ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4840/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4840/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 5569/2/2011
la Curtea de Apel București, secția a VIII- a de contencios
administrativ și fiscal, reclamantul P.C.N. a chemat în judecată I.G.P.R.
– D.I.C., solicitând ca prin hotărâre să se dispună obligarea pârâtului la
punerea în aplicare a dispozițiilor de restituire a autoturismului,
adoptată prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul București nr.
969/II/2 din data de 14 mai 2009, sub sancțiunile prevăzute de art. 24 alin.
(1) și (2) din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cererii
de chemare în judecată reclamantul a învederat că i s-a cauzat o vătămare gravă
a drepturilor și intereselor sale legitime prin nesoluționarea
într-un termen rezonabil a solicitărilor sale, respectiv de a se aduce la
îndeplinire cât mai urgent dispozițiile Parchetului de pe lângă Tribunalul
București în ceea ce privește restituirea autoturismului, cu atât mai
mult cu cât atât Parchetul de pe lângă Tribunalul București, cât și
Parchetul de pe lângă Judecătoria Sect. 5 București au stăruit pe lângă I.G.P.R.
– D.I.C. pentru aducerea acestor măsuri la îndeplinire prin toate mijloacele
legale.
A menționat
reclamantul că soluționarea într-un termen rezonabil reprezintă o
componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta
este consfințit prin art. 6 din C.E.D.O., și constituie o
garanție a părții implicate într-un litigiu, indiferent de faza de
desfășurare a acestuia: faza administrativă sau faza contencioasă.
Dispozițiile
emise de procuror, a mai susținut reclamantul, sunt obligatorii pentru
organele de cercetare penală, iar faptul că legiuitorul nu a înțeles să
stabilească un termen anume pentru finalizarea executării măsurilor dispuse de
parchet în sarcina organelor de cercetare penală nu poate constitui o justificare
pentru I.G.P.R. – D.I.C. să tergiverseze nepermis punerea în executare a
acestor dispoziții.
Prin Sentința civilă
nr. 718 din data de 3 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția
a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă
excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin întâmpinarea
depusă la dosarul cauzei de pârâtul I.G.P.R., și a fost respinsă ca
inadmisibilă acțiunea reclamantului P.C.N.
Instanța de fond
a arătat, în considerentele hotărârii pronunțate, că sunt aplicabile, în
litigiu, dispozițiile art. 168 și 170 C. proc. pen., și că în
consecință nu se poate dispune, atâta timp cât există o ordonanță a
parchetului de restituire a autoturismului, obligarea unui organ de cercetare
penală la restituirea bunului respectiv în condițiile legii contenciosului
administrativ.
Împotriva Sentinței
civile nr. 718 din data de 3 februarie 2012 a Curții de Apel
București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,
a declarat recurs în termen legal reclamantul P.C., prin care s-a solicitat
admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și
trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță.
Sub aspectul
nelegalității sentinței recurate, a solicitat recurentul a se avea în
vedere faptul că instanța de fond, interpretând greșit petitul dedus
judecății, a respins în mod greșit acțiunea ca inadmisibilă,
raportându-se la un capăt de cerere cu care nu a fost investită, și
folosind o motivare străină de natura pricinii.
Reclamantul a
precizat că nu a solicitat niciodată modificarea sau desființarea unui act
administrativ supus vreunei proceduri speciale prevăzută de legea organică,
obiectul acțiunii fiind expres precizat în sensul obligării I.G.P.R. la
punerea în executare a Ordonanței Parchetului de pe lângă Tribunalul
București nr. 969/II/2 din data de 14 mai 2009 și nu modificarea sau
desființarea acesteia.
S-a mai arătat că
motivarea instanței prin raportare la dispozițiile art. 5 alin. (2)
din Legea nr. 554/2004 este străină de petitul formulat de reclamant, atâta
timp cât nu s-a solicitat nici modificarea vreunui act administrativ pentru
care se prevede prin lege organică o procedură specială și nici
desființarea vreunui asemenea act.
Petitul dedus
judecății, s-a relevat, a fost și este acela de a obliga instituția
intimată de a pune în executare ordonanța Parchetului de pe lângă
Tribunalul București într-un termen rezonabil față de împrejurarea
că, în ciuda tuturor insistențelor depuse atât de reclamant cât și de
organele ierarhic superioare pârâtului, intimatul nu și-a îndeplinit
îndatoririle, drepturile recurentului fiind astfel grav și aproape
ireversibil vătămate.
Cu privire la cel
de-al doilea motiv de nelegalitate al sentinței atacate, raportat la
motivarea instanței în conformitate cu care nu se poate dispune obligarea
unui organ de cercetare penală la restituirea unui bun, în legătură cu care s-a
dispus luarea măsurii asigurătorii în cadrul unui dosar penal, pentru care
legea specială prevede o altă procedură de contestare, reclamantul a învederat
că și aceste considerente sunt străine de natura pricinii.
În acest sens, a
reamintit recurentul că petitul acțiunii nu a fost acela de a obliga
organul de cercetare penală la restituirea unui bun asupra căruia s-a dispus
luarea măsurilor asigurătorii, ci este vorba despre obligarea organului de
cercetare penală la executarea dispozițiilor legale prevăzute în sarcina
acestora prin lege și punerea în aplicare a dispozițiilor organelor
ierarhic superioare care le sunt obligatorii, într-un termen rezonabil.
Recurentul a
solicitat a se avea în vedere că în speță sunt incidente prevederile art. 1
alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu
modificările și completările ulterioare, astfel că petitul acțiunii
introductive de instanță nu excede obiectul acțiunii judiciare în
contencios administrativ, raportat și la dispozițiile art. 8 din
aceeași lege, cu atât mai mult cu cât inadmisibilitatea reprezintă o
sancțiune procedurală care intervine ca urmare a exercitării de către
părți a unor drepturi care nu le sunt conferite sau a unor drepturi
procesuale epuizate, ceea ce nu este cazul.
Prin întâmpinarea
formulată intimatul I.G.P.R. a solicitat respingerea recursului ca nefondat,
și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
Recursul declarat de
P.C.N. este fondat și va fi admis, cu consecința casării Sentinței
civile nr. 718 din data de 3 februarie 2012 a Curții de Apel
București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,
și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiași instanță,
pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează.
În mod neîntemeiat
prima instanță, prin hotărârea recurată, a admis excepția
inadmisibilității, invocată de pârâtul I.G.P.R., și a respins pe cale
de consecință ca inadmisibilă acțiunea reclamantului P.C., prin care
s-a solicitat obligarea I.G.P.R. la punerea în aplicare a dispozițiilor de
restituire a autoturismului, adoptate prin Ordonanța Parchetului de pe
lângă Tribunalul București nr. 969/II/2 din data de 14 mai 2009, sub
sancțiunile prevăzute de art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.
Se reține, în
litigiu, raportat la împrejurarea că prin Ordonanța nr. 969/II/2 din data
de 14 mai 2009 dată de primul procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul
București, s-a dispus restituirea către petentul P.C. a autoturismului
(autoturism ridicat în prealabil de către organele de poliție, în temeiul
prevederilor art. 96 și 97 C. proc. pen., și predat la I.G.P.R. la
data de 10 martie 2009) și că prin Rezoluția nr. 3266/P/2009 din 8
februarie 2011 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria
Sect. 5 București s-a dispus ca I.G.P.R. – D.I.C. să ia măsurile necesare
punerii în aplicare a dispozițiilor de restituire a autoturismului mai sus
menționat, adoptate prin Ordonanța nr. 969/II/2 din data de 14 mai
2009, că în mod eronat judecătorul fondului a statuat că sunt incidente
prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ și dispozițiile art. 168 alin. (3) C. proc. pen.
și că solicitarea reclamantului nu se încadrează în prevederile art. 8 din
Legea nr. 554/2004 neputându-se prin urmare dispune, în condițiile
contenciosului administrativ, obligarea unui organ de cercetare penală la
predarea unui bun a cărui restituire s-a dispus printr-o ordonanță a
Parchetului.
În mod evident, nu
sunt aplicabile în cauză prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 5/2004 a
contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare,
atâta timp cât obiectul acțiunii reclamantului nu îl constituie anularea,
modificarea sau desființarea vreunui act administrativ, și nici
dispozițiile art. 168 C. proc. pen., devreme ce nu s-a probat că
autoturismul a fost indisponibilizat urmare instituirii sechestrului asigurător
în cursul procesului penal. Or, temeiul de drept al măsurii luate prin
Ordonanța nr. 969/II/2 din data de 14 mai 2009 dată de primul procuror al
Parchetului de pe lângă Tribunalul București, îl constituie
dispozițiile art. 169 C. proc. civ., care stabilesc obligația pentru
procuror sau, după caz, pentru instanța de judecată, atunci când constată
că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană
care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au
fost luate pe nedrept din posesia sau deținerea sa, de a dispune
restituirea acestor lucruri persoanei vătămate.
Cum s-a mai precizat,
prin acțiunea formulată reclamantul a solicitat obligarea I.G.P.R. – D.I.C.
la punerea în aplicare a dispozițiilor de restituire a autoturismului,
adoptată prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul București nr.
969/II/2 din data de 14 mai 2009, sub sancțiunile prevăzute de art. 24 alin.
(1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acesta susținând în motivarea
cererii că i s-a cauzat o vătămare gravă a drepturilor și intereselor sale
legitime prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a solicitărilor
sale, respectiv de a se aduce la îndeplinire cât mai urgent dispozițiile
Parchetului de pe lângă Tribunalul București, în ceea ce privește
restituirea autoturismului în discuție, cu atât mai mult cu cât atât
Parchetul de pe lângă Tribunalul București cât și Parchetul de pe
lângă Judecătoria Sectorului 5 București au stăruit pe lângă I.G.P.R. –
D.I.C. pentru aducerea acestor măsuri la îndeplinire prin toate mijloacele
legale.
Fiind învestit cu o
cerere de chemare în judecată întemeiată pe prevederile art. 1 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și
completările ulterioare, judecătorul fondului avea obligația examinării
fondului pretențiilor reclamantului, art. 8 alin. (1) fraza 2 din legea
menționată precizând că ”(.) se poate adresa instanței de contencios
administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes
legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat
de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a
unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau
protejarea dreptului sau interesului legitim”.
În raport de cele mai
sus arătate, constatând că în mod greșit instanța de fond a
soluționat procesul pe cale de excepție, fără a intra în cercetarea
fondului, și că sunt întemeiate motivele de recurs invocate în litigiu, se
va dispune, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare,
admiterea recursului declarat de P.C.N. împotriva Sentinței civile nr. 718
din data de 3 februarie 2012 pronunțate de Curtea de Apel București, secția
a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, casarea hotărârii atacate
și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de P.C.N. împotriva Sentinței civile nr. 718 din 3 februarie 2012 a Curții de
Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința
atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 16 noiembrie 2012.