Decizia nr. 4630/2012 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 9062/30/2008 — recurs

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea introdusă la Tribunalul Timiș, sub nr. 2176/30/2010, reclamantul Sindicatul „FINTIM” al salariaților din cadrul D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea membrilor de sindicat potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, a chemat în judecată pe pârâtul Ministrul Finanțelor Publice, în calitate de ordonator principal de credite bugetare, pentru constatarea refuzului nejustificat, exprimat de pârât, cu exces de putere în faza de executare a unei hotărâri irevocabile și executorii de contencios administrativ, de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea unui interes legitim privat al membrilor de sindicat. Astfel, reclamantul a solicitat să se constate refuzul nejustificat, exprimat cu exces de putere de pârâtul Ministrul Finanțelor Publice în calitate de ordonator principal de credite bugetare în faza de executare a sentinței civile nr. 185/CA din 16 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 9062/30/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 694 din 5 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, de efectuare a operațiunilor administrative privind aprobarea notei din 11 decembrie 2009, pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești menționate, deschiderea și virarea de credite bugetare necesare către ordonatorul terțiar de credite bugetare D.G.F.P. Timiș, debitoare a obligației de plată stabilite prin titlurile executorii menționate, operațiuni administrative necesare pentru exercitarea interesului legitim privat al membrilor de sindicat.

Hotărârea Tribunalului Timiș Prin sentința nr. 895 din 1 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 2176/30/2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea, cu motivarea că potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane iar răspunsul comunicat de pârât cu adresa din 21 decembrie 2009, nu poate fi circumstanțiat unui refuz nejustificat, în sensul noțiunii definite de Legea nr. 554/2004. Tribunalul a considerat că refuzul, considerat nejustificat de punere în executare a unei hotărâri judecătorești, nu intră în sfera de reglementare a legii contenciosului administrativ, din interpretarea sistematica a acesteia, rezultând că refuzul rezolvării unei cereri ce poate face obiectul unei acțiuni în contencios administrativ privește numai cererile de emitere a unui act administrativ ori de eliberare a unui certificat, adeverință ori alt înscris. Or, operațiunile administrative privind aprobarea notei din 11 decembrie 2009 fac parte din executarea sentinței în discuție, așa încât, executarea unui titlu executoriu de genul celui care se află în posesia reclamantului, ar trebui să urmeze o procedură specială.

Recursul declarat împotriva sentinței nr. 895 din 1 iunie 2010 a Tribunalului Reclamantul a declarat recurs împotriva sentinței nr. 895/2010 și prin decizia nr. 768 din 12 mai 2011 pronunțată în Dosarul nr. 2176/30/2010, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea, a casat sentința conform art. 304 pct. 3, art. 312 alin. (3) și alin. (7) C. proc. civ., cu reținere spre competentă soluționare în primă instanță la Curtea de Apel Timișoara, cu motivarea că din cererea de chemare în judecată, așa cum s-a subliniat și în cererea de promovare a căii de atac, acțiunea nu se întemeiază pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, ci reprezintă o acțiune în contencios administrativ de drept comun, fiind fundamentată în drept pe prevederile art. 8 alin. (1) din același act normativ, obiectul său constituindu-l solicitarea de a se constata nejustificat refuzul exprimat de Ministrul Finanțelor Publice, în calitate de ordonator principal de credite bugetare, de a efectua operațiunile tehnice necesare pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 185/CA din 16 februarie 2009, dată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 9062/30/2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 694 din 5 mai 2009, adoptată de Curtea de Apel Timișoara), respectiv, de a fi obligat pârâtul la efectuarea acestor operațiuni (mai exact de aprobare a notei din 11 decembrie 2009 emisă de D.G.F.P. Arad).

