ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7117/2013

Asupra cererii de revizuire de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea depusă la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 27 martie 2013, A.D.S. a formulat cerere de revizuire a Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 11281/2/2009, invocând ca temei al cererii dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Totodată, prin cererea depusă revizuenta a formulat cerere de suspendare a executării deciziei atacate cu revizuire, până la soluționarea cererii de revizuire. 2. Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins recursul declarat de A.D.S.

împotriva sentinței nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Instanța de recurs a obligat recurenta - pârâtă A.D.S. la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă SC F. SRL.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că, prin sentința civilă nr. 3948 din 03 iunie 2011, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanta SC F. SRL în contradictoriu cu pârâta A.D.S., a anulat clauza prevăzută la Cap. 5, pct. 5.2 la Contractul de concesiune din 10 iunie 2009 încheiat între reclamantă și A.D.S., a obligat pârâta la restituirea sumei de 85.981,56 lei către reclamantă, reprezentând redevența pentru perioada 27 august 2008-27 august 2009 și a dispus compensarea acestei sume cu redevența pentru perioada 25 iunie 2009-15 aprilie 2011. Prin aceeași sentință s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 395.141,75 lei către reclamantă cu titlu de daune materiale, s-a respins capătul de cerere privind daunele morale ca neîntemeiat și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.308 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut instanța de fond că potrivit Cap. 5 din Contractul de concesiune încheiat intre părți, pct. 5.1 data intrării în vigoare a acestui contract este data încheierii lui, adică 10 iunie 2009, iar potrivit pct. 5.2, redevența se datorează de la data încheierii procesului-verbal de adjudecare, respectiv pentru perioada cuprinsă între 27 august 2008-27 august 2009, redevența se calculează la cotația tonei de grâu (155,83 euro) și valoarea monedei euro (3,5455 lei) din data semnării procesului-verbal de adjudecare. Chiar dacă concesionarea terenurilor s-a făcut în urma unei licitații publice cu strigare, iar procesul-verbal de adjudecare din 27 august 2008 a fost anulat prin Decizia nr. 2 din 01 septembrie 2008, emisă de A.D.S.

București, la rândul său anulată prin sentința civilă nr. 3301 din 02 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, s-a apreciat de către instanța de fond că izvorul obligațional dintre părți îl reprezintă contractul de concesiune și nu procesul-verbal de adjudecare.

Totodată, în opinia primei instanțe contractul de concesiune este actul juridic care dă naștere raportului juridic dintre părți și stabilește și conținutul acestui raport, acesta fiind în vigoare la data încheierii, respectiv 10 iunie 2009, așa cum se arată expres la pct. 5.1 din contract, și nu de la data finalizării licitației, urmare a încheierii acestuia procedându-se la predarea-primirea terenurilor ce fac obiectul concesiunii, la data de 25 iunie 2009. Prin urmare, s-a apreciat că nu există nicio dispoziție legală sau contractuală care să îndrituiască autoritatea pârâtă să perceapă redevență pe perioada cuprinsă între data adjudecării și data încheierii contractului de concesiune, pârâta neindicând un asemenea temei.

A mai reținut instanța fondului că împrejurarea că rezultatul licitației a fost contestat nu era un motiv să nu se încheie contractul, însă emiterea Deciziei nr. 2 din 01 septembrie 2008 înlăuntrul termenului de 10 zile a fost un motiv de neîncheiere a contractului, însăși pârâta comunicând reclamantei prin adresa din 14 noiembrie 2008 că prin admiterea contestației nu mai există câștigător. Or, pe durata soluționării litigiului raportul juridic legat de concesionarea terenurilor nu s-a derulat între părți, concesionarul neavând folosința obiectului concesiunii nu datorează nici redevență, neexistând nici o dispoziție legală sau prevăzută în caietul de sarcini prin care să se prevadă că în ipoteza în care se contestă rezultatul licitației, adjudecatarul datorează redevența pe toată perioada soluționării contestației, independent de încheierea contractului de concesiune și predarea folosinței terenurilor.

Și aceasta cu atât mai mult cu cât întârzierea încheierii contractului nu-i este imputabilă reclamantei, care nu a avut nici o culpă, după cum rezultă de altfel și din considerentele sentinței civile nr. 3301 din 02 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, culpa revenind pârâtei care a emis un act administrativ ce a fost constatat ca fiind nelegal de către instanța de contencios administrativ. De asemenea, a reținut prima instanță că în cazul contractelor de concesiune în special și a contractelor administrative în general părțile nu se află pe poziție de egalitate, autoritatea publică parte contractantă aflându-se într-o postură superioară.

În cadrul contractelor administrative principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public, atât în faza încheierii acestora cât și în cazul litigiilor, așa cum rezultă din dispozițiile art. 8 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, or, din acest punct de vedere, contractele de concesiune, ca și contracte administrative se apropie foarte mult de contractele de adeziune. Astfel, a concluzionat judecătorul fondului că nu poate fi reținută susținerea pârâtei că procesul-verbal de punere în posesie a fost semnat de către reclamantă fără nici un fel de obiecțiuni, iar contractul de concesiune din 10 iunie 2009 a fost semnat și însușit de reclamantă în totalitate, fiind obligatorii pentru părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ., aceasta fiind de acord cu plata redevenței și a perioadei pentru care aceasta este calculată, a penalităților aferente precum și a modului cum acestea sunt calculate.

De asemenea, judecătorul fondului a constatat că părțile au două creanțe certe, lichide și exigibile, una față de cealaltă, motiv pentru care a dispus compensarea acestei sume cu redevența pentru perioada 25 iunie 2009-15 aprilie 2011, urmând ca eventuale diferențe de sume să fie reglate între părți potrivit reglementărilor contractuale. În ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile, a reținut instanța de fond existența culpei pârâtei în neîncheierea contractului de concesiune la data prevăzută în actul de adjudecare, ceea ce a condus la lipsa folosinței terenurilor de către reclamantă și la neîncasarea subvenției prevăzută de H.G.

nr. 1121/2009, pe perioada 27 august 2008-10 iunie 2009. Astfel, în urma raportului de expertiză efectuat în cauză, avându-se în vedere prevederile contractuale exprese din Cap. 4, care stabilesc determinarea redevenței numai în raport de cotația grâului, pe de o parte, iar pe de altă parte, că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi cultivat și alte cereale și plante tehnice în afara grâului, instanța de fond a avut în vedere ce de-a doua varianta din Raportul de expertiză, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 395.141,75 lei, cu titlu de daune materiale, reprezentând beneficiul nerealizat. În ceea ce privește capătul de cerere privind daunele morale, instanța de fond l-a apreciat ca fiind neîntemeiat, întrucât reclamanta, societate comercială, nu putea suferi un prejudiciu moral ci doar unul material.

Totodată, Curtea de Apel a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, reprezentând contravaloarea onorariilor de expert, avocat și taxe judiciare de timbru, potrivit dovezilor de la dosarul cauzei. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta A.D.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Examinând sentința atacată, instanța de control judiciar a reținut că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate. În fapt, a reținut instanța de control judiciar că intimata-reclamantă SC F. SRL a participat la o licitație organizată de A.D.S.

București ce a avut ca scop concesionarea suprafeței de 762,62 ha teren cu destinație agricolă de pe raza comunei Trivale Moșteni - Teleorman, fiind declarată câștigătoare, încheindu-se procesul-verbal de adjudecare din 27 august 2008. Deși potrivit caietului de sarcini și a procesului-verbal de adjudecare, în termen de 10 zile lucrătoare trebuia încheiat contractul de concesionare, pârâta prin Decizia nr. 2 din 01 septembrie 2008, a admis contestația depusă de SC B.I. SRL, comunicându-i reclamantei că nu mai există câștigător. Prin sentința civilă nr. 3301 din 02 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, a fost și anulată Decizia nr. 2 din 01 septembrie 2008. Ca urmare a acestei sentințe, la data de 10 iunie 2009 se procedează la încheierea contractului de concesiune cu reclamanta, iar la data 25 iunie 2009 aceasta este pusă în posesie cu terenul concesionat.

Pârâta a încasat suma de 85.961,56 lei cu titlu de redevență aferentă anului 2008-2009. În ceea ce privește critica formulată de către recurenta - pârâtă cu privire la momentul de la care este datorată redevența, Înalta Curte constată că intre părți s-a derulat o procedură de licitație având drept obiect concesionarea unei suprafețe agricole, iar modelul cadru de contract a fost anexat caietului de sarcini. În contractul din 10 iunie 2009, in conformitate cu Cap. 5 art. 5.2, redevența se datora de la data încheierii procesului verbal de adjudecare, în speță fiind data de 27 august 2008, calculată la cotația tonei de grâu și valoarea monedei euro la acel moment. Însă, prin procesul-verbal de adjudecare din 27 august 2008 se prevede că încheierea contractului de concesiune se va face în termen de 10 zile lucrătoare de la data adjudecării, în conformitate cu prevederile caietului de sarcini al concesiunii.

Înalta Curte a reținut că, în mod judicios instanța de fond a constatat nelegalitatea clauzei prevăzută la Cap. 5, pct. 5.2 din Contractul de concesiune din 10 iunie 2009 încheiat între reclamantă și A.D.S., întrucât izvorul raportului juridic îl reprezintă contractul de concesiune, încheiat la data de 10 iunie 2009 și nu procesul-verbal de adjudecare.

Totodată, se reține că încheierea contractului de concesiune la data de 10 iunie 2009 și nu în termenul de 10 zile prevăzut în procesul-verbal se datorează culpei autorității publice, culpă constatată prin sentința civilă nr. 3301 din 02 decembrie 2008 a Curții de Apel București, irevocabilă, prin care a fost admisă acțiunea și anulată Decizia nr. 2 din 01 septembrie 2008. A reținut instanța de recurs că pe durata în care intimata - reclamantă a fost lipsită de folosința terenului, din culpa recurentei - pârâte, nu a existat un raport juridic între părți, chiar recurenta comunicând prin adresa din 14 noiembrie 2008 că prin admiterea contestației nu mai există câștigător, astfel că nu putea fi stabilită nici plata redevenței în sarcina reclamantei.

În ceea ce privește motivul de recurs privind greșita acordare a daunelor materiale, subvenția de la stat având un caracter eventual, Înalta Curte a constatat că prin neîncheierea contractului, reclamanta a fost lipsită de posibilitatea obținerii cuantumului oferit de stat sub forma de schemă de plată unică pe suprafața totală, conform H.G. nr. 1121/2009, indiferent de nivelul preconizat al pierderilor sau al profitului, având în vedere prevederile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, conform cărora schema de plată unică pe suprafață constă în acordarea unei sume uniforme pe hectar, plătibilă o dată pe an, decuplată total de producție. De asemenea, instanța de recurs a apreciat ca neîntemeiată susținerea potrivit căreia dreptul la plata subvenției s-a născut doar ulterior încheierii contractului de concesiune, in condițiile reținerii culpei pârâtei in neîncheierea acestuia la termen.

În ceea ce privește împrejurarea că prin Legea nr. 329/2009 s-a dispus reorganizarea A.D.S., fiind schimbat regimul de finanțare, respectiv din instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de stat, Înalta Curte a respins acest motiv de recurs, neavând relevanță în ceea ce privește răspunderea autorității. Având în vedere cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța a dispus obligarea recurentei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată. II. Decizia Înalta Ccurte de Casație și Justiție în cererea de revizuire formulată. 1. Hotărârea asupra cererii de suspendare. Prin încheierea din 5 iulie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 2018/1/2013, Președintele secției contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins ca neîntemeiată cererea A.D.S.

prin care s-a solicitat suspendarea provizorie a executării Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție. Analizând cererea de suspendare provizorie a executării formulată de revizuentă, în temeiul art. 325 coroborat cu art. 403 alin. (4) C. proc. civ., s-au reținut a fi aplicabile dispozițiile art. 325 C. proc. civ., conform cărora instanța poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiția dării unei cauțiuni. Dispozițiile art. 403 alin. (3) și (4) se aplică în mod corespunzător. Conform art. 403 alin. (4) C. proc. civ. „În cazuri urgente, dacă s-a plătit cauțiunea, președintele instanței poate dispune, prin încheiere și fără citarea părților, suspendarea provizorie a executării până la soluționarea cererii de suspendare de către instanță.

Încheierea nu este supusă nici unei căi de atac. Cauțiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii sau de 5 milioane lei pentru cererile neevaluabile în bani. Cauțiunea depusă este deductibilă din cauțiunea stabilită de instanță dacă este cazul”. Cu referire la condiția privind plata cauțiunii prevăzută de art. 403 alin. (4) C. proc. civ., se reține că sunt incidente dispozițiile art. 7 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, conform cărora „cererile, indiferent de natura lor, formulate de instituțiile și autoritățile publice în cadrul procedurii de executare silită a creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora sunt scutite de plata taxelor de timbru, timbru judiciar și a sumelor stabilite cu titlu de cauțiune”.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor citate anterior - art. 325 și art. 403 alin. (4) C. proc. civ. - rezultă că, în speță, obiectul cererii de suspendare provizorie a executării îl reprezintă numai hotărârea judecătorească cu privire la care a fost formulată cererea de revizuire, respectiv decizia nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. secția de contencios administrativ și fiscal. În consecință, prezenta cerere de suspendare provizorie a executării nu are ca obiect sentința civilă nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

De altfel, chiar în eventualitate admiterii cererii de suspendare provizorie a executării Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, soluția respectivă nu produce efecte în privința executării sentinței nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Suspendarea provizorie a executării unei hotărâri judecătorești se poate dispune numai în ipoteza în care respectiva hotărâre este susceptibilă de executare. În privința executării hotărârilor pronunțate de instanțele de contencios administrativ, se constată faptul că în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 554/2004, se învestesc cu formulă executorie și se execută silit, potrivit dreptului comun, hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au respins acțiunile formulate potrivit dispozițiilor prezentei legi și s-au acordat cheltuieli de judecată.

Rezultă, astfel, că asemenea hotărâri se execută silit, potrivit dreptului comun, numai sub aspectul cheltuielilor de judecată; În conformitate cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, derogatorii de la dreptul comun, se execută, ope legis, fără a mai fi necesară învestirea cu formulă executorie, în termenul prevăzut în cuprinsul acestora, iar, în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile, hotărârile judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ, prin care este admisă acțiunea, iar autoritatea publică pârâtă „este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative”; În lipsa unor dispoziții expres în cuprinsul Legii nr. 554/2004 (ca reglementare specială în materia contenciosului administrativ, derogatorie de la dreptul comun) și în virtutea normei de trimitere de la art. 28 din aceeași lege, hotărârile judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ, altele decât cele menționate de art. 22 și art. 24 din Legea nr. 554/2004 și care cuprind dispoziții susceptibile de executare (cum sunt spre exemplu, cele prin care se dispune obligarea la plata de daune materiale sau morale) se execută silit potrivit dreptului comun.

În cauză, s-a reținut de Președintele instanței faptul că hotărârea judecătorească ce formează obiectul cererii de suspendare provizorie a executării formulată de revizuenta A.D.S., respectiv Decizia nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, este susceptibilă de executare numai în privința celor dispuse de instanță în sensul obligării A.D.S. la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către SC F. SRL, fiind incidente, în sensul celor expuse anterior, dispozițiile art. 22 din Legea nr. 554/2004. Or, față de împrejurarea că executarea Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ce formează obiectul prezentei cereri de suspendare provizorie a executării, vizează doar suma de 1.000 lei, nu se poate reține existența unui „caz urgent” în sensul dispozițiilor art. 403 alin. (4) C. proc.

civ. Cuantumul sumei respectiv nu este susceptibil a genera prejudicii de natura celor invocate de revizuentă prin raportare în principal la executarea sumelor de plată stabilite în sarcina agenției prin sentința pronunțată în primă instanță de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. În contextul în care, prezenta cerere de suspendare provizorie a executării vizează numai suma de 1.000 lei menționată în dispozitivul Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu pot forma obiectul analizei susținerile petentei A.D.S.

referitoare la prejudiciile cauzate de punerea în executare a sentinței civilă nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub aspectul obligării agenției: (i) La restituirea sumei de 85.981,56 lei, reprezentând redevența pentru perioada 27 august 2008-27 august 2009 și compensarea acesteia cu redevența pentru perioada 25 iunie 2009-15 aprilie 2011; (ii) La plata sumei de 395.141,75 lei, cu titlu de daune materiale; (iii) La plata sumei de 5.308 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Totodată, în cadrul analizei sumare și expeditive de soluționare a cererii întemeiate pe dispozițiile art. 403 alin. (4) C. proc. civ., nu sunt de natură a fundamenta existența „cazului urgent” susținerile revizuentei referitoare la conduita adoptată de SC F. SRL anterior și ulterior încheierii contractului de concesiune, precum și la contractul de cesiune de creanță și compensare încheiat cu SC V.M.

SRL. 2. Hotărârile asupra excepțiilor invocate. 1.1. Asupra excepției de necompetență materială. Înalta Curte a respins excepția invocată de intimata SC F. SRL potrivit căreia competența soluționării cererii de revizuire revine instanței care a soluționat cauza în fond, având în vedere petitul cererii de revizuire, prin care A.D.S. a solicitat revizuirea Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Având în vedere dispozițiile art. 323 alin. (1) C. proc. civ. în conformitate cu care cererea de revizuire se va îndrepta la instanța care a dat hotărârea rămasă definitivă și a cărei revizuire se cere, Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată excepția de necompetență materială a Înaltei Curți în soluționarea cererii de revizuire de față, această instanță fiind competentă în soluționarea cauzei dedusă judecății.

1.2. Asupra excepției de inadmisibilitate. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea cererii de revizuire de față, analizând motivele formulate în raport cu hotărârea atacată și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă pentru considerentele ce urmează: C. proc. civ. reglementează în Titlul V Cap. II, revizuirea hotărârilor (art. 322-328), cale extraordinară de atac, iar în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (…). Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că, în cauza dedusă judecății, instanța de control judiciar a respins recursul declarat de A.D.S. împotriva sentinței nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Așa fiind, Înalta Curte constată că cererea de față nu poate fi primită, întrucât procedând la verificarea deciziei atacate în raport cu motivul de revizuire formulat, a rezultat că cererea de revizuire nu se încadrează în limitele stabilite de dispozițiile legale.

Văzând și dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată ca inadmisibilă. Pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de o instanță de recurs, legiuitorul a impus condiția ca această instanță să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care a fost reținută de instanța de fond, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății decât cea care a fost aleasă până în acel moment.

Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de reformare a deciziei atacate, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de A.D.S. împotriva Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2013.