ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1275/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 16 iulie 2013 la Tribunalul Alba reclamanții B.N., S.M., P.C.A., T.A., A.L., C.F., R.M.C., B.C.L.M., T.V.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Bihor, Curtea de Apel Oradea și Ministerul Finanțelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunța aceștia să fie obligați la plata dobânzii legale aferente titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 932/LM din 30 noiembrie 2007, începând cu data rămânerii definitive a acesteia respectiv data de 30 noiembrie 2007 și până la data plății efective precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la virarea sumelor de bani necesare drepturilor bănești solicitate.

În drept au invocat dispozițiile art. 1088 din vechiul C. civ., art. 1535 din noul C. civ. și art. 166 din C. muncii. Prin Sentința civilă nr. 44 din 14 ianuarie 2014 Tribunalul Alba a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Oradea, reținând, în esență, că acțiunea este o cerere evaluabilă în bani a cărei valoare nu depășește 200.000 RON. S-a mai reținut că dobânzile solicitate nu sunt drepturi salariale, care decurg nemijlocit din drepturile salariale. Ele nu reprezintă o corecție a drepturilor salariale stabilite prin hotărâre judecătorească, ci sunt daune produse reclamanților datorită imposibilității executării unei hotărâri judecătorești definitivă și irevocabilă.

Prin Sentința civilă nr. 3375 din 20 martie 2014 Judecătoria Oradea a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba și, constatând ivit conflictul negativ de competență a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că dobânda legală are natura unei despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a neplății la scadență a unor obligații bănești și art. 268 alin. (1) lit. c) C. muncii stipulează că obiect al conflictului de muncă îl poate reprezenta și plata unor despăgubiri către salariat. S-a mai reținut că art. 269 C. muncii stipulează că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite potrivit legii, iar cererile referitoare la aceste cauze se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința ori sediul.

S-a reținut de asemenea că reclamanții au optat pentru Tribunalul Alba. Înalta Curte de Casație și Justiție, legal învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, pentru considerentele ce succed: Prin cererea de chemare în judecată reclamanții și intervenienții au solicitat plata dobânzii legale aferente titlului executor reprezentat de Sentința civilă nr. 932/LM din 30 noiembrie 2007 și virarea sumelor de bani necesare drepturilor bănești solicitate. S-a indicat drept temei de drept al acțiunii, pe lângă dispozițiile legale referitoare la obligații și art. 166 din C. muncii, care la alin. (4) prevede că, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate conduce la obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Prin Sentința judecătorească irevocabilă nr. 932/LM din 30 noiembrie 2007 a Tribunalului Bihor a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

A fost admisă acțiunea precizată și cererile de intervenție în interes propriu formulate de B.N., S.M., P.C.A., T.A., A.L., C.F., R.M.C., B.C.L.M., T.V.A., pârâții fiind obligați la plata sumelor nete reprezentând drepturi salariale cu titlu de spor de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizația brută lunară pe perioada 25 mai 2004 - 1 februarie 2007. Reclamanții din cererea de față fac parte din categoria personalului bugetar, cărora li s-au acordat sume de bani cu titlu de drepturi salariale printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar pârâții sunt autorități și instituții publice în sarcina cărora s-a stabilit, prin acea hotărâre, obligația plății creanțelor.

Pentru acoperirea prejudiciului suferit prin eșalonarea drepturilor salariale câștigate, prin prezenta acțiune reclamanții au solicitat dobânzi penalizatoare, ce reprezintă câștigul pe care creditorii l-ar fi obținut ca urmare a investirii banilor, dacă aceștia ar fi fost plătiți la scadență, iar nu actualizarea creanței cu indicele prețurilor de consum, ce are rolul menținerii valorii reale a obligației monetare la data efectuării plății. Or, pentru soluționarea justă și pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești temeinice și legale, fără însă a se cerceta pe fond pretenția formulată, se impune a se observa că dobânda și actualizarea sunt două instituții de natură juridică diferită, dobânda reprezentând prețul lipsei de folosință, iar actualizarea cu indicele de inflație urmărind păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești.

Raportat la aceste aspecte, dobânzile pretinse prin demersul judiciar cu soluționarea căruia reclamanții au învestit Tribunalul Alba se circumscriu dispozițiilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, sumele solicitate fiind corelative drepturilor salariale cuvenite acestora. Reclamanții și-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile citate, care reglementează modalitatea de plată a salariului, precum și posibilitatea obligării angajatorului la plata daunelor interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului, în cazul întârzierii nejustificate a plății salariului sau pentru neplata acestuia. Întrucât hotărârea judecătorească la care au făcut trimitere reclamanții a stabilit drepturi salariale în favoarea acestora, acțiunea formulată în cauză vizează un drept accesoriu, situație în care Tribunalul Alba este competent să soluționeze pricina.

