ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3309/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 23 decembrie 2008, reclamantul C.N.S.A.S. a solicitat să se constate calitatea pârâtului B.V.A. de colaborator al securității. În motivarea acțiunii, s-a arătat că, potrivit Notei de constatare din 23 septembrie 2008, pârâtul a fost recrutat de I.J. Cluj în calitate de colaborator, „pentru acoperirea informativă a Depoului de locomotive C.F.R. Dej Triaj”, semnând angajament la data de 21 august 1987. Reclamantul a mai arătat că în această calitate, pârâtul a furnizat mai multe materiale informative care au contribuit la cunoașterea și stăpânirea unor stări de spirit necorespunzătoare ale personalului muncitor, iar informațiile furnizate organelor de securitate au vizat îngrădirea dreptului la libertatea de exprimare prevăzută de art. 85 din Constituția României din 1952 și art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 3181 din 13 octombrie 2009, prin care a admis acțiunea și a constatat calitatea pârâtului de colaborator al securității, reținând că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Pe baza probelor administrate, instanța de fond a avut în vedere că, în perioada de colaborare 28 iulie 1988 - 1 noiembrie 1989, pârâtul a furnizat un număr de 9 materiale informative, unele cu un conținut operativ, rezultând în urma verificărilor că este sincer, loial și că respectă sistemul de legătură și regulile conspirativității muncii.

Față de aceste mențiuni cuprinse în Nota de analiză privind pe informator din 1 noiembrie 1989, instanța de fond a respins apărarea pârâtului în sensul că ofițerii supraveghetori au constatat lipsa sa de eficiență și de inițiativă, ceea ce este de natură a dovedi că nu a avut calitatea de colaborator al securității. De asemenea, a fost respinsă ca fiind lipsită de relevanță susținerea că persoanele vizate prin informațiile furnizate nu au avut de suferit din partea statului comunist, întrucât a fost îndeplinită în cauză condiția impusă de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, ca informațiile furnizate să vizeze îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale, prin conținutul notelor întocmite cu privire la viața privată și stări de spirit necorespunzătoare, care încălcau dreptul la liberă exprimare.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, solicitând în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar în subsidiar, să fie modificată hotărârea, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. În primul motiv de recurs, invocat în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și nu a fost motivată în conformitate cu prevederile art. 26 1 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, s-a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat motivat asupra cererii de administrare a probei testimoniale pentru a se dovedi situația de fapt, atât în privința presiunilor exercitate pentru furnizarea de informații organelor de represiune comuniste, cât și în privința persoanelor vizate de informațiile furnizate, care nu numai că nu au avut de suferit, dar au și fost promovate în funcții. Sub același aspect, recurentul a susținut că instanța de fond a omis să examineze declarația autentificată din 1 iunie 2009, prin care fratele său a confirmat împrejurările concrete în care au fost întocmite materialele informative depuse de C.N.S.A.S. și lipsa de relevanță a acestora pentru existența calității de colaborator al securității.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată prin Legea nr. 293/2008, care prevăd denunțul ca o activitate voluntară, cu inițiativă proprie din partea informatorului, în sensul de voluntarism la delațiune, ceea ce nu se poate confunda cu situația în care informațiile sau datele erau culese de organele securității din inițiativa lucrătorilor acestei structuri de la persoane pe care le forțau sau le lăsau să înțeleagă că vor suporta anumite consecințe în cazul unui refuz de a furniza informații.

În privința sa, recurentul a arătat că și din materialele depuse la dosarul cauzei rezultă că organele de securitate au sesizat în scris că nu este un informator cu inițiativă și eficient, iar persoanele vizate de informațiile furnizate nu numai că nu au avut de suferit consecințe, dar au fost și promovate în funcție. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente: Motivul de recurs invocat în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

se dovedește a fi nefondat în raport de critica recurentului, care se referă în realitate la soluția de respingere a probei testimoniale și nu vizează actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale. Casarea hotărârii în baza textului de lege invocat de recurent se poate dispune numai dacă s-a încălcat o normă procedurală cu caracter imperativ, când sancțiunea este nulitatea absolută, sau o normă de procedură cu caracter dispozitiv, când sancțiunea este nulitatea relativă. În consecință, soluția dată cererii de probe a fost greșit criticată în baza acestei dispoziții legale, care reglementează ca motiv de casare alte ipoteze juridice decât cele prezentate în dezvoltarea primului motiv de recurs.

Nefondată este și critica recurentului privind încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constatându-se că, în conformitate cu aceste prevederi legale, hotărârea atacată cuprinde considerentele de fapt și de drept pentru care au fost respinse cererile părților, inclusiv cererea recurentului-pârât de administrare a probei testimoniale. Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și al probei testimoniale solicitate de recurentul-pârât, instanța de fond a constatat întemeiat că administrarea acestei probe nu este utilă și concludentă în cauză. Pentru aceleași considerente, s-a apreciat corect că este lipsită de relevanță în cauză declarația autentificată dată de fratele recurentului-pârât, care datorită gradului de rudenie cu partea în litigiu, nu poate depune mărturie, conform dispozițiilor art. 189 C. proc.

civ., astfel că înscrisul depus în acest sens nu poate fi reținut ca având forță probantă în soluționarea pricinii. Motivul de recurs invocat în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, constatându-se că hotărârea dată pe fondul cauzei este legală și temeinică, iar prin criticile formulate de recurent nu au fost dovedite cauze de casare sau de modificare în sensul solicitat prin cererea de recurs. Astfel, instanța de fond a constatat corect lipsa de relevanță a împrejurării că nu s-au dovedit consecințele suferite de persoanele vizate prin informațiile furnizate, întrucât dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 impun ca informațiile respective să vizeze îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar această condiție a fost îndeplinită în cauză, pentru că materialele informative întocmite de recurentul-pârât se refereau la viața privată a persoanelor aflate în atenția organelor de securitate.

Recurentul a criticat neîntemeiat și interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor legale susmenționate fără considerarea situației de fapt concrete și a atitudinii subiective pe care a avut-o în activitatea de colaborare cu organele de securitate în perioada de referință indicată prin acțiune. Aspectele invocate de recurentul-pârât nu numai că nu au fost dovedite, dar nici nu pot fi reținute în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, care au constituit temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, întrucât acest act normativ a prevăzut expres situațiile în care persoana care a furnizat informații nu este considerată colaborator al securității.

Cum recurentul-pârât nu a dovedit că s-a aflat într-una din aceste situații, a solicitat fără temei legal exceptarea sa de la aplicarea prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată prin Legea nr. 293/2008. Pentru considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.V.A. împotriva sentinței civile nr. 3181 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2010.