ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1124/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 aprilie 2012 pe rolul Judecătoriei Urziceni, reclamantul I.T.V. a chemat în judecată pe S.C., în calitate de Primar al Municipiului Urziceni, pentru obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului aflat sub sala de sport situată în Municipiul Urziceni și Stația Peco ”L.”, în cuantum de 2.400.000 euro. Prin Sentința civilă nr. 993 din 2 iulie 2012, Judecătoria Urziceni a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale și în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomița.

Învestit prin declinare, tribunalul prin Decizia civilă nr. 3364F din 13 noiembrie 2012 a respins ca nefondată, acțiunea reclamantului. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că în raport de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, nu se poate reține că reclamantul ar deține un bun în sensul art. 1 la Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului până la momentul pronunțării Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2009 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 354 din 26 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, pârâtul nu putea fi obligat la plata de despăgubiri constând în lipsa de folosință a terenurilor restituite reclamantului pentru perioada anterioară pronunțării deciziei prin care acestea i-au fost restituite în natură.

Împotriva deciziei curții de apel, a declarat apel reclamantul. La termenul de judecată din 19 februarie 2013, Curtea de Apel București în temeiul dispozițiilor art. 242 pct. 2 C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei. Împotriva încheierii de suspendare, reclamantul a formulat prezentul recurs. În dezvoltarea căii de atac, critică soluția instanței anterioare din perspectiva netemeiniciei soluției de respingere a acțiunii și de neacordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenurilor retrocedate în temeiul hotărârii judecătorești sus menționate. În drept, cererea de recurs nu a fost întemeiată pe niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute art. 304 C. proc. civ. Examinând recursul sub aspect formal, din punct de vedere al posibilității de încadrare a criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., chestiunea supra căreia a rămas în pronunțare în ședința publică din 2 aprilie 2014, Înalta Curte reține următoarele: Prin Încheierea din 19 februarie 2013, Curtea de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 242 pct. 2 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății cauzei având ca obiect obligarea intimatei la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului situat sub sala de sport situată în Municipiul Urziceni și Stația Peco L., în cuantum de 2.400.000 euro. Prin intermediul căii de atac a recursului pot fi valorificate numai aspecte de nelegalitate, astfel cum acestea sunt circumscrise de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Ceea ce se supune judecății în recurs este legalitatea hotărârii, respectiv aplicarea corectă a legii situației de fapt stabilite de către instanțele de fond.

Contrar exigențelor procedurale expuse, prin motivele formulate reclamantul nu aduce în dezbatere judiciară aspecte ale soluției instanței anterioare prin care a fost dispusă suspendarea cursului judecății, ci aspecte legate de probațiune și de stabilire a elementelor de fapt. Astfel, ceea ce se critică privește neacordarea de către instanță a sumei de 1.642.500 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a folosirii de către intimată, fără drept, a suprafeței de teren retrocedate în temeiul hotărârii judecătorești nr. 246 din 31 martie 2009 de Curtea de Apel București și faptul că se refuză de către Primăria Municipiului Urziceni încheierea unui contract de închiriere sau de vânzare-cumpărare cu privire la acest imobil.

Înalta Curte constată însă că aceste împrejurări nu vizează aspecte referitoare la nelegalitatea încheierii recurate, ci se tinde, în fapt la o devoluare a fondului a cărui judecată a fost suspendată, astfel că deși recursul este exercitat împotriva încheierii de suspendare, criticile vizează aspect ce privesc fondul cauzei. Rezultă că aspectele deduse judecății în prezenta cale de atac nu respectă exigențele dispozițiilor legale ale art. 302 1 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că prin cererea de recurs se vor indica motivele de nelegalitate ale hotărârii sau încheierii atacate. În același timp, dezvoltarea argumentelor nu permite, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., încadrarea în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Astfel, potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor. Cum motivele de nelegalitate nu vizează soluția din încheierea de suspendare, niciunul dintre argumentele prezentate neputând fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., urmează să se constate nulitatea recursului exercitat în condiții de neregularitate procedurală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul I.T.V. împotriva încheierii de ședință din data de 19 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul 1115/330/2012 Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2014. Procesat de GGC - LM