ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2369/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2369/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 11281/2/2009,

reclamanta SC F. SRL a chemat în judecată pe pârâții A.D.S. și SC B.I. SRL

solicitând să se constate nulitatea clauzei prevăzute la cap.5 pct. 5.alin. (2)

din contractul de concesiune din 10 iunie 2009 încheiat cu pârâta A.D.S.,

obligarea pârâtei A.D.S. la restituirea sumei de 85.981,56 lei către

reclamantă, reprezentând redevență pentru perioada 27 august 2008-27 august 2009,

ca fiind nedatorată și obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 100.000

lei reprezentând despăgubiri pentru daunele materiale și morale provocate de

acestea.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că

a participat la A.D.S.

București la o licitație având ca scop concesionarea suprafeței de 762,62 ha

teren cu destinație agricolă de pe raza comunei Trivale Moșteni Județul

Teleorman, fiind declarată câștigătoare, încheindu-se procesul-verbal de

adjudecare din 27 august 2008.

Potrivit caietului de

sarcini și a procesului-verbal de adjudecare, în termen de 10 zile lucrătoare

trebuia încheiat contractul de concesionare, însă prin adresa din 1 septembrie 2008

pârâta A..D.S. a comunicat că în urma contestației depuse de SC B.I. SRL s-a

emis Decizia nr. 2 din 1 septembrie 2008, prin care s-a admis această

contestație și, prin urmare, nu mai există câștigător.

A menționat

reclamanta că împotriva acestei decizii a formulat contestație, iar prin Sentința

civilă nr. 3301 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, irevocabilă, a fost admisă acțiunea și anulată Decizia

nr. 2din 01 septembrie 2008.

După mai multe luni

de tergiversări din partea pârâtei A.D.S., la data de 10 iunie 2009 se încheie

contractul de concesiune, punerea în posesie făcându-se prin procesul-verbal

din data de 25 iunie 2009.

Totodată, a mai

arătat reclamanta că a depus în contul A.D.S. ca și garanție suma de 99.173 lei

din care pârâta a încasat nelegal suma de 85.961,56 lei cu titlu de redevență

aferentă anului 2008-2009, deși contractul de concesiune a fost încheiat în

luna iunie 2009, astfel încât încasarea acestei sume în conformitate cu pct. 5.

alin. (2) din contractul de concesiune este nelegală și neîntemeiată deoarece

contractul nu a fost încheiat în termen de 10 zile de la încheierea

procesului-verbal de adjudecare definitivă.

A susținut reclamanta

că pârâta și-a permis să modifice contractul de concesiune fără acordul

celeilalte părți și fără a se încheia un act adițional în acest sens, în

conformitate cu pct. 10. alin. (1) și 12. alin. (7) din contract, reclamanta

depunând o cerere la data de 4 august 2009 pentru a se rectifica pe cale

amiabilă prevederea de la pct. 5.2 din contractul de concesiune, la care nu s-a

primit nici un răspuns, însă a fost emisă factură prin care s-a reținut

redevența de la data procesului verbal de adjudecare.

În ceea ce privește

despăgubirile, reclamanta a arătat că a suferit un prejudiciu întrucât nu a

folosit acest teren, banii se aflau în contul A.D.S., riscând chiar să-i piardă

dacă Decizia nr. 2/01 septembrie 2008 ar fi rămas valabilă, pârâta încasând

deja suma de 85.981,56 lei, cu titlu de redevență, pentru o perioadă când

contractul de concesiune nu s-a încheiat din culpa pârâtei.

A mai arătat

reclamanta că în urma acestui fapt soția administratorului a suferit o

puternică depresie fiind internată pe perioada cât a durat litigiul.

Ulterior, la data de

17 mai 2010 reclamanta a formulat o cerere precizatoare prin care a solicitat

compensarea sumei de 85.981,56 lei, reprezentând plată nedatorată și oprită de

reclamantă cu titlu de redevență pentru perioada 27 august 2008-27 august 2009

cu redevența pentru perioada 25 iunie 2009-25 iunie 2010.

La data de 10 mai 2011

reclamanta a renunțat la judecată în ceea ce privește pe pârâta SC B.I. SRL,

instanța de fond luând act de această cerere, în temeiul art. 246 C. proc. civ.

Prin întâmpinare

pârâta A.D.S. a invocat excepția lipsei procedurii prealabile, însă în ședința

publică din data de 8 iunie 2010 aceasta a renunțat la susținerea excepției

invocate.

Pe fondul cauzei,

pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că

procesul-verbal de punere în posesie a fost semnat de către reclamantă fără

nici un fel de obiecțiuni, clauzele contractuale exprese din contractul de

concesiune din 10 iunie 2009 fiind semnat și însușit de reclamantă în

totalitate.

Hotărârea instanței

de fond.

Prin

Sentința civilă nr.

3948 din 3 iunie 2011

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC F. SRL în

contradictoriu cu pârâta A.D.S., a anulat clauza prevăzută la Cap. 5, pct. 5.

alin. (2) din Contractul de concesiune din 10 iunie 2009 încheiat între

reclamantă și A.D.S., a obligat pârâta la restituirea sumei de 85.981,56 lei

către reclamantă, reprezentând redevența pentru perioada 27 august 2008-27

august 2009 și a dispus compensarea acestei sume cu redevența pentru perioada

25 iunie 2009-15 aprilie 2011. Prin aceeași sentință s-a dispus obligarea

pârâtei la plata sumei de 395.141,75 lei către reclamantă cu titlu de daune

materiale, s-a respins capătul de cerere privind daunele morale ca neîntemeiat

și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5308 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, a reținut instanța de fond că potrivit Cap.5 din Contractul de

concesiune încheiat intre părți, pct. 5.alin. (1) data intrării în vigoare a

acestui contract este data încheierii lui, adică 10 iunie 2009, iar potrivit pct.

5 alin. (2), redevența se datorează de la data încheierii procesului-verbal de

adjudecare, respectiv pentru perioada cuprinsă între 27 august 2008-27 august 2009,

redevența se calculează la cotația tonei de grâu și valoarea monedei euro din

data semnării procesului-verbal de adjudecare.

Chiar dacă

concesionarea terenurilor s-a făcut în urma unei licitații publice cu strigare,

iar procesul-verbal de adjudecare din 27 august 2008 a fost anulat prin Decizia

nr. 2 din 1 septembrie 2008, emisă de A.D.S. București, la rândul său anulată

prin Sentința civilă nr. 3301 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția

de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, s-a apreciat de către

instanța de fond că izvorul obligațional dintre părți îl reprezintă contractul

de concesiune și nu procesul-verbal de adjudecare.

Totodată, în opinia

primei instanțe contractul de concesiune este actul juridic care dă naștere

raportului juridic dintre părți și stabilește și conținutul acestui raport,

acesta fiind în vigoare la data încheierii, respectiv 10 iunie 2009, așa cum se

arată expres la pct. 5 alin. (1) din contract, și nu de la data finalizării

licitației, urmare a încheierii acestuia procedându-se la predarea-primirea terenurilor

ce fac obiectul concesiunii, la data de 25 iunie 2009.

Prin urmare, s-a

apreciat că nu există nicio dispoziție legală sau contractuală care să

îndrituiască autoritatea pârâtă să perceapă redevență pe perioada cuprinsă

între data adjudecării și data încheierii contractului de concesiune, pârâta

neindicând un asemenea temei.

A mai reținut

instanța fondului că împrejurarea că rezultatul licitației a fost contestat nu

era un motiv să nu se încheie contractul, însă emiterea Deciziei nr. 2 din 1

septembrie 2008 înlăuntrul termenului de 10 zile a fost un motiv de neîncheiere

a contractului, însăși pârâta comunicând reclamantei prin adresa din 14

noiembrie 2008 că prin admiterea contestației nu mai există câștigător.

Or, pe durata

soluționării litigiului raportul juridic legat de concesionarea terenurilor nu

s-a derulat între părți, concesionarul neavând folosința obiectului concesiunii

nu datorează nici redevență, neexistând nici o dispoziție legală sau prevăzută

în caietul de sarcini prin care să se prevadă că în ipoteza în care se contestă

rezultatul licitației, adjudecatarul datorează redevența pe toată perioada

soluționării contestației, independent de încheierea contractului de concesiune

și predarea folosinței terenurilor.

Și aceasta cu atât

mai mult cu cât întârzierea încheierii contractului nu-i este imputabilă

reclamantei, care nu a avut nici o culpă, după cum rezultă de altfel și din

considerentele Sentinței civile nr. 3301 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, culpa revenind pârâtei

care a emis un act administrativ ce a fost constatat ca fiind nelegal de către

instanța de contencios administrativ.

De asemenea, a

reținut prima instanță că în cazul contractelor de concesiune în special și a

contractelor administrative în general părțile nu se află pe poziție de

egalitate, autoritatea publică parte contractantă aflându-se într-o postură

superioară.

În cadrul

contractelor administrative principiul libertății contractuale este subordonat

principiului priorității interesului public, atât în faza încheierii acestora

cât și în cazul litigiilor, așa cum rezultă din dispozițiile art. 8 alin. (2)

și (3) din Legea nr. 554/2004, or, din acest punct de vedere, contractele de

concesiune, ca și contracte administrative se apropie foarte mult de

contractele de adeziune.

Astfel, a

concluzionat judecătorul fondului că nu poate fi reținută susținerea pârâtei că

procesul-verbal de punere în posesie a fost semnat de către reclamantă fără

nici un fel de obiecțiuni, iar contractul de concesiune din 10 iunie 2009 a

fost semnat și însușit de reclamantă în totalitate, fiind obligatorii pentru

părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ., aceasta fiind de acord cu

plata redevenței și a perioadei pentru care aceasta este calculată, a

penalităților aferente precum și a modului cum acestea sunt calculate.

De asemenea,

judecătorul fondului a constatat că

părțile au

două creanțe certe, lichide și exigibile, una față de cealaltă, motiv pentru

care a dispus compensarea acestei sume cu redevența pentru perioada 25 iunie 2009-15

aprilie 2011, urmând ca eventuale diferențe de sume să fie reglate între părți

potrivit reglementărilor contractuale.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind despăgubirile, a reținut instanța de fond existența

culpei pârâtei în neîncheierea contractului de concesiune la data prevăzută în

actul de adjudecare, ceea ce a condus la lipsa folosinței terenurilor de către

reclamantă și la neîncasarea subvenției prevăzută de H.G. nr. 1121/2009, pe

perioada 27 august 2008-10 iunie 2009.

Astfel, în urma

raportului de expertiză efectuat în cauză, avându-se în vedere prevederile

contractuale exprese din Cap. 4, care stabilesc determinarea redevenței numai

în raport de cotația grâului, pe de o parte, iar pe de altă parte, că

reclamanta nu a făcut dovada că ar fi cultivat și alte cereale și plante

tehnice în afara grâului, instanța de fond a avut în vedere ce de-a doua

varianta din Raportul de expertiză, cu consecința obligării pârâtei la plata

sumei de 395.141,75 lei, cu titlu de daune materiale, reprezentând beneficiul

nerealizat.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind daunele morale, instanța de fond l-a apreciat ca

fiind neîntemeiat, întrucât reclamanta, societate comercială, nu putea suferi

un prejudiciu moral ci doar unul material.

Totodată, Curtea de

Apel, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă,

reprezentând contravaloarea onorariilor de expert, avocat și taxe judiciare de

timbru, potrivit dovezilor de la dosarul cauzei.

Recursul

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs pârâta A.D.S., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea cererii

de recurs a arătat, în esență, că autoritatea a procedat încadrarea

redevenței prin respectarea prevederilor procesului verbal de adjudecare și a

contractului de concesiune care reprezintă legea părților, care in art. 5 alin.

(2). din contractul de concesiune nr. 2/2009 a prevăzut că redevența se

datorează de la data încheierii procesului verbal de adjudecare

A considerat

recurenta - pârâtă că, în mod greșit instanța de fond a apreciat faptul că

reclamanta datora redevență de la data semnării contractului de concesiune și

nu de la data semnării procesului verbal de adjudecare așa cum se prevede foarte

clar la art. 5.alin. (2). din contractul de concesiune semnat fără obiecțiuni

de concesionar, reclamanta din prezentul litigiu, fiind încasată suma de

85.961,56 lei din suma de 99.173 lei depusă în contul A.D.S. cu titlu de

garanție.

A mai considerat că

în mod greșit instanța de fond a obligat la plata de daune materiale către

reclamantă, apreciind că sunt acțiuni culpabile ale pârâtei care îndreptățesc

reclamanta la asemenea daune, pe considerentul că reclamanta ar fi putut încasa

subvenții de la stat pentru perioada 27 august 2008 - 27 august 2009, sume care

nu reprezintă o certitudine.

A mai arătat recurenta

că dreptul reclamantei la eventuale subvenții, s-a născut la data încheierii

contractului de concesiune din 10 iunie 2009, contract care s-a încheiat în

baza unei hotărâri judecătorești, astfel că nu se poate vorbi de existența

acestui drept în patrimoniul reclamantei, anterior încheierii contractului de

concesiune.

S-a mai arătat prin

motivele de recurs că prin Legea nr. 329/2009 s-a dispus reorganizarea A.D.S.,

fiind schimbat regimul de finanțare, respectiv din instituție finanțată

integral din venituri proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de

stat.

În drept, cererea de

recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.,

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și urm., art. 304 C. proc. civ., art. 20 din

Legea 554/2004.

Procedura în

fața instanței de recurs

Intimata – reclamantă

a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Considerentele

și soluția instanței de recurs.

Recursul nu este

fondat.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în

întâmpinarea pârâtei intimate la motivele de recurs și raportat la prevederile legale

incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate

invocate, în considerarea celor în continuare arătate.

În fapt, intimata

reclamantă SC F. SRL a participat la o licitație organizată de A.D.S. București

ce a avut ca scop concesionarea suprafeței de 762,62 ha teren cu destinație

agricolă de pe raza comunei Trivale Moșteni – Teleorman, fiind declarată

câștigătoare, încheindu-se procesul-verbal de adjudecare din 27 august 2008.

Deși potrivit

caietului de sarcini și a procesului-verbal de adjudecare, în termen de 10 zile

lucrătoare trebuia încheiat contractul de concesionare, pârâta prin Decizia nr.

2 din 1 septembrie 2008, a admis contestația depusă de SC B.I. SRL,

comunicându-i reclamantei că nu mai există câștigător.

Prin Sentința civilă nr.

3301 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, irevocabilă, a fost și anulată Decizia nr. 2 din 1

septembrie 2008.

Ca urmare a acestei

sentințe, la data de 10 iunie 2009 se procedează la încheierea contractului de

concesiune cu reclamanta, iar la data 25 iunie 2009 aceasta este pusă în

posesie cu terenul concesionat.

Pârâta a încasat suma

de 85.961,56 lei cu titlu de redevență aferentă anului 2008-2009.

În ceea ce privește

critica formulată de către recurenta – pârâtă cu privire la momentul de la care

este datorată redevența, Înalta Curte constată că intre părți s-a derulat o procedură

de licitație având drept obiect concesionarea unei suprafețe agricole, iar

modelul cadru de contract a fost anexat caietului de sarcini.

În contractul nr. 2/10

iunie 2009, in conformitate cu Cap. 5 art. 5. alin. (2), redevența se datora de

la data încheierii procesului verbal de adjudecare, in speță fiind data de 27

august 2008, calculată la cotația tonei de grâu și valoarea monedei euro la

acel moment.

Însă, prin procesul

verbal de adjudecare din 27 august 2008 se prevede că încheierea contractului de

concesiune se va face in termen de 10 zile lucrătoare de la data adjudecării,

in conformitate cu prevederile caietului de sarcini al concesiunii.

Constată Înalta Curte

că, in mod judicios instanța de fond a constatat nelegalitatea clauzei

prevăzută la Cap. 5, pct. 5 alin. (2) din Contractul de concesiune din 10 iunie

2009 încheiat între reclamantă și A.D.S., întrucât izvorul raportului juridic

îl reprezintă contractul de concesiune, încheiat la data de 10 iunie 2009 și nu

procesul-verbal de adjudecare.

Totodată, se reține

că încheierea contractului de concesiune la data de 10 iunie 2009 și nu in

termenul de 10 zile prevăzut in procesul verbal se datorează culpei autorității

publice, culpă constatată prin Sentința civilă nr. 3301 din 2 decembrie 2008 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal,

irevocabilă, prin care a fost admisă acțiunea și anulată Decizia nr. 2/1

septembrie 2008.

Nu se poate reține

susținerea recurentei – pârâte in sensul că reclamanta a fost de acord cu plata

redevenței si cu perioada pentru care aceasta este calculată, a penalităților

aferente precum și a modului în care acestea sunt calculate, prin semnarea

contractului, întrucât in cadrul contractelor administrative principiul

libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului

public, intre cele două părți neexistând poziție de egalitate, astfel că

reclamanta nu a avut posibilitatea de a negocia clauza deși a încercat

soluționarea litigiului pe cale amiabilă.

Or, se constată că pe

durata cât intimata – reclamantă a fost lipsită de folosința terenului, din

culpa recurentei – pârâte, nu a existat un raport juridic intre părți, chiar

recurenta comunicând prin adresa din 14 noiembrie 2008 că prin admiterea

contestației nu mai există câștigător, astfel că nu putea fi stabilită nici

plata redevenței in sarcina reclamantei.

În ceea ce privește

motivul de recurs privind greșita acordare a daunelor materiale, subvenția de

la stat având un caracter eventual, Înalta Curte constată, că prin neîncheierea

contractului, reclamanta a fost lipsită de posibilitatea obținerii cuantumului

oferit de stat sub forma de schemă de plată unică pe suprafața totală, conform

H.G. nr. 1121/2009 indiferent de nivelul preconizat al pierderilor sau al

profitului, având in vedere prevederile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006

conform cărora schema de plată unică pe suprafață constă în acordarea unei sume

uniforme pe hectar, plătibilă o dată pe an, decuplată total de producție.

De asemenea,

apreciază ca neîntemeiată susținerea potrivit căreia dreptul la plata

subvenției s-a născut doar ulterior încheierii contractului de concesiune, in

condițiile reținerii culpei pârâtei in neîncheierea acestuia la termen.

În ceea ce privește

împrejurarea că prin Legea nr. 329/2009 s-a dispus reorganizarea Agenției

Domeniilor Statului, fiind schimbat regimul de finanțare, respectiv din

instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție finanțată

integral de la bugetul de stat, Înalta Curte respinge motivul de recurs, acesta

neavând relevanță in ceea ce privește răspunderea autorității.

În raport de

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., instanța va dispune obligarea recurentei –

pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Temeiul legal al

soluției adoptate în recurs

Constatând că sentința recurată este

legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau

modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.D.S. împotriva Sentinței nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Obligă recurenta -

pârâtă A.D.S. la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată

către intimata – reclamantă SC F. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2013.