ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1275/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1275/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată introdusă

la data de 16 iulie 2013 la Tribunalul Alba reclamanții B.N., S.M., P.C.A.,

T.A., A.L., C.F., R.M.C., B.C.L.M., T.V.A. au solicitat în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Bihor, Curtea de Apel Oradea și

Ministerul Finanțelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunța aceștia să

fie obligați la plata dobânzii legale aferente titlului executoriu reprezentat

de Sentința civilă nr. 932/LM din 30 noiembrie 2007, începând cu data rămânerii

definitive a acesteia respectiv data de 30 noiembrie 2007 și până la data

plății efective precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la

virarea sumelor de bani necesare drepturilor bănești solicitate.

În drept au invocat

dispozițiile art. 1088 din vechiul C. civ., art. 1535 din noul C. civ. și art.

166 din C. muncii.

Prin Sentința civilă

nr. 44 din 14 ianuarie 2014 Tribunalul Alba a declinat competența de

soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Oradea, reținând, în esență, că

acțiunea este o cerere evaluabilă în bani a cărei valoare nu depășește 200.000

RON. S-a mai reținut că dobânzile solicitate nu sunt drepturi salariale, care

decurg nemijlocit din drepturile salariale. Ele nu reprezintă o corecție a

drepturilor salariale stabilite prin hotărâre judecătorească, ci sunt daune

produse reclamanților datorită imposibilității executării unei hotărâri

judecătorești definitivă și irevocabilă.

Prin Sentința civilă

nr. 3375 din 20 martie 2014 Judecătoria Oradea a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba și, constatând ivit

conflictul negativ de competență a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație

și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Pentru a se pronunța

astfel instanța a reținut că dobânda legală are natura unei despăgubiri pentru

prejudiciul suferit ca urmare a neplății la scadență a unor obligații bănești

și art. 268 alin. (1) lit. c) C. muncii stipulează că obiect al conflictului de

muncă îl poate reprezenta și plata unor despăgubiri către salariat.

S-a mai reținut că

art. 269 C. muncii stipulează că judecarea conflictelor de muncă este de

competența instanțelor stabilite potrivit legii, iar cererile referitoare la

aceste cauze se adresează instanței competente în a cărei circumscripție

reclamantul își are domiciliul, reședința ori sediul. S-a reținut de asemenea

că reclamanții au optat pentru Tribunalul Alba.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, legal învestită cu soluționarea conflictului negativ de

competență stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Alba, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanții și intervenienții au solicitat plata dobânzii

legale aferente titlului executor reprezentat de Sentința civilă nr. 932/LM din

30 noiembrie 2007 și virarea sumelor de bani necesare drepturilor bănești

solicitate.

S-a indicat drept

temei de drept al acțiunii, pe lângă dispozițiile legale referitoare la

obligații și art. 166 din C. muncii, care la alin. (4) prevede că, întârzierea

nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate conduce la

obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea

prejudiciului produs salariatului.

Prin Sentința

judecătorească irevocabilă nr. 932/LM din 30 noiembrie 2007 a Tribunalului

Bihor a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. A fost admisă

acțiunea precizată și cererile de intervenție în interes propriu formulate de

B.N., S.M., P.C.A., T.A., A.L., C.F., R.M.C., B.C.L.M., T.V.A., pârâții fiind

obligați la plata sumelor nete reprezentând drepturi salariale cu titlu de spor

de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizația brută

lunară pe perioada 25 mai 2004 - 1 februarie 2007.

Reclamanții din

cererea de față fac parte din categoria personalului bugetar, cărora li s-au

acordat sume de bani cu titlu de drepturi salariale printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, iar pârâții sunt autorități și

instituții publice în sarcina cărora s-a stabilit, prin acea hotărâre,

obligația plății creanțelor.

Pentru acoperirea

prejudiciului suferit prin eșalonarea drepturilor salariale câștigate, prin

prezenta acțiune reclamanții au solicitat dobânzi penalizatoare, ce reprezintă

câștigul pe care creditorii l-ar fi obținut ca urmare a investirii banilor,

dacă aceștia ar fi fost plătiți la scadență, iar nu actualizarea creanței cu

indicele prețurilor de consum, ce are rolul menținerii valorii reale a

obligației monetare la data efectuării plății.

