ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6241/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 308 din 25 noiembrie

2009, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. 6877/95/2009, s-a admis

acțiunea formulată de G.C. împotriva pârâtei SC C.E. SA Rovinari.

S-a constatat caducitatea Decretului

de expropriere cu privire la suprafața de 497 mp teren situat în satul Arderea,

comuna Câlnic având ca vecini la nord - drumul comunal, la est - Drum, la sud –

A.N.G. și la vest — I.I., expropriere instituită prin Decretul nr. 193/1987.

S-a constatat calitatea de proprietar

al reclamantului cu privire la teren.

S-a admis cererea reconvențională

formulată de pârâta SC C.E. Rovinari.

A fost obligat reclamantul să

restituie pârâtei suma de 33.396 lei încasată la 09 noiembrie 1988,

reactualizată cu indicele de inflație începând cu 09 noiembrie 1988 până la

data restituirii sumei.

A fost obligată pârâta să plătească

3000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat după cum urmează:

2000 lei potrivit chitanței din 15 aprilie 2009; 700 lei în dosarul nr. 58/8/98/2007

potrivit chitanței din 26 iunie 2007.

S-a redus onorariul de la 1000 lei la

500 lei din chitanța eliberată la 10 noiembrie 2009.

S-au respins celelalte cheltuieli

privind onorariu avocat.

A fost obligată pârâta la 250 lei

onorariu expert către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, s-a apreciat

că sunt îndeplinite condițiile art. 111 C. proc. civ., acțiunea în constarea

caducității decretului de expropriere calității de proprietar a reclamantului

fiind întemeiată, și corelativ, și cererea reconvențională, al cărei temei de

drept îl constituie principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Cererea accesorie având ca obiect

cheltuielile de judecată a fost admisă în parte, onorariile de avocat fiind

diminuate potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel reclamantul G.V.C., iar prin decizia nr. 49 din 23 februarie 2010 a Curții

de Apel Craiova s-a respins apelul reclamantului cu următoarele considerente:

Temeiul juridic al cererii de acordare

a cheltuielilor de judecată îl reprezintă atitudinea procesuală culpabilă a

părții care a căzut în pretenții, declanșând o răspundere civilă delictuală,

reglementată de dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., în al cărei conținut

intră obligația de reparare a prejudiciului cauzat, respectiv de restituire a

sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost obligată să le suporte.

S-a reținut de prima instanță că suma

totală solicitată, reprezentând onorarii de avocat, este nejustificat de mare

în raport de obiectul acțiunii și munca prestată de avocat, astfel că s-a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., și s-a micșorat

cuantumul acesteia la suma acordată prin sentința primei instanțe.

Potrivit art. 274 alin. (l) C. proc.

civ., partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească

cheltuieli de judecată părții câștigătoare.

Alin. (2) al art. 274 C. proc. civ.,

prevede că judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de

procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor,

precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat a dovedit că

le-a făcut, însă, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, au dreptul să

mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în

tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt

nepotrivit de mici sau de mari fața de valoarea pricinii sau munca îndeplinită

de avocat.

Aceste ultime dispoziții legale au

fost declarate constituționale prin decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții

Constituționale, în considerentele căreia s-a reținut că nicio dispoziție din

legea fundamentală nu interzice expres consacrarea prin lege a prerogativei

instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată,

cuantumul onorariului avocațial convenit între părțile contractului de asistență

juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitate

activității depuse.

Astfel, Curtea Constituțională a

statuat că o asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul

onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea

potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar să-i

fie opozabil, iar opozabilitatea este consecința însușirii sale de către

instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește

caracter cert, lichid și exigibil. In acest sens, a arătat instanța pe

contencios constituțional, este și jurisprudența C.E.D.O., care, investită

fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată,

în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a stabilit că acestea urmează

să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care

au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

În același mod, inclusiv în dreptul

intern, partea care a câștigat procesul poate obține, în temeiul art. 274 C. proc.

civ., rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se constată

caracterul lor real, necesar și rezonabil.

Dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

nu contravin nici dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 51/1995 privind

organizarea și exercitarea profesiei de avocat, conform cărora contractul

dintre avocat și client nu poate fi stânjenit sau controlat direct sau

indirect, de nici un organ al statului. Aceste prevederi sunt incidente

exclusiv în raporturile contractuale dintre părțile contractului de asistență

juridică, fiind o aplicație particulară a principiului de drept înscris în Codul

civil, care consacră principiul obligativității respectării contractului de

către părți, clientul având obligația de a achita integral onorariul, pe care

însă nu îl va putea recupera de la partea adversă, în măsura în care va câștiga

procesul, decât dacă instanța va aprecia asupra caracterului său real, necesar

și rezonabil.

Cât privește îndeplinirea acestor

condiții în speța de față, s-a reținut că prima instanță a făcut o apreciere

corectă asupra lor. Astfel, s-a considerat că suma solicitată cu tidu de

onorarii de avocat achitate în dosarele finalizate cu pronunțarea hotărârii

apelate este disproporționat de mare în raport de complexitatea cauzei și munca

îndeplinită de avocat, potrivit alin. 3 al art. 274 C. proc. civ.

Este adevărat că soluționarea în fond

a dosarului s-a făcut în urma mai multor cicluri procesuale și la un interval

de peste 2 ani de la data pronunțării acțiunii, însă perceperea unui onorariu

total de 9500 lei în dosarul nr. 8915/95/2008 al Curții de Apel Craiova, în

care apelul s-a soluționat în temeiul dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., la

al doilea termen de judecată, nu se justifică, ceea ce fundamentează

presupunerea că munca prestată de avocat, raportată la gradul de complexitate

redus al cauzei, nu a fost de o amplitudine deosebită.

Ca atare, suma de 15200 lei RON,

constând în onorarii de avocat, solicitată de reclamant, deși are un caracter

cert, nu îndeplinește condițiile de a fi necesară și rezonabilă, și în

consecință, diminuarea sa de către prima instanță în limita sumei de 3200 lei

RON apare ca fiind legală și proporțională cu complexitatea cauzei dedusă

judecății și efortul depus din partea apărătorului.

Prin urmare, motivele de apel

formulate, referitoare la greșita cenzurare de către Tribunal a onorariilor de

avocat solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată sunt nefondate, și nu pot

fi primite de instanța de control judiciar.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamantul G.V.C. solicitând modificarea ei în sensul admiterii

apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.

Astfel, recurentul susține că instanța

de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de dispozițiile

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, se susține că instanța de

apel nu s-a pronunțat cu privire la motivul de apel în care se critică

contradictorialitatea și dispozitivul hotărârii instanței de fond.

Recurentul mai învederează faptul că

instanța de apel minimalizează aportul apărătorului său la soluționarea cauzei

și că motivarea hotărârii este necorespunzătoare.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține că recursul este nefondat.

Art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care

permite instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de

câte ori se constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea

pricinii sau de munca îndeplinită, este nevoit să împiedice abuzul de drept,

prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a

permite justițiabilului să beneficieze de o asistență juridică calificată pe

parcursul procesului.

În aprecierea cuantumului onorariului,

instanța trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii cât și

proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea

apărării în cauză, determinat de elementele și complexitatea, dificultatea sau

noutatea litigiului.

Din perspectiva acestor aspecte,

instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

nefiind astfel incident motivul de recurs legat de greșita interpretare și

aplicare a legii.

În ceea ce privește critica legată de

motivarea necorespunzătoare a hotărârii sunt de reținut următoarele aspecte.

Motivarea unei hotărâri este o

problemă de conținut și nu de formă.

În conformitate cu dispozițiile art. 261

alin. (l) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde motivele de fapt și de

drept ce au format convingerea instanței precum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților.

Condițiile procedurale privind

motivarea hotărârii sunt însă îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres

fiecărui argument, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a

răspuns tuturor argumentelor în mod implicit prin raționamente logice.

Astfel, față de cele expuse, hotărârea

instanței de apel întrunește cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Cum în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul

declarat de reclamantul G.

V.

C. împotriva deciziei nr. 49 din 23

februarie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția

I

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 noiembrie 2010.