Sentința nr. 481 din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara Prin sentința nr. 481 din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulata de reclamantul Sindicatul „FINTIM” al salariaților din cadrul D.G.F.P. Timiș împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul să aprobe, respectiv să efectueze operațiunile necesare pentru aprobarea notei din 11 decembrie 2009 încheiată de D.G.F.P. Timiș, privind punerea în executare a sentinței civile nr. 185 din 16 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 9062/30/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 694 din 5 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și să repartizeze creditele bugetare necesare efectuării plății potrivit aceleiași note, către ordonatorul terțiar de credite bugetare, D.G.F.P. Timiș. Totodată a obligat pârâtul la 1.000 RON cheltuieli de judecată față de reclamant. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut următoarele considerente: Membrii Sindicatului „FINTIM” din cadrul D.G.F.P. Timiș, sunt beneficiarii sentinței civile nr. 185 din 16 februarie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 9062/30/2008 al Tribunalului Timiș, irevocabilă prin decizia civilă nr. 694 din 5 mai 2009 pronunțată în Dosarul nr. 9062/30/2008 al Curții de Apel Timișoara prin care pârâta D.G.F.P. Timiș a fost obligată să plătească membrilor de sindicat suplimentul postului și al treptei de salarizare, începând cu data de 1 ianuarie 2004, la zi și pentru viitor până la momentul încetării raporturilor de muncă. În executarea sentinței, D.G.F.P. Timiș a procedat la calcularea drepturilor salariale la care a fost obligată pentru fiecare reclamant în parte pentru perioada 1 ianuarie 2004-30 aprilie 2009, precum și la efectuarea actualizării sumelor de plată cu rata inflației, așa cum rezultă din cele trei Liste de calcul a drepturilor bănești precum și din adresa din 4 decembrie 2009 emisă de D.G.F.P. Timiș, Serviciul financiar, contabilitate, investiții și buget propriu. Documentația întocmită a fost înaintată de D.G.F.P. Timiș către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, împreună cu nota din 11 decembrie 2009, privind calculul drepturilor bănești în sumă de 27.356.428 RON, și prin adresa din 21 decembrie 2009 pârâtul a refuzat efectuarea operațiunilor administrative pentru plata acestor drepturi salariale, cu toate că are această obligație legală potrivit O.G. nr. 22/2002 modificată prin Legea nr. 110/2007, privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii. Curtea nu a primit punctul de vedere al pârâtului potrivit căruia obiectul litigiului îl constituie un drept de creanță, iar din acest punct de vedere, soluția care urmează a fi pronunțată trebuia să aibă în vedere faptul că acest drept de creanță nu există și, pe cale de consecință nu se poate spune că a fost îngrădit și că în această cauză dreptul de creanță nu este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, creanța nefiind certă, lichidă și exigibilă, pe motiv că, dacă s-ar accepta punctul de vedere al pârâtului s-ar ajunge la un refuz de executare a unei hotărâri judecătorești cu privire la o creanță deja determinată, potrivit notei din 11 decembrie 2009 emisă de D.G.F.P. Timiș ceea ce este inadmisibil.

Recursul declarat împotriva sentinței nr. 481 din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara 5.1. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. și formulând, în esență, următoarele critici: - prin întâmpinarea depusă, ministerul pârât a invocat și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, asupra căreia Curtea de apel a omis să se refere/ pronunțe, lăsând-o nesoluționată; - hotărârea Curții de apel încalcă prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea judecătorilor, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile pârâților; or, în cauză instanța a omis, pur și simplu, să-și amintească faptul că autoritatea pârâtă a cerut să se constate inadmisibilitatea acțiunii; - hotărârea pronunțată a fost dată fără temei legal, instanța obligând autoritatea ca în procedura de executare, să stabilească existența unui procent de 25% deși instanța care a dat titlul executoriu a respins această cerere; - prin hotărârea pronunțată, instanța cere autorității administrative să se substituie puterii legislative și să stabilească întinderea drepturilor salariale (procentul de 25%), prerogativă exclusivă a Parlamentului. În concluzie, autoritatea recurentă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței pronunțate și trimiterea cauzei pentru rejudecare, iar în subsidiar, în caz de reținere a cauzei pentru rejudecare, respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată. 5.2. Intimatul-reclamant Sindicatul „FINTIM” a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor recursului, susținând în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică și solicitând respingerea recursului ca nefondat. Astfel, în legătură cu primul motiv de recurs, a argumentat intimatul-reclamant, instanța de fond s-a pronunțat în mod implicit și irevocabil prin decizia nr. 768/2011 pronunțând această decizie în cauza de față, dedusă judecății instanței de contencios administrativ.

Soluția instanței de recurs Recursul este întemeiat pentru considerentele și în limitele care vor fi prezentate în continuare. Prin motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., autoritatea recurentă a susținut, în esență, că hotărârea pronunțată nu respectă prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța omițând să amintească/să se pronunțe/să motiveze în legătură cu cererea privind excepția de inadmisibilitate a acțiunii, așa cum a fost formulată și motivată în cadrul întâmpinării depuse la instanța învestită de reclamant. În cauză, este necontestat că autoritatea recurentă-pârâtă, în întâmpinarea depusă la instanța de fond învestită, alături de apărările formulate, în mod expres a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, susținând în esență că cererea formulată privește un raport juridic execuțional, de punere în executare silită a unui titlu executoriu și că, pe de altă parte, se urmărește obținerea unui alt titlu executoriu pentru aceleași drepturi, ministerul fiind obligat de instanță să se imixtioneze în domeniul puterii legislative și să stabilească un procent de 25% pentru drepturile salariale respective. De asemenea, este necontestat că instanțele de fond, inclusiv Curtea de apel în sentința civilă nr. 481/2011, au omis să se pronunțe în vreun fel cu privire la cererea formulată de ministerul pârât cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii pe care o invocase prin întâmpinarea depusă în cauză. Potrivit art. 304 pct. 7, coroborat cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., o hotărâre judecătorească poate fi recurată atunci când nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția adoptată și nici motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Or, în cauză, cererea formulată de ministerul recurent-pârât a rămas nesoluționată, fiind ignorată de instanța de fond care s-a considerat competentă să soluționeze fondul acțiunii cu care a fost învestită fără să fi soluționat în prealabil, potrivit art. 137 C. proc. civ., excepția inadmisibilității acțiunii ce fusese invocată în mod expres. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul formulat este întemeiat, urmând ca soluția să fie casată, iar cauza să fie trimisă pentru rejudecare aceleiași instanțe. Astfel, analizarea celui de-al doilea motiv de recurs nu mai este necesară, urmând ca eventual, instanța de rejudecare să procedeze potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ.