ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 658 din 24.02.2017, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2016, în baza art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplic. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 2 închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea pe drum public a unui vehicul, pentru care legea prevede obligativitatea obținerii permisului de conducere de către o persoana care are suspendat dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, faptă prevăzută de art. 335 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen. În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Dolj, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență. În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului să execute următoarea obligație: - să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probațiune Dolj. În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a impus ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Craiova, județ Dolj pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare. În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. În baza art. 274 alin. (1) teza I din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 de lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat (din care suma de 100 de lei reprezintă cheltuieli efectuate în timpul urmăririi penale).

În fapt, în esență, s-a reținut că la data de 11.01.2016, ora 16:00, inculpatul A. a condus autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, pe str. Brestei, din mun. Craiova, jud. Dolj, având suspendată exercitarea dreptului de a conduce autoturisme pe drumurile publice.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apelul inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1329 din 11 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de către apelantul inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 658 din 24.02.2017, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei penale nr. 1329 din 11 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 16.11.2017, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18.12.2017.

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul a invocat cazul de recurs în casație prev de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În motivare, a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 335 alin. (2) din C. pen., pentru ca o persoană să săvârșească o astfel de infracțiune, trebuie să conducă un autovehicul în următoarele condiții: având permis de conducere necorespunzător categoriei; al cărei permis a fost retras sau anulat; căreia i-a fost suspendat exercitarea dreptului de a conduce; care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România. Deși, Judecătoria Craiova și Curtea de Apel Craiova au dispus condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) din C. pen., prin modalitatea conducerii pe drumurile publice de către o persoană căreia i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce, la dosarul cauzei, nu există nicio probă din care să rezulte această împrejurare. Din toate probele administrate în cauză, rezultă că posedă permis de conducere a autovehiculelor pe drumurile publice și că acesta i-a fost reținut în vederea efectuării de cercetări penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 337 din C. pen., în cauza cu numărul x/P/2014, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova și, totodată, că nu i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehiculele pe drumurile publice.

De asemenea, a susținut că potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 195/2002, polițistul rutier poate să dispună doar suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehiculele pe drumurile publice, pe o perioadă delimitată în timp, în funcție de abaterea constatată, iar instanța de judecată sau Ministerul Public, în cazul dispunerii unor măsuri preventive, potrivit dispozițiilor art. 66 din C. proc. pen. și art. 116 litera d din O.U.G. nr. 195/2002, pot interzice exercitarea acestui drept pe teritoriul României. Ori, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis a fost reținut în vederea efectuării de cercetări penale nu poate constitui latura obiectivă a infracțiunii prev. de art. 335 alin. (2) din C. pen., astfel încât, în opinia sa, nu este prevăzută de norma de incriminare.

S-a menționat că, în mod greșit, Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, Judecătoria Craiova și Curtea de Apel Craiova au apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiilor art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât aceste dispoziții sunt aplicabile doar în cazul în care instanța de judecată și Ministerul Public ar interzice unei persoane să conducă autovehiculele pe drumurile publice, ci nu și în cazul în care permisul de conducere a fost reținut în vederea efectuării de cercetări penale, așa cum s-a reținut în prezenta cauză și, practic, instanțele de judecată fac confuzie între dreptul de circulație și dreptul de a conduce un autoturism. Potrivit O.U.G. nr. 195/2002, polițistul rutier în cazul constatării unor infracțiuni sau a unor contravenții, pentru a evita o stare de pericol pentru ordinea publică, pe care o poate produce conducătorul autoturismului prin conducerea autoturismului, prin deplasarea în continuare cu autoturismul pe drumurile publice, eliberează o dovadă fără drept de circulație, ceea ce nu înseamnă că i-a interzis dreptul de conducere a unui autoturism, ci doar i-a interzis ca în acel moment conducătorul autoturismului să se mai poată deplasa cu autoturismul din acel loc.

Dreptul de a conduce un autoturism pe drumurile publice este dreptul câștigat de orice persoană majoră prin susținerea unui examen prin care acesta dovedește că are abilitățile necesare conducerii unui autoturism și că aceasta cunoaște regulile de circulație impuse de lege. Acest drept poate fi suspendat pe o perioadă determinată delimitată în timp de organele de poliție din cadrul Poliției Rutiere și poate fi interzis de către instanțele de judecată sau de Ministerul Public. Atâta timp cât față de acesta nu s-a dispus suspendarea dreptului de a conduce sau nu i-a fost interzis dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, fapta sa nu poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina sa. Mai mult,a precizat că prin ordonanța nr. 8745/P/2014 din data de 15.05.2017 s-a dispus, în temeiul art. 16 lit. b) din C. proc. pen., clasarea cauzei în care a fost cercetat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 337 din C. pen. și în care i-a fost reținut permisul în vederea efectuării de cercetări penale, fapt ce conduce la ideea că i-a fost reținut permisul de conducere pe o perioadă de 3 ani, fără un temei legal, cu atât mai mult cu cât, după înregistrarea acestei ordonanțe în evidențele cazierului auto Serviciul Rutier Craiova, nu a dispus potrivit dispozițiilor legale aplicarea unei perioade de suspendare.

Totodată, a mai solicitat în temeiul art. 441 din C. proc. pen. și până la soluționarea recursului să se dispună suspendarea hotărârii atacate.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Ministerului Public, iar în cauză nu au fost formulate concluzii scrise în raport de dispozițiile art. 439 C. proc. pen.

Raportul magistratului asistent a concluzionat în sensul că recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1329 din 11 septembrie 2017 a Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2016 este declarat în termenul prevăzut de lege și respectă dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) din C. proc. pen.

Prin încheierea din 10 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016 s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1329 din 11 septembrie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2016. S-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii formulată de recurentul condamnat A.

S-a stabilit termen pentru judecarea pe fond a recursului în casație la data de 5 iunie 2018 Sala Secției Penale, cu citarea recurentului și s-a emis adresă pentru desemnarea unui apărător din oficiu și încunoștințarea apărătorului ales.

S-a reținut că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 437 C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1329/2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova), precum și semnătura celui care a exercitat calea de atac. Îndeplinirea condiției prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. rezultă din faptul indicării în cuprinsul cererii a temeiului de drept pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că recurentul-inculpat a indicat ca fiind incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., apreciind că fapta reținută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală, și nu poate întruni din elementele constitutive ale infracțiunii. Înalta Curte a reținut că, raportat la dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 591 din data de 01 octombrie 2015, analiza motivelor de recurs în casație nu poate viza caracterul vădit nefondat al cererii, iar aspectele invocate de inculpat se circumscriu cazului de casare invocat, motiv pentru care, a apreciat că se impune ca pronunțarea pe aceste aspecte să fie făcută, așa cum a statuat Curtea Constituțională, într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin prevederile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv cea a soluționării în fond a acestei căi de atac.

În ceea ce privește cererea de suspendare a executării hotărârii formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte a avut în vedere dispozițiile art. 441 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora "instanța care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completul care judecă recursul în casație poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin. (1) și (2)". Potrivit textului de lege anterior menționat, se poate suspenda executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanței. Or, având în vedere că nu au fost prezentate argumente care să justifice admiterea ei și din actele și lucrările dosarului nu rezultă niciun motiv pentru a se dispune suspendarea executării hotărârii, Înalta Curte a dispus respingerea cererii de suspendare a executării hotărârii formulată de recurentul condamnat A.

Analizând, recursul în casație recursul în casație declarat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1329 din 11 septembrie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2016, atât în raport cu susținerile apărătorului, cât și în raport cu actele din dosar, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casație este acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Este în afara oricărei îndoieli rezonabile că înțelesul expresiei "în condițiile legii" este lămurit de prevederile textelor de lege subsecvente, în special, de prevederile art. 434 C. proc. pen., referitoare la hotărârile supuse recursului în casație și ale art. 438 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la cazurile în care se poate face recurs în casație.

Recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor, a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare. După cum se poate observa, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Se constată că inculpatul A. și-a întemeiat recursul în casație pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală"

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acesta nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea situației de fapt sau reinterpretarea acesteia, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel, instanțe cărora le revine competența exclusivă a judecării cauzei penale atât în fapt, cât și în drept, spre deosebire de Înalta Curte care, pe calea recursului în casație, poate examina exclusiv și limitativ numai aspectele de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-inculpat A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea pe un drum public a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitate obținerii permisului de conducere de către o persoană care are suspendat dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice prev de art. 335 alin. (2) C. pen.

Totodată, reține că instanța de fond și instanța de apel au constatat că fapta întrunește elementele constitutive ale acestei infracțiuni, reținându-se că la data de 11.01.2016, ora 16:00, inculpatul A. a condus autoturismul marca Audi, cu numărul de înmatriculare x, pe str. x, din mun. Craiova, jud. Dolj, având suspendată exercitarea dreptului de a conduce autoturisme pe drumurile publice.

Recurentul-inculpat a susținut, în esență, că legiuitorul nu a stabilit pe ce perioadă se poate suspenda dreptul de a conduce, că neavând studii juridice nu a înțeles ce înseamnă fără valabilitate, că termenul de soluționare a celor două cauze în care a fost cercetat a fost mare și că echivalează cu o pedeapsă, și practic a solicitat reinterpretarea situației de fapt reținută în cauză, aspecte în raport cu care Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu se pot subsuma cazului de recurs în casație invocat. Legea penală incriminează în cuprinsul art. 335 alin. (2) C. pen., "conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă." Mai mult, potrivit art. 97 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, reținerea permisului de conducere ori a certificatului de înmatriculare sau de înregistrare se face de către polițistul rutier, de regulă odată cu constatarea faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulație.

Analizând conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., se constată că fapta inculpatului A. se circumscrie elementelor constitutive ale infracțiunii conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen.

Prin urmare, în cauză, inculpatul A. solicită pe calea recursului în casație de față reanalizarea circumstanțelor comiterii faptelor, o reinterpretare a probelor administrate și, pe cale de consecință, reținerea unei alte stări de fapt și a stabilirii formei de vinovăție, ceea ce nu este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casație, întrucât Înalta Curte examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, astfel că aspectele privind netemeinicia nu pot fi analizate în această cale de atac, în cauză constatându-se existența unei concordanțe depline între situația de fapt reținută în mod definitiv de către instanța de apel, în baza probelor administrate, și elementele de tipicitate ale infracțiunii de reținute, prevăzute de 335 alin. (2) C. pen.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că sintagma "nu este prevăzută de legea penală" privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea, prin criticile concret formulate, recurentul, în realitate, urmărește reanalizarea pe fond a acuzațiilor care au condus la condamnarea sa.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1329 din 11 septembrie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., parțial al apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 65 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1329 din 11 septembrie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 65 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 iunie 2018.