ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2369/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 11281/2/2009, reclamanta SC F. SRL a chemat în judecată pe pârâții A.D.S. și SC B.I. SRL solicitând să se constate nulitatea clauzei prevăzute la cap.5 pct. 5.alin. (2) din contractul de concesiune din 10 iunie 2009 încheiat cu pârâta A.D.S., obligarea pârâtei A.D.S. la restituirea sumei de 85.981,56 lei către reclamantă, reprezentând redevență pentru perioada 27 august 2008-27 august 2009, ca fiind nedatorată și obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 100.000 lei reprezentând despăgubiri pentru daunele materiale și morale provocate de acestea.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a participat la A.D.S. București la o licitație având ca scop concesionarea suprafeței de 762,62 ha teren cu destinație agricolă de pe raza comunei Trivale Moșteni Județul Teleorman, fiind declarată câștigătoare, încheindu-se procesul-verbal de adjudecare din 27 august 2008. Potrivit caietului de sarcini și a procesului-verbal de adjudecare, în termen de 10 zile lucrătoare trebuia încheiat contractul de concesionare, însă prin adresa din 1 septembrie 2008 pârâta A..D.S. a comunicat că în urma contestației depuse de SC B.I. SRL s-a emis Decizia nr. 2 din 1 septembrie 2008, prin care s-a admis această contestație și, prin urmare, nu mai există câștigător.

A menționat reclamanta că împotriva acestei decizii a formulat contestație, iar prin Sentința civilă nr. 3301 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, a fost admisă acțiunea și anulată Decizia nr. 2din 01 septembrie 2008. După mai multe luni de tergiversări din partea pârâtei A.D.S., la data de 10 iunie 2009 se încheie contractul de concesiune, punerea în posesie făcându-se prin procesul-verbal din data de 25 iunie 2009. Totodată, a mai arătat reclamanta că a depus în contul A.D.S.

ca și garanție suma de 99.173 lei din care pârâta a încasat nelegal suma de 85.961,56 lei cu titlu de redevență aferentă anului 2008-2009, deși contractul de concesiune a fost încheiat în luna iunie 2009, astfel încât încasarea acestei sume în conformitate cu pct. 5. alin. (2) din contractul de concesiune este nelegală și neîntemeiată deoarece contractul nu a fost încheiat în termen de 10 zile de la încheierea procesului-verbal de adjudecare definitivă. A susținut reclamanta că pârâta și-a permis să modifice contractul de concesiune fără acordul celeilalte părți și fără a se încheia un act adițional în acest sens, în conformitate cu pct. 10. alin. (1) și 12. alin. (7) din contract, reclamanta depunând o cerere la data de 4 august 2009 pentru a se rectifica pe cale amiabilă prevederea de la pct. 5.2 din contractul de concesiune, la care nu s-a primit nici un răspuns, însă a fost emisă factură prin care s-a reținut redevența de la data procesului verbal de adjudecare.

În ceea ce privește despăgubirile, reclamanta a arătat că a suferit un prejudiciu întrucât nu a folosit acest teren, banii se aflau în contul A.D.S., riscând chiar să-i piardă dacă Decizia nr. 2/01 septembrie 2008 ar fi rămas valabilă, pârâta încasând deja suma de 85.981,56 lei, cu titlu de redevență, pentru o perioadă când contractul de concesiune nu s-a încheiat din culpa pârâtei. A mai arătat reclamanta că în urma acestui fapt soția administratorului a suferit o puternică depresie fiind internată pe perioada cât a durat litigiul. Ulterior, la data de 17 mai 2010 reclamanta a formulat o cerere precizatoare prin care a solicitat compensarea sumei de 85.981,56 lei, reprezentând plată nedatorată și oprită de reclamantă cu titlu de redevență pentru perioada 27 august 2008-27 august 2009 cu redevența pentru perioada 25 iunie 2009-25 iunie 2010. La data de 10 mai 2011 reclamanta a renunțat la judecată în ceea ce privește pe pârâta SC B.I.

SRL, instanța de fond luând act de această cerere, în temeiul art. 246 C. proc. civ. Prin întâmpinare pârâta A.D.S. a invocat excepția lipsei procedurii prealabile, însă în ședința publică din data de 8 iunie 2010 aceasta a renunțat la susținerea excepției invocate. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că procesul-verbal de punere în posesie a fost semnat de către reclamantă fără nici un fel de obiecțiuni, clauzele contractuale exprese din contractul de concesiune din 10 iunie 2009 fiind semnat și însușit de reclamantă în totalitate. Hotărârea instanței de fond.

