ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4313/2012

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

în judecată

Prin acțiunea în contencios administrativ

înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanții V.C., A.G., E.(C.)D.,

N.P., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, au solicitat

anularea Încheierii nr. VI./294 din 11 iulie 2011 a Curții de Conturi, prin

care s-a respins plângerea prealabilă formulată împotriva Deciziei nr. 19 din

18 mai 2011 emisă de Camera de Conturi a Județului Vrancea.

generat conflictul negativ de competență

Prin Sentința nr.

2745 din 16 noiembrie 2011, Tribunalul Vrancea a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel Galați.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul Vrancea a reținut, în esență, că prin acțiune se

solicită în principal anularea încheierii emise de către Curtea de Conturi a

României.

În acest context,

Tribunalul a mai reținut că potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ., raportat la

rangul pârâtei de autoritate publică centrală, competența de soluționare a

cererii aparține Curții de apel.

Prin Sentința nr. 202

din 23 aprilie 2012, Curtea de Apel Galați a admis excepția necompetenței

materiale a Curții de apel în soluționarea acțiunii formulată de reclamanții

V.C., A.G., E.(C.)D., N.P., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a

României, având ca obiect litigii Curtea de Conturi și a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Totodată, Curtea de

apel a constatat existența conflictului negativ de competență și a sesizat

Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de

competență.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel Galați a reținut că obiectul cererii de

chemare în judecată îl reprezintă o contestație formulată împotriva unui act

emis de către autoritate publică locală, respectiv Decizia numărul 19/2011

emisă de Camera de Conturi Județeană Vrancea.

Prin urmare, Curtea

de apel, având în vedere și soluția de unificare a practicii judiciare adoptate

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, în ședința din data de 20 februarie 2012, a constatat

că pentru soluționarea cauzei este competent Tribunalul Vrancea, conform

dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiul privind un act

administrativ emis de o autoritate publică locală

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

și de drept relevante

Înalta Curte

constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art.

22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în

raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Pentru a soluționa

conflictul negativ de competență, în raport de actele depuse la dosarul cauzei,

se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea

pct. 2 din Decizia nr. 19 din 18 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi a României

și Încheierii nr. VI/294 din 11 iulie 2011 emisă de Comisia de soluționare a

contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României emisă în soluționarea

contestației împotriva deciziei menționate anterior.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea

activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de

control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr.

130/2010 publicată în M. Of. nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse

prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen

de 15 zile, care "suspendă obligația executării deciziei până la

soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea

măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de

Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau

parțial contestația".

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii

Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația,

acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura

juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că

împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: "Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în

fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel".

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului

administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare

a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii

deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv

în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin

dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în

raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în

cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei

structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a

cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât

obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a

Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în

procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie

intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi,

printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se

substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de

soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și

fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte

juridice și "dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice",

fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care

funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică

centrală."

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile referitoare la excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice

doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul

împotriva Sentinței civile nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a

admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor

pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de

Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la

competența materială de soluționare a unor astfel cauze.

Cum în cauză,

contestația împotriva Deciziei nr. 19 din 18 mai 2011 emisă a Camerei de

Conturi Vrancea a fost respinsă prin Încheierea nr. VI/294 din 11 iulie 2011,

competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Vrancea, secția

contencios administrativ și fiscal.

regulatorului de competență

Având în vedere

considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte

va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea,

secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanții V.C., A.G., E.(C.)D., N.P., în

contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în favoarea Tribunalului

Vrancea, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN