ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1124/2014

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 18 aprilie 2012 pe rolul Judecătoriei Urziceni,

reclamantul I.T.V. a chemat în judecată pe S.C., în calitate de Primar al

Municipiului Urziceni, pentru obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei

de folosință a terenului aflat sub sala de sport situată în Municipiul Urziceni

și Stația Peco ”L.”, în cuantum de 2.400.000 euro.

Prin Sentința civilă

nr. 993 din 2 iulie 2012, Judecătoria Urziceni a invocat, din oficiu, excepția

necompetenței materiale și în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Ialomița.

Învestit prin

declinare, tribunalul prin Decizia civilă nr. 3364F din 13 noiembrie 2012 a

respins ca nefondată, acțiunea reclamantului. Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut că în raport de jurisprudența constantă a Curții

Europene a Drepturilor Omului în materie, nu se poate reține că reclamantul ar

deține un bun în sensul art. 1 la Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului până la momentul pronunțării Deciziei civile nr. 246 din 31

martie 2009 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 354 din 26

ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, pârâtul nu

putea fi obligat la plata de despăgubiri constând în lipsa de folosință a

terenurilor restituite reclamantului pentru perioada anterioară pronunțării

deciziei prin care acestea i-au fost restituite în natură.

Împotriva deciziei

curții de apel, a declarat apel reclamantul.

La termenul de judecată

din 19 februarie 2013, Curtea de Apel București în temeiul dispozițiilor art.

242 pct. 2 C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei.

Împotriva încheierii

de suspendare, reclamantul a formulat prezentul recurs.

În dezvoltarea căii

de atac, critică soluția instanței anterioare din perspectiva netemeiniciei

soluției de respingere a acțiunii și de neacordare a despăgubirilor pentru

lipsa de folosință a terenurilor retrocedate în temeiul hotărârii judecătorești

sus menționate. În drept, cererea de recurs nu a fost întemeiată pe niciunul

dintre motivele de nelegalitate prevăzute art. 304 C. proc. civ.

Examinând recursul

sub aspect formal, din punct de vedere al posibilității de încadrare a

criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., chestiunea supra

căreia a rămas în pronunțare în ședința publică din 2 aprilie 2014, Înalta

Curte reține următoarele:

Prin Încheierea din

19 februarie 2013, Curtea de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 242

pct. 2 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății cauzei având ca obiect

obligarea intimatei la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului

situat sub sala de sport situată în Municipiul Urziceni și Stația Peco L., în

cuantum de 2.400.000 euro.

Prin intermediul căii

de atac a recursului pot fi valorificate numai aspecte de nelegalitate, astfel

cum acestea sunt circumscrise de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Ceea ce se supune

judecății în recurs este legalitatea hotărârii, respectiv aplicarea corectă a

legii situației de fapt stabilite de către instanțele de fond.

Contrar exigențelor

procedurale expuse, prin motivele formulate reclamantul nu aduce în dezbatere

judiciară aspecte ale soluției instanței anterioare prin care a fost dispusă

suspendarea cursului judecății, ci aspecte legate de probațiune și de stabilire

a elementelor de fapt.

Astfel, ceea ce se

critică privește neacordarea de către instanță a sumei de 1.642.500 euro cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a folosirii de către

intimată, fără drept, a suprafeței de teren retrocedate în temeiul hotărârii

judecătorești nr. 246 din 31 martie 2009 de Curtea de Apel București și faptul

că se refuză de către Primăria Municipiului Urziceni încheierea unui contract

de închiriere sau de vânzare-cumpărare cu privire la acest imobil.

Înalta Curte constată

însă că aceste împrejurări nu vizează aspecte referitoare la nelegalitatea

încheierii recurate, ci se tinde, în fapt la o devoluare a fondului a cărui

judecată a fost suspendată, astfel că deși recursul este exercitat împotriva

încheierii de suspendare, criticile vizează aspect ce privesc fondul cauzei.

Rezultă că aspectele

deduse judecății în prezenta cale de atac nu respectă exigențele dispozițiilor

legale ale art. 302

1

alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că prin cererea

de recurs se vor indica motivele de nelegalitate ale hotărârii sau încheierii

atacate.

În același timp,

dezvoltarea argumentelor nu permite, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., încadrarea în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,cererea de recurs va cuprinde

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor.

Cum motivele de

nelegalitate nu vizează soluția din încheierea de suspendare, niciunul dintre

argumentele prezentate neputând fi analizate din perspectiva dispozițiilor art.

304 C. proc. civ., urmează să se constate nulitatea recursului exercitat în

condiții de neregularitate procedurală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul I.T.V. împotriva încheierii de ședință din data de 19

februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în

dosarul 1115/330/2012

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 aprilie 2014.

Procesat de GGC - LM