Prin Sentința civilă nr. 3948 din 3 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC F. SRL în contradictoriu cu pârâta A.D.S., a anulat clauza prevăzută la Cap. 5, pct. 5. alin. (2) din Contractul de concesiune din 10 iunie 2009 încheiat între reclamantă și A.D.S., a obligat pârâta la restituirea sumei de 85.981,56 lei către reclamantă, reprezentând redevența pentru perioada 27 august 2008-27 august 2009 și a dispus compensarea acestei sume cu redevența pentru perioada 25 iunie 2009-15 aprilie 2011. Prin aceeași sentință s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 395.141,75 lei către reclamantă cu titlu de daune materiale, s-a respins capătul de cerere privind daunele morale ca neîntemeiat și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5308 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut instanța de fond că potrivit Cap.5 din Contractul de concesiune încheiat intre părți, pct. 5.alin. (1) data intrării în vigoare a acestui contract este data încheierii lui, adică 10 iunie 2009, iar potrivit pct. 5 alin. (2), redevența se datorează de la data încheierii procesului-verbal de adjudecare, respectiv pentru perioada cuprinsă între 27 august 2008-27 august 2009, redevența se calculează la cotația tonei de grâu și valoarea monedei euro din data semnării procesului-verbal de adjudecare. Chiar dacă concesionarea terenurilor s-a făcut în urma unei licitații publice cu strigare, iar procesul-verbal de adjudecare din 27 august 2008 a fost anulat prin Decizia nr. 2 din 1 septembrie 2008, emisă de A.D.S.

București, la rândul său anulată prin Sentința civilă nr. 3301 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, s-a apreciat de către instanța de fond că izvorul obligațional dintre părți îl reprezintă contractul de concesiune și nu procesul-verbal de adjudecare.

Totodată, în opinia primei instanțe contractul de concesiune este actul juridic care dă naștere raportului juridic dintre părți și stabilește și conținutul acestui raport, acesta fiind în vigoare la data încheierii, respectiv 10 iunie 2009, așa cum se arată expres la pct. 5 alin. (1) din contract, și nu de la data finalizării licitației, urmare a încheierii acestuia procedându-se la predarea-primirea terenurilor ce fac obiectul concesiunii, la data de 25 iunie 2009. Prin urmare, s-a apreciat că nu există nicio dispoziție legală sau contractuală care să îndrituiască autoritatea pârâtă să perceapă redevență pe perioada cuprinsă între data adjudecării și data încheierii contractului de concesiune, pârâta neindicând un asemenea temei.

A mai reținut instanța fondului că împrejurarea că rezultatul licitației a fost contestat nu era un motiv să nu se încheie contractul, însă emiterea Deciziei nr. 2 din 1 septembrie 2008 înlăuntrul termenului de 10 zile a fost un motiv de neîncheiere a contractului, însăși pârâta comunicând reclamantei prin adresa din 14 noiembrie 2008 că prin admiterea contestației nu mai există câștigător. Or, pe durata soluționării litigiului raportul juridic legat de concesionarea terenurilor nu s-a derulat între părți, concesionarul neavând folosința obiectului concesiunii nu datorează nici redevență, neexistând nici o dispoziție legală sau prevăzută în caietul de sarcini prin care să se prevadă că în ipoteza în care se contestă rezultatul licitației, adjudecatarul datorează redevența pe toată perioada soluționării contestației, independent de încheierea contractului de concesiune și predarea folosinței terenurilor.

Și aceasta cu atât mai mult cu cât întârzierea încheierii contractului nu-i este imputabilă reclamantei, care nu a avut nici o culpă, după cum rezultă de altfel și din considerentele Sentinței civile nr. 3301 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, culpa revenind pârâtei care a emis un act administrativ ce a fost constatat ca fiind nelegal de către instanța de contencios administrativ. De asemenea, a reținut prima instanță că în cazul contractelor de concesiune în special și a contractelor administrative în general părțile nu se află pe poziție de egalitate, autoritatea publică parte contractantă aflându-se într-o postură superioară.

În cadrul contractelor administrative principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public, atât în faza încheierii acestora cât și în cazul litigiilor, așa cum rezultă din dispozițiile art. 8 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, or, din acest punct de vedere, contractele de concesiune, ca și contracte administrative se apropie foarte mult de contractele de adeziune. Astfel, a concluzionat judecătorul fondului că nu poate fi reținută susținerea pârâtei că procesul-verbal de punere în posesie a fost semnat de către reclamantă fără nici un fel de obiecțiuni, iar contractul de concesiune din 10 iunie 2009 a fost semnat și însușit de reclamantă în totalitate, fiind obligatorii pentru părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ., aceasta fiind de acord cu plata redevenței și a perioadei pentru care aceasta este calculată, a penalităților aferente precum și a modului cum acestea sunt calculate.

De asemenea, judecătorul fondului a constatat că părțile au două creanțe certe, lichide și exigibile, una față de cealaltă, motiv pentru care a dispus compensarea acestei sume cu redevența pentru perioada 25 iunie 2009-15 aprilie 2011, urmând ca eventuale diferențe de sume să fie reglate între părți potrivit reglementărilor contractuale. În ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile, a reținut instanța de fond existența culpei pârâtei în neîncheierea contractului de concesiune la data prevăzută în actul de adjudecare, ceea ce a condus la lipsa folosinței terenurilor de către reclamantă și la neîncasarea subvenției prevăzută de H.G.

nr. 1121/2009, pe perioada 27 august 2008-10 iunie 2009. Astfel, în urma raportului de expertiză efectuat în cauză, avându-se în vedere prevederile contractuale exprese din Cap. 4, care stabilesc determinarea redevenței numai în raport de cotația grâului, pe de o parte, iar pe de altă parte, că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi cultivat și alte cereale și plante tehnice în afara grâului, instanța de fond a avut în vedere ce de-a doua varianta din Raportul de expertiză, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 395.141,75 lei, cu titlu de daune materiale, reprezentând beneficiul nerealizat. În ceea ce privește capătul de cerere privind daunele morale, instanța de fond l-a apreciat ca fiind neîntemeiat, întrucât reclamanta, societate comercială, nu putea suferi un prejudiciu moral ci doar unul material.

Totodată, Curtea de Apel, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, reprezentând contravaloarea onorariilor de expert, avocat și taxe judiciare de timbru, potrivit dovezilor de la dosarul cauzei. Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta A.D.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs a arătat, în esență, că autoritatea a procedat încadrarea redevenței prin respectarea prevederilor procesului verbal de adjudecare și a contractului de concesiune care reprezintă legea părților, care in art. 5 alin. (2). din contractul de concesiune nr. 2/2009 a prevăzut că redevența se datorează de la data încheierii procesului verbal de adjudecare A considerat recurenta - pârâtă că, în mod greșit instanța de fond a apreciat faptul că reclamanta datora redevență de la data semnării contractului de concesiune și nu de la data semnării procesului verbal de adjudecare așa cum se prevede foarte clar la art. 5.alin. (2). din contractul de concesiune semnat fără obiecțiuni de concesionar, reclamanta din prezentul litigiu, fiind încasată suma de 85.961,56 lei din suma de 99.173 lei depusă în contul A.D.S.

cu titlu de garanție. A mai considerat că în mod greșit instanța de fond a obligat la plata de daune materiale către reclamantă, apreciind că sunt acțiuni culpabile ale pârâtei care îndreptățesc reclamanta la asemenea daune, pe considerentul că reclamanta ar fi putut încasa subvenții de la stat pentru perioada 27 august 2008 - 27 august 2009, sume care nu reprezintă o certitudine. A mai arătat recurenta că dreptul reclamantei la eventuale subvenții, s-a născut la data încheierii contractului de concesiune din 10 iunie 2009, contract care s-a încheiat în baza unei hotărâri judecătorești, astfel că nu se poate vorbi de existența acestui drept în patrimoniul reclamantei, anterior încheierii contractului de concesiune.

S-a mai arătat prin motivele de recurs că prin Legea nr. 329/2009 s-a dispus reorganizarea A.D.S., fiind schimbat regimul de finanțare, respectiv din instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de stat. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și urm., art. 304 C. proc. civ., art. 20 din Legea 554/2004. Procedura în fața instanței de recurs Intimata – reclamantă a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Considerentele și soluția instanței de recurs. Recursul nu este fondat.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea pârâtei intimate la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate, în considerarea celor în continuare arătate. În fapt, intimata reclamantă SC F. SRL a participat la o licitație organizată de A.D.S. București ce a avut ca scop concesionarea suprafeței de 762,62 ha teren cu destinație agricolă de pe raza comunei Trivale Moșteni – Teleorman, fiind declarată câștigătoare, încheindu-se procesul-verbal de adjudecare din 27 august 2008. Deși potrivit caietului de sarcini și a procesului-verbal de adjudecare, în termen de 10 zile lucrătoare trebuia încheiat contractul de concesionare, pârâta prin Decizia nr. 2 din 1 septembrie 2008, a admis contestația depusă de SC B.I.

SRL, comunicându-i reclamantei că nu mai există câștigător. Prin Sentința civilă nr. 3301 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, a fost și anulată Decizia nr. 2 din 1 septembrie 2008. Ca urmare a acestei sentințe, la data de 10 iunie 2009 se procedează la încheierea contractului de concesiune cu reclamanta, iar la data 25 iunie 2009 aceasta este pusă în posesie cu terenul concesionat. Pârâta a încasat suma de 85.961,56 lei cu titlu de redevență aferentă anului 2008-2009. În ceea ce privește critica formulată de către recurenta – pârâtă cu privire la momentul de la care este datorată redevența, Înalta Curte constată că intre părți s-a derulat o procedură de licitație având drept obiect concesionarea unei suprafețe agricole, iar modelul cadru de contract a fost anexat caietului de sarcini.

În contractul nr. 2/10 iunie 2009, in conformitate cu Cap. 5 art. 5. alin. (2), redevența se datora de la data încheierii procesului verbal de adjudecare, in speță fiind data de 27 august 2008, calculată la cotația tonei de grâu și valoarea monedei euro la acel moment. Însă, prin procesul verbal de adjudecare din 27 august 2008 se prevede că încheierea contractului de concesiune se va face in termen de 10 zile lucrătoare de la data adjudecării, in conformitate cu prevederile caietului de sarcini al concesiunii. Constată Înalta Curte că, in mod judicios instanța de fond a constatat nelegalitatea clauzei prevăzută la Cap. 5, pct. 5 alin. (2) din Contractul de concesiune din 10 iunie 2009 încheiat între reclamantă și A.D.S., întrucât izvorul raportului juridic îl reprezintă contractul de concesiune, încheiat la data de 10 iunie 2009 și nu procesul-verbal de adjudecare.

Totodată, se reține că încheierea contractului de concesiune la data de 10 iunie 2009 și nu in termenul de 10 zile prevăzut in procesul verbal se datorează culpei autorității publice, culpă constatată prin Sentința civilă nr. 3301 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, prin care a fost admisă acțiunea și anulată Decizia nr. 2/1 septembrie 2008. Nu se poate reține susținerea recurentei – pârâte in sensul că reclamanta a fost de acord cu plata redevenței si cu perioada pentru care aceasta este calculată, a penalităților aferente precum și a modului în care acestea sunt calculate, prin semnarea contractului, întrucât in cadrul contractelor administrative principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public, intre cele două părți neexistând poziție de egalitate, astfel că reclamanta nu a avut posibilitatea de a negocia clauza deși a încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă.

Or, se constată că pe durata cât intimata – reclamantă a fost lipsită de folosința terenului, din culpa recurentei – pârâte, nu a existat un raport juridic intre părți, chiar recurenta comunicând prin adresa din 14 noiembrie 2008 că prin admiterea contestației nu mai există câștigător, astfel că nu putea fi stabilită nici plata redevenței in sarcina reclamantei. În ceea ce privește motivul de recurs privind greșita acordare a daunelor materiale, subvenția de la stat având un caracter eventual, Înalta Curte constată, că prin neîncheierea contractului, reclamanta a fost lipsită de posibilitatea obținerii cuantumului oferit de stat sub forma de schemă de plată unică pe suprafața totală, conform H.G.

nr. 1121/2009 indiferent de nivelul preconizat al pierderilor sau al profitului, având in vedere prevederile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 conform cărora schema de plată unică pe suprafață constă în acordarea unei sume uniforme pe hectar, plătibilă o dată pe an, decuplată total de producție. De asemenea, apreciază ca neîntemeiată susținerea potrivit căreia dreptul la plata subvenției s-a născut doar ulterior încheierii contractului de concesiune, in condițiile reținerii culpei pârâtei in neîncheierea acestuia la termen. În ceea ce privește împrejurarea că prin Legea nr. 329/2009 s-a dispus reorganizarea Agenției Domeniilor Statului, fiind schimbat regimul de finanțare, respectiv din instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de stat, Înalta Curte respinge motivul de recurs, acesta neavând relevanță in ceea ce privește răspunderea autorității.

În raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., instanța va dispune obligarea recurentei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.D.S. împotriva Sentinței nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta - pârâtă A.D.S. la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata – reclamantă SC F. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2013.