Or, pentru

soluționarea justă și pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești temeinice

și legale, fără însă a se cerceta pe fond pretenția formulată, se impune a se

observa că dobânda și actualizarea sunt două instituții de natură juridică

diferită, dobânda reprezentând prețul lipsei de folosință, iar actualizarea cu

indicele de inflație urmărind păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești.

Raportat la aceste

aspecte, dobânzile pretinse prin demersul judiciar cu soluționarea căruia

reclamanții au învestit Tribunalul Alba se circumscriu dispozițiilor art. 166

alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, sumele solicitate fiind

corelative drepturilor salariale cuvenite acestora.

Reclamanții și-au

fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile citate, care

reglementează modalitatea de plată a salariului, precum și posibilitatea

obligării angajatorului la plata daunelor interese pentru repararea

prejudiciului produs salariatului, în cazul întârzierii nejustificate a plății

salariului sau pentru neplata acestuia.

Întrucât hotărârea

judecătorească la care au făcut trimitere reclamanții a stabilit drepturi

salariale în favoarea acestora, acțiunea formulată în cauză vizează un drept

accesoriu, situație în care Tribunalul Alba este competent să soluționeze

pricina.

În cauză, natura și

obiectul acțiunii, respectiv interesul reclamanților sunt circumscrise, supuse

și subrogate dreptului material principal, respectiv diferențelor salariale

dispuse prin titlul executoriu pronunțat de tribunal, ca instanță de fond,

situație în care dobânzile trebuie raportate la aceste prestații pecuniare,

existând și raportul cauzal necesar solicitării sumelor accesorii debitului

principal, care conduce la aprecierea și calificarea instanței de judecată, cu

reținerea și valorificarea inclusiv a cerinței de simetrie jurisdicțională,

determinându-se astfel atribuirea justei competențe materiale în favoarea tribunalului,

instanță deplin competentă material în judecarea cauzei, astfel cum s-a reținut

și în opinia minoritară la Tribunalul Alba.

Pe de altă parte,

executarea sau executarea cu întârziere a obligației de plată stabilită

printr-o hotărâre judecătorească poate antrena răspunderea civilă delictuală,

chiar dacă izvorul obligației a cărei încălcare a fost sancționată prin

hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu este sau nu un

contract. Astfel, daunele interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără

a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a

prejudiciului să poată fi nesocotit.

Această modalitate de

reparare a prejudiciului (cauzat tot prin fapta angajatorului care nu a achitat

de bună voie diferențele salariale datorate) prin analiza îndeplinirii

condițiilor răspunderii civile delictuale în circumstanțele date nu atrage

incidența art. 94 lit. j) C. proc. civ., cât timp este vorba de o hotărâre

judecătorească prin care a fost soluționat un litigiu referitor la drepturi

salariale ce decurg din derularea unui raport juridic de muncă.

Din perspectiva

normelor juridice incidente, precum și față de obiectul acțiunii, la stabilirea

instanței competente să soluționeze pricina trebuie avute în vedere prevederile

art. 269 alin. (1) din C. muncii, potrivit cărora judecarea conflictelor de

muncă este de competența instanțelor stabilite potrivit C. proc. civ.

În contextul arătat,

acest act normativ, prin prevederile art. 95 pct. 1 și 4, a acordat competență

tribunalelor să judece, în primă instanță, toate cererile care nu sunt date în

competența altor jurisdicții, precum și orice alte cereri date prin lege în

competența lor.

Astfel, întrucât se

constată că printr-o dispoziție legală expresă s-a stabilit competența

materială de soluționare a conflictelor de muncă în favoarea tribunalului,

pentru toate considerentele expuse anterior, competența de soluționare a

cauzei, în primă instanță, va fi stabilită în favoarea Tribunalului Alba.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 11 aprilie 2014.

Motivarea opiniei

separate exprimate de judecător A.L.C.

Apreciez că soluția

ce s-ar fi impus în cauză este aceea a stabilirii competenței de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, pentru următoarele considerente:

Conflictul negativ de

competență ivit în cauză între judecătorie și tribunal a fost generat de modul

diferit de stabilire a naturii cererii deduse judecății (înregistrate la data

de 16 iulie 2013 pe rolul Tribunalului Alba, în aplicarea art. 127 alin. (1)

din Noul C. proc. civ.).

În aceste condiții,

se impune ca, prin prezentul regulator de competență, să se determine dacă

cererea se circumscrie sau nu unui conflict individual de muncă, pentru

identificarea normei de competență materială ca fiind reprezentată de art. 210

din Legea dialogului social nr. 62/2011 (astfel cum a fost modificat prin Legea

nr. 2/2013) sau de art. 94 pct. 1 lit. j) din Noul C. proc. civ.

După cum s-a precizat

prin cererea de chemare în judecată, obiectul pretențiilor deduse judecății

rezidă în plata dobânzii legale aferente titlului executoriu reprezentat de o

hotărâre judecătorească irevocabilă, cu începere de la data rămânerii

definitive a acesteia și până la data plății efective.

Așadar, reclamanții

solicită daune interese moratorii (cuantificate la nivelul dobânzii legale)

pentru neexecutarea (sau executarea cu întârziere, în condițiile O.U.G. nr.

71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar) a înseși

hotărârii judecătorești irevocabile, motivat de faptul că obligația astfel

stabilită nu a fost executată la scadență și nici nu este posibilă executarea

silită, atât timp cât orice procedură de executare silită este suspendată de

drept, în aplicarea art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 71/2009.

Prejudiciul a cărui

reparare este pretinsă de către reclamanți nu a fost generat de neplata

drepturilor salariale sau de întârzierea plății acestora, ci de neexecutarea

hotărârii judecătorești având ca obiect acordarea de drepturi salariale.

Încălcarea obligației

debitorilor de a se conforma dispozițiilor titlului executoriu constituie o

faptă ilicită distinctă de încălcarea obligației contractuale deja sancționată

prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu și antrenează

răspunderea civilă delictuală a debitorilor, atât timp cât obligația nerespectată

nu decurge chiar din contract, pentru a fi în prezența unei răspunderi de

natură contractuală.

Raporturile juridice

cărora le sunt subsumate cele două obligații menționate având un conținut

diferit, obligația respectării titlului executoriu nu se confundă nici cu cea

de reparare a prejudiciului cauzat angajatului prin neplata salariului sau prin

întârzierea plății acestuia, a cărei încălcare atrage răspunderea civilă

contractuală a angajatorului, din moment ce atare răspundere decurge din neîndeplinirea

unei obligații din contractul individual de muncă.

Odată ce neexecutarea

obligației contractuale a fost sancționată de către instanța de judecată

printr-o hotărâre executorie, se naște obligația debitorului de a se conforma

dispozițiilor titlului executoriu și de a plăti creanța astfel consemnată,

fiind indiferente conținutul și natura raportului juridic originar valorificat

prin titlul executoriu. Raportul juridic obligațional născut din hotărârea

judecătorească executorie are în conținut dreptul creditorului de a obține

executarea întocmai și la scadență a creanței constatate pe cale judecătorească

și de a pretinde repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare sau executare

cu întârziere, neavând deschisă calea executării silite. În acest context,

pretențiile cu acest obiect au un caracter autonom față de pretențiile ce

derivă din contractul de muncă însuși.

Din considerentele

expuse anterior, rezultă că, astfel cum au fost concepute pretențiile din

prezenta cauză, competența ratione materiae de soluționare a cauzei în primă

instanță se determină în funcție de natura, obiectul sau valoarea cererii de

chemare în judecată, și nu de natura și de obiectul pretențiilor decurgând din

raportul juridic originar dintre părți (cel de muncă).

În primul rând, este

evident că este vorba despre o cerere de sine stătătoare, asimilabilă unei

cereri principale, în sensul art. 30 alin. (3) din Noul C. proc. civ., și nu

despre o cerere accesorie sau incidentală în sensul art. 30 alin. (4) și (5),

deoarece acestea din urmă presupun formularea lor în cadrul unui proces în

curs. Ca atare, nu poate fi vorba despre o prorogare de competență în virtutea

art. 123 din Noul C. proc. civ., după cum nu este aplicabil nici art. 124 alin.

(2) din Noul C. proc. civ., fiind exclusă evaluarea cererii introductive de

instanță drept un incident procedural, care intervine, de asemenea, în cursul

unui proces deja început.

În al doilea rând,

cererea este întemeiată pe dispozițiile legale ce reglementează răspunderea

civila delictuală antrenată de neexecutarea hotărârii judecătorești sau

executarea cu întârziere a acesteia, coroborate cu prevederile art. 1088 din C.

civ. din anul 1864 ori, după caz, art. 1531 alin. (1) și (2) teza I și art.

1535 din Noul C. civ.

Pentru considerentele

deja expuse, cererea de acordare de daune interese moratorii nu se poate

întemeia pe prevederile art. 166 alin. (4) din C. muncii (Legea nr. 53/2003),

potrivit cărora "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata

acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese

pentru repararea prejudiciului produs salariatului." Acest text de lege

reglementează răspunderea civilă contractuală a angajatorului pentru

eventualele daune interese moratorii la care angajatul ar fi îndreptățit pentru

întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia, în timp ce

pretențiile din cauză, după cum s-a arătat, derivă din neexecutarea hotărârii

judecătorești, și nu din însuși contractul individual de muncă.

Nu în ultimul rând,

nu poate fi luat în considerare, pentru determinarea competenței, nici

elementul unei eventuale legături de accesorietate dintre pretențiile din cauză

și cele care au format obiectul cererii admise prin hotărârea judecătorească ce

reprezintă titlu executoriu.

Este de precizat că o

asemenea legătură s-ar putea stabili în virtutea caracterului accesoriu al

cererii de față în raport cu cererea din procesul anterior, dacă ambele cereri

s-ar fi formulat concomitent în procesul anterior. În acest caz, nu ar putea fi

exclus de plano și ar merita luat în discuție un argument de simetrie în

privința competenței de soluționare a cauzei în primă instanță, care ar conduce

la o extindere a competenței în favoarea instanței ce a judecat cererea

principală în procesul anterior, pentru soluționarea cererii de față, chiar

formulată, la rându-i, pe cale principală.

În speță, însă, nu

este întrunită o asemenea legătură de accesorietate: după cum s-a arătat,

pretențiile din cauză nu se suprapun cererii de acordare a daunelor interese

moratorii la care angajatul ar fi îndreptățit pentru întârzierea nejustificată

a plății salariului sau neplata acestuia, care ar fi putut forma obiectul unei

cereri accesorii în procesul anterior.

Pe de altă parte,

eventuala solicitare de acordare de daune interese moratorii pentru

neexecutarea hotărârii judecătorești, chiar dacă ar fi fost formulată în

procesul anterior, și-ar fi conservat caracterul autonom față de petitul

principal, deoarece nu ar fi putut fi soluționată prin simpla soluționare a

cererii principale, întocmai ca o cerere accesorie. Evaluarea faptei ilicite,

precum și a celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, ar fi fost

posibilă abia după finalizarea procesului, în etapa executării hotărârii,

pentru a fi evidente atât faptul neexecutării ori a executării cu întârziere,

precum și conduita culpabilă a debitorului.

În acest context,

reținând și neîntrunirea cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 166 din C.

muncii, cât și absența unei alte prevederi din C. muncii sau dintr-o lege specială

care să permită asimilarea unui litigiu precum cel de față, întemeiat pe

răspunderea civilă delictuală, în categoria conflictelor de muncă, nu există

nicio rațiune pentru a se considera că este incident în cauză art. 210 din

Legea dialogului social.

Fiind vorba despre o

cerere în pretenții, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar valoarea

obiectului cererii se situează sub plafonul de 200.000 RON (după cum se

menționează în hotărârea Judecătoriei Oradea de declinare a competenței,

valoare ce nu a făcut obiectul vreunei contestări), am opinat în sensul

stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea,

și nu a Tribunalului Bihor, astfel cum s-a decis în majoritate.

Procesat de GGC - AS