ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7117/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7117/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cererii de
revizuire de față,
Din examinarea
lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanțele
cauzei
Cadrul procesual
Prin cererea depusă la Înalta Curte de Casație
și Justiție la data de 27 martie 2013, A.D.S. a formulat cerere de
revizuire a Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 11281/2/2009,
invocând ca temei al cererii dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Totodată, prin
cererea depusă revizuenta a formulat cerere de suspendare a executării deciziei
atacate cu revizuire, până la soluționarea cererii de revizuire.
Hotărârea instanței
de recurs
Prin Decizia nr. 2369
din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins
recursul declarat de A.D.S. împotriva sentinței nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Instanța de recurs a
obligat recurenta - pârâtă A.D.S. la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând
cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă SC F. SRL.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că,
prin
sentința civilă nr.
3948 din 03 iunie 2011,
Curtea de Apel București a admis
acțiunea formulată de reclamanta SC F. SRL în contradictoriu cu pârâta A.D.S.,
a anulat clauza prevăzută la Cap. 5, pct. 5.2 la Contractul de concesiune din 10
iunie 2009 încheiat între reclamantă și A.D.S., a obligat pârâta la restituirea
sumei de 85.981,56 lei către reclamantă, reprezentând redevența pentru perioada
27 august 2008-27 august 2009 și a dispus compensarea acestei sume cu redevența
pentru perioada 25 iunie 2009-15 aprilie 2011. Prin aceeași sentință s-a dispus
obligarea pârâtei la plata sumei de 395.141,75 lei către reclamantă cu titlu de
daune materiale, s-a respins capătul de cerere privind daunele morale ca
neîntemeiat și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.308
lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța
această soluție, a reținut instanța de fond că potrivit Cap. 5 din Contractul
de concesiune încheiat intre părți, pct. 5.1 data intrării în vigoare a acestui
contract este data încheierii lui, adică 10 iunie 2009, iar potrivit pct. 5.2,
redevența se datorează de la data încheierii procesului-verbal de adjudecare,
respectiv pentru perioada cuprinsă între 27 august 2008-27 august 2009,
redevența se calculează la cotația tonei de grâu (155,83 euro) și valoarea
monedei euro (3,5455 lei) din data semnării procesului-verbal de adjudecare.
Chiar dacă
concesionarea terenurilor s-a făcut în urma unei licitații publice cu strigare,
iar procesul-verbal de adjudecare din 27 august 2008 a fost anulat prin Decizia
nr. 2 din 01 septembrie 2008, emisă de A.D.S. București, la rândul său anulată
prin sentința civilă nr. 3301 din 02 decembrie 2008 a Curții de Apel București,
secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, s-a apreciat de
către instanța de fond că izvorul obligațional dintre părți îl reprezintă
contractul de concesiune și nu procesul-verbal de adjudecare.
Totodată, în opinia
primei instanțe contractul de concesiune este actul juridic care dă naștere
raportului juridic dintre părți și stabilește și conținutul acestui raport,
acesta fiind în vigoare la data încheierii, respectiv 10 iunie 2009, așa cum se
arată expres la pct. 5.1 din contract, și nu de la data finalizării licitației,
urmare a încheierii acestuia procedându-se la predarea-primirea terenurilor ce
fac obiectul concesiunii, la data de 25 iunie 2009.
Prin urmare, s-a
apreciat că nu există nicio dispoziție legală sau contractuală care să
îndrituiască autoritatea pârâtă să perceapă redevență pe perioada cuprinsă
între data adjudecării și data încheierii contractului de concesiune, pârâta
neindicând un asemenea temei.
A mai reținut
instanța fondului că împrejurarea că rezultatul licitației a fost contestat nu
era un motiv să nu se încheie contractul, însă emiterea Deciziei nr. 2 din 01
septembrie 2008 înlăuntrul termenului de 10 zile a fost un motiv de neîncheiere
a contractului, însăși pârâta comunicând reclamantei prin adresa din 14
noiembrie 2008 că prin admiterea contestației nu mai există câștigător.
Or, pe durata
soluționării litigiului raportul juridic legat de concesionarea terenurilor nu
s-a derulat între părți, concesionarul neavând folosința obiectului concesiunii
nu datorează nici redevență, neexistând nici o dispoziție legală sau prevăzută
în caietul de sarcini prin care să se prevadă că în ipoteza în care se contestă
rezultatul licitației, adjudecatarul datorează redevența pe toată perioada
soluționării contestației, independent de încheierea contractului de concesiune
și predarea folosinței terenurilor.