În cauză, natura și obiectul acțiunii, respectiv interesul reclamanților sunt circumscrise, supuse și subrogate dreptului material principal, respectiv diferențelor salariale dispuse prin titlul executoriu pronunțat de tribunal, ca instanță de fond, situație în care dobânzile trebuie raportate la aceste prestații pecuniare, existând și raportul cauzal necesar solicitării sumelor accesorii debitului principal, care conduce la aprecierea și calificarea instanței de judecată, cu reținerea și valorificarea inclusiv a cerinței de simetrie jurisdicțională, determinându-se astfel atribuirea justei competențe materiale în favoarea tribunalului, instanță deplin competentă material în judecarea cauzei, astfel cum s-a reținut și în opinia minoritară la Tribunalul Alba.

Pe de altă parte, executarea sau executarea cu întârziere a obligației de plată stabilită printr-o hotărâre judecătorească poate antrena răspunderea civilă delictuală, chiar dacă izvorul obligației a cărei încălcare a fost sancționată prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu este sau nu un contract. Astfel, daunele interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit. Această modalitate de reparare a prejudiciului (cauzat tot prin fapta angajatorului care nu a achitat de bună voie diferențele salariale datorate) prin analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în circumstanțele date nu atrage incidența art. 94 lit. j) C. proc.

civ., cât timp este vorba de o hotărâre judecătorească prin care a fost soluționat un litigiu referitor la drepturi salariale ce decurg din derularea unui raport juridic de muncă. Din perspectiva normelor juridice incidente, precum și față de obiectul acțiunii, la stabilirea instanței competente să soluționeze pricina trebuie avute în vedere prevederile art. 269 alin. (1) din C. muncii, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite potrivit C. proc. civ. În contextul arătat, acest act normativ, prin prevederile art. 95 pct. 1 și 4, a acordat competență tribunalelor să judece, în primă instanță, toate cererile care nu sunt date în competența altor jurisdicții, precum și orice alte cereri date prin lege în competența lor.

Astfel, întrucât se constată că printr-o dispoziție legală expresă s-a stabilit competența materială de soluționare a conflictelor de muncă în favoarea tribunalului, pentru toate considerentele expuse anterior, competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, va fi stabilită în favoarea Tribunalului Alba.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, secția civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2014. Motivarea opiniei separate exprimate de judecător A.L.C. Apreciez că soluția ce s-ar fi impus în cauză este aceea a stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, pentru următoarele considerente: Conflictul negativ de competență ivit în cauză între judecătorie și tribunal a fost generat de modul diferit de stabilire a naturii cererii deduse judecății (înregistrate la data de 16 iulie 2013 pe rolul Tribunalului Alba, în aplicarea art. 127 alin. (1) din Noul C. proc. civ.).

În aceste condiții, se impune ca, prin prezentul regulator de competență, să se determine dacă cererea se circumscrie sau nu unui conflict individual de muncă, pentru identificarea normei de competență materială ca fiind reprezentată de art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013) sau de art. 94 pct. 1 lit. j) din Noul C. proc. civ. După cum s-a precizat prin cererea de chemare în judecată, obiectul pretențiilor deduse judecății rezidă în plata dobânzii legale aferente titlului executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească irevocabilă, cu începere de la data rămânerii definitive a acesteia și până la data plății efective. Așadar, reclamanții solicită daune interese moratorii (cuantificate la nivelul dobânzii legale) pentru neexecutarea (sau executarea cu întârziere, în condițiile O.U.G.

nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar) a înseși hotărârii judecătorești irevocabile, motivat de faptul că obligația astfel stabilită nu a fost executată la scadență și nici nu este posibilă executarea silită, atât timp cât orice procedură de executare silită este suspendată de drept, în aplicarea art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 71/2009. Prejudiciul a cărui reparare este pretinsă de către reclamanți nu a fost generat de neplata drepturilor salariale sau de întârzierea plății acestora, ci de neexecutarea hotărârii judecătorești având ca obiect acordarea de drepturi salariale.

Încălcarea obligației debitorilor de a se conforma dispozițiilor titlului executoriu constituie o faptă ilicită distinctă de încălcarea obligației contractuale deja sancționată prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu și antrenează răspunderea civilă delictuală a debitorilor, atât timp cât obligația nerespectată nu decurge chiar din contract, pentru a fi în prezența unei răspunderi de natură contractuală. Raporturile juridice cărora le sunt subsumate cele două obligații menționate având un conținut diferit, obligația respectării titlului executoriu nu se confundă nici cu cea de reparare a prejudiciului cauzat angajatului prin neplata salariului sau prin întârzierea plății acestuia, a cărei încălcare atrage răspunderea civilă contractuală a angajatorului, din moment ce atare răspundere decurge din neîndeplinirea unei obligații din contractul individual de muncă.

Odată ce neexecutarea obligației contractuale a fost sancționată de către instanța de judecată printr-o hotărâre executorie, se naște obligația debitorului de a se conforma dispozițiilor titlului executoriu și de a plăti creanța astfel consemnată, fiind indiferente conținutul și natura raportului juridic originar valorificat prin titlul executoriu. Raportul juridic obligațional născut din hotărârea judecătorească executorie are în conținut dreptul creditorului de a obține executarea întocmai și la scadență a creanței constatate pe cale judecătorească și de a pretinde repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare sau executare cu întârziere, neavând deschisă calea executării silite. În acest context, pretențiile cu acest obiect au un caracter autonom față de pretențiile ce derivă din contractul de muncă însuși.

Din considerentele expuse anterior, rezultă că, astfel cum au fost concepute pretențiile din prezenta cauză, competența ratione materiae de soluționare a cauzei în primă instanță se determină în funcție de natura, obiectul sau valoarea cererii de chemare în judecată, și nu de natura și de obiectul pretențiilor decurgând din raportul juridic originar dintre părți (cel de muncă). În primul rând, este evident că este vorba despre o cerere de sine stătătoare, asimilabilă unei cereri principale, în sensul art. 30 alin. (3) din Noul C. proc. civ., și nu despre o cerere accesorie sau incidentală în sensul art. 30 alin. (4) și (5), deoarece acestea din urmă presupun formularea lor în cadrul unui proces în curs.

Ca atare, nu poate fi vorba despre o prorogare de competență în virtutea art. 123 din Noul C. proc. civ., după cum nu este aplicabil nici art. 124 alin. (2) din Noul C. proc. civ., fiind exclusă evaluarea cererii introductive de instanță drept un incident procedural, care intervine, de asemenea, în cursul unui proces deja început. În al doilea rând, cererea este întemeiată pe dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civila delictuală antrenată de neexecutarea hotărârii judecătorești sau executarea cu întârziere a acesteia, coroborate cu prevederile art. 1088 din C. civ. din anul 1864 ori, după caz, art. 1531 alin. (1) și (2) teza I și art. 1535 din Noul C. civ.

Pentru considerentele deja expuse, cererea de acordare de daune interese moratorii nu se poate întemeia pe prevederile art. 166 alin. (4) din C. muncii (Legea nr. 53/2003), potrivit cărora "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului." Acest text de lege reglementează răspunderea civilă contractuală a angajatorului pentru eventualele daune interese moratorii la care angajatul ar fi îndreptățit pentru întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia, în timp ce pretențiile din cauză, după cum s-a arătat, derivă din neexecutarea hotărârii judecătorești, și nu din însuși contractul individual de muncă.

Nu în ultimul rând, nu poate fi luat în considerare, pentru determinarea competenței, nici elementul unei eventuale legături de accesorietate dintre pretențiile din cauză și cele care au format obiectul cererii admise prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu. Este de precizat că o asemenea legătură s-ar putea stabili în virtutea caracterului accesoriu al cererii de față în raport cu cererea din procesul anterior, dacă ambele cereri s-ar fi formulat concomitent în procesul anterior. În acest caz, nu ar putea fi exclus de plano și ar merita luat în discuție un argument de simetrie în privința competenței de soluționare a cauzei în primă instanță, care ar conduce la o extindere a competenței în favoarea instanței ce a judecat cererea principală în procesul anterior, pentru soluționarea cererii de față, chiar formulată, la rându-i, pe cale principală.

În speță, însă, nu este întrunită o asemenea legătură de accesorietate: după cum s-a arătat, pretențiile din cauză nu se suprapun cererii de acordare a daunelor interese moratorii la care angajatul ar fi îndreptățit pentru întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia, care ar fi putut forma obiectul unei cereri accesorii în procesul anterior. Pe de altă parte, eventuala solicitare de acordare de daune interese moratorii pentru neexecutarea hotărârii judecătorești, chiar dacă ar fi fost formulată în procesul anterior, și-ar fi conservat caracterul autonom față de petitul principal, deoarece nu ar fi putut fi soluționată prin simpla soluționare a cererii principale, întocmai ca o cerere accesorie.

Evaluarea faptei ilicite, precum și a celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, ar fi fost posibilă abia după finalizarea procesului, în etapa executării hotărârii, pentru a fi evidente atât faptul neexecutării ori a executării cu întârziere, precum și conduita culpabilă a debitorului. În acest context, reținând și neîntrunirea cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 166 din C. muncii, cât și absența unei alte prevederi din C. muncii sau dintr-o lege specială care să permită asimilarea unui litigiu precum cel de față, întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, în categoria conflictelor de muncă, nu există nicio rațiune pentru a se considera că este incident în cauză art. 210 din Legea dialogului social.

Fiind vorba despre o cerere în pretenții, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar valoarea obiectului cererii se situează sub plafonul de 200.000 RON (după cum se menționează în hotărârea Judecătoriei Oradea de declinare a competenței, valoare ce nu a făcut obiectul vreunei contestări), am opinat în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, și nu a Tribunalului Bihor, astfel cum s-a decis în majoritate. Procesat de GGC - AS