Și aceasta cu atât
mai mult cu cât întârzierea încheierii contractului nu-i este imputabilă
reclamantei, care nu a avut nici o culpă, după cum rezultă de altfel și din
considerentele sentinței civile nr. 3301 din 02 decembrie 2008 a Curții de Apel
București, secția de contencios administrativ și fiscal, culpa revenind pârâtei
care a emis un act administrativ ce a fost constatat ca fiind nelegal de către
instanța de contencios administrativ.
De asemenea, a
reținut prima instanță că în cazul contractelor de concesiune în special și a
contractelor administrative în general părțile nu se află pe poziție de
egalitate, autoritatea publică parte contractantă aflându-se într-o postură
superioară.
În cadrul
contractelor administrative principiul libertății contractuale este subordonat
principiului priorității interesului public, atât în faza încheierii acestora
cât și în cazul litigiilor, așa cum rezultă din dispozițiile art. 8 alin. (2)
și (3) din Legea nr. 554/2004, or, din acest punct de vedere, contractele de
concesiune, ca și contracte administrative se apropie foarte mult de
contractele de adeziune.
Astfel, a
concluzionat judecătorul fondului că nu poate fi reținută susținerea pârâtei că
procesul-verbal de punere în posesie a fost semnat de către reclamantă fără
nici un fel de obiecțiuni, iar contractul de concesiune din 10 iunie 2009 a
fost semnat și însușit de reclamantă în totalitate, fiind obligatorii pentru
părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ., aceasta fiind de acord cu plata
redevenței și a perioadei pentru care aceasta este calculată, a penalităților
aferente precum și a modului cum acestea sunt calculate.
De asemenea,
judecătorul fondului a constatat că
părțile au
două creanțe certe, lichide și exigibile, una față de cealaltă, motiv pentru
care a dispus compensarea acestei sume cu redevența pentru perioada 25 iunie 2009-15
aprilie 2011, urmând ca eventuale diferențe de sume să fie reglate între părți
potrivit reglementărilor contractuale.
În ceea ce privește
capătul de cerere privind despăgubirile, a reținut instanța de fond existența
culpei pârâtei în neîncheierea contractului de concesiune la data prevăzută în
actul de adjudecare, ceea ce a condus la lipsa folosinței terenurilor de către
reclamantă și la neîncasarea subvenției prevăzută de H.G. nr. 1121/2009, pe
perioada 27 august 2008-10 iunie 2009.
Astfel, în urma
raportului de expertiză efectuat în cauză, avându-se în vedere prevederile
contractuale exprese din Cap. 4, care stabilesc determinarea redevenței numai
în raport de cotația grâului, pe de o parte, iar pe de altă parte, că
reclamanta nu a făcut dovada că ar fi cultivat și alte cereale și plante
tehnice în afara grâului, instanța de fond a avut în vedere ce de-a doua
varianta din Raportul de expertiză, cu consecința obligării pârâtei la plata
sumei de 395.141,75 lei, cu titlu de daune materiale, reprezentând beneficiul
nerealizat.
În ceea ce privește
capătul de cerere privind daunele morale, instanța de fond l-a apreciat ca
fiind neîntemeiat, întrucât reclamanta, societate comercială, nu putea suferi
un prejudiciu moral ci doar unul material.
Totodată, Curtea de
Apel a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă,
reprezentând contravaloarea onorariilor de expert, avocat și taxe judiciare de
timbru, potrivit dovezilor de la dosarul cauzei.
Împotriva acestei
sentințe a formulat recurs pârâta A.D.S., criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie.
Examinând sentința
atacată, instanța de control judiciar a reținut că nu sunt incidente în cauză
motivele de nelegalitate invocate.
În fapt, a reținut
instanța de control judiciar că intimata-reclamantă SC F. SRL a participat la o
licitație organizată de A.D.S. București ce a avut ca scop concesionarea
suprafeței de 762,62 ha teren cu destinație agricolă de pe raza comunei Trivale
Moșteni - Teleorman, fiind declarată câștigătoare, încheindu-se procesul-verbal
de adjudecare din 27 august 2008.
Deși potrivit
caietului de sarcini și a procesului-verbal de adjudecare, în termen de 10 zile
lucrătoare trebuia încheiat contractul de concesionare, pârâta prin Decizia nr.
2 din 01 septembrie 2008, a admis contestația depusă de SC B.I. SRL,
comunicându-i reclamantei că nu mai există câștigător.
Prin sentința civilă nr.
3301 din 02 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția de contencios
administrativ și fiscal, irevocabilă, a fost și anulată Decizia nr. 2 din 01
septembrie 2008.
Ca urmare a acestei
sentințe, la data de 10 iunie 2009 se procedează la încheierea contractului de
concesiune cu reclamanta, iar la data 25 iunie 2009 aceasta este pusă în
posesie cu terenul concesionat.
Pârâta a încasat suma
de 85.961,56 lei cu titlu de redevență aferentă anului 2008-2009.
În ceea ce privește
critica formulată de către recurenta - pârâtă cu privire la momentul de la care
este datorată redevența, Înalta Curte constată că intre părți s-a derulat o
procedură de licitație având drept obiect concesionarea unei suprafețe
agricole, iar modelul cadru de contract a fost anexat caietului de sarcini.
În contractul din 10
iunie 2009, in conformitate cu Cap. 5 art. 5.2, redevența se datora de la data
încheierii procesului verbal de adjudecare, în speță fiind data de 27 august 2008,
calculată la cotația tonei de grâu și valoarea monedei euro la acel moment.
Însă, prin procesul-verbal
de adjudecare din 27 august 2008 se prevede că încheierea contractului de
concesiune se va face în termen de 10 zile lucrătoare de la data adjudecării, în
conformitate cu prevederile caietului de sarcini al concesiunii.
Înalta Curte a
reținut că, în mod judicios instanța de fond a constatat nelegalitatea clauzei
prevăzută la Cap. 5, pct. 5.2 din Contractul de concesiune din 10 iunie 2009
încheiat între reclamantă și A.D.S., întrucât izvorul raportului juridic îl
reprezintă contractul de concesiune, încheiat la data de 10 iunie 2009 și nu
procesul-verbal de adjudecare.
Totodată, se reține
că încheierea contractului de concesiune la data de 10 iunie 2009 și nu în
termenul de 10 zile prevăzut în procesul-verbal se datorează culpei autorității
publice, culpă constatată prin sentința civilă nr. 3301 din 02 decembrie 2008 a
Curții de Apel București, irevocabilă, prin care a fost admisă acțiunea și
anulată Decizia nr. 2 din 01 septembrie 2008.
A reținut instanța de
recurs că pe durata în care intimata - reclamantă a fost lipsită de folosința
terenului, din culpa recurentei - pârâte, nu a existat un raport juridic între
părți, chiar recurenta comunicând prin adresa din 14 noiembrie 2008 că prin
admiterea contestației nu mai există câștigător, astfel că nu putea fi stabilită
nici plata redevenței în sarcina reclamantei.
În ceea ce privește
motivul de recurs privind greșita acordare a daunelor materiale, subvenția de
la stat având un caracter eventual, Înalta Curte a constatat că prin
neîncheierea contractului, reclamanta a fost lipsită de posibilitatea obținerii
cuantumului oferit de stat sub forma de schemă de plată unică pe suprafața
totală, conform H.G. nr. 1121/2009, indiferent de nivelul preconizat al pierderilor
sau al profitului, având în vedere prevederile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006,
conform cărora schema de plată unică pe suprafață constă în acordarea unei sume
uniforme pe hectar, plătibilă o dată pe an, decuplată total de producție.
De asemenea, instanța
de recurs a apreciat ca neîntemeiată susținerea potrivit căreia dreptul la
plata subvenției s-a născut doar ulterior încheierii contractului de
concesiune, in condițiile reținerii culpei pârâtei in neîncheierea acestuia la
termen.
În ceea ce privește
împrejurarea că prin Legea nr. 329/2009 s-a dispus reorganizarea A.D.S., fiind
schimbat regimul de finanțare, respectiv din instituție finanțată integral din
venituri proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de stat, Înalta
Curte a respins acest motiv de recurs, neavând relevanță în ceea ce privește
răspunderea autorității.
Având în vedere
cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța a dispus obligarea
recurentei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
II. Decizia Înalta Ccurte
de Casație și Justiție în cererea de revizuire formulată.
Hotărârea asupra
cererii de suspendare.
Prin încheierea din 5
iulie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 2018/1/2013, Președintele secției
contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a
respins ca neîntemeiată cererea A.D.S. prin care s-a solicitat suspendarea
provizorie a executării Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Analizând cererea de
suspendare provizorie a executării formulată de revizuentă, în temeiul art. 325
coroborat cu art. 403 alin. (4) C. proc. civ., s-au reținut a fi aplicabile
dispozițiile art. 325 C. proc. civ., conform cărora instanța
poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiția
dării unei cauțiuni. Dispozițiile art. 403 alin. (3) și (4) se aplică în mod
corespunzător.
Conform art. 403 alin.
(4) C. proc. civ. „În cazuri urgente, dacă s-a plătit cauțiunea, președintele
instanței poate dispune, prin încheiere și fără citarea părților, suspendarea
provizorie a executării până la soluționarea cererii de suspendare de către
instanță. Încheierea nu este supusă nici unei căi de atac. Cauțiunea care
trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii sau de 5
milioane lei pentru cererile neevaluabile în bani. Cauțiunea depusă este
deductibilă din cauțiunea stabilită de instanță dacă este cazul”.
Cu referire la
condiția privind plata cauțiunii prevăzută de art. 403 alin. (4) C. proc. civ.,
se reține că sunt incidente dispozițiile art. 7 din O.G. nr. 22/2002 privind
executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin
titluri executorii, conform cărora „cererile, indiferent de
natura lor, formulate de instituțiile și autoritățile publice în cadrul
procedurii de executare silită a creanțelor stabilite prin titluri executorii
în sarcina acestora sunt scutite de plata taxelor de timbru, timbru judiciar și
a sumelor stabilite cu titlu de cauțiune”.
Din interpretarea
coroborată a dispozițiilor citate anterior - art. 325 și art. 403 alin. (4) C.
proc. civ. - rezultă că, în speță, obiectul cererii de suspendare provizorie a
executării îl reprezintă numai hotărârea judecătorească cu privire la care a
fost formulată cererea de revizuire, respectiv decizia nr. 2369 din 28
februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. secția de contencios
administrativ și fiscal. În consecință, prezenta cerere de suspendare
provizorie a executării nu are ca obiect sentința civilă nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. De altfel, chiar
în eventualitate admiterii cererii de suspendare provizorie a executării Deciziei
nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de
contencios administrativ și fiscal, soluția respectivă nu produce efecte în
privința executării sentinței nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Suspendarea
provizorie a executării unei hotărâri judecătorești se poate dispune numai în
ipoteza în care respectiva hotărâre este susceptibilă de executare.
În privința
executării hotărârilor pronunțate de instanțele de contencios administrativ, se
constată faptul că în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 554/2004,
se învestesc
cu formulă executorie și se execută
silit, potrivit dreptului comun, hotărârile judecătorești definitive și
irevocabile prin care s-au respins acțiunile formulate potrivit dispozițiilor
prezentei legi și s-au acordat cheltuieli de judecată. Rezultă, astfel, că
asemenea hotărâri se execută silit, potrivit dreptului comun, numai sub
aspectul cheltuielilor de judecată;
În conformitate cu
dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, derogatorii de la dreptul comun,
se execută, ope legis, fără a mai fi necesară învestirea cu formulă executorie,
în termenul prevăzut în cuprinsul acestora, iar, în lipsa unui astfel de
termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile, hotărârile
judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios
administrativ, prin care este admisă acțiunea, iar autoritatea publică pârâtă
„este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ,
să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni
administrative”; În lipsa unor dispoziții expres în cuprinsul Legii nr. 554/2004
(ca reglementare specială în materia contenciosului administrativ, derogatorie
de la dreptul comun) și în virtutea normei de trimitere de la art. 28 din
aceeași lege, hotărârile judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de
instanțele de contencios administrativ, altele decât cele menționate de art. 22
și art. 24 din Legea nr. 554/2004 și care cuprind dispoziții susceptibile de
executare (cum sunt spre exemplu, cele prin care se dispune obligarea la plata
de daune materiale sau morale) se execută silit potrivit dreptului comun.
În cauză, s-a reținut
de Președintele instanței faptul că hotărârea judecătorească ce formează
obiectul cererii de suspendare provizorie a executării formulată de revizuenta A.D.S.,
respectiv Decizia nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, este
susceptibilă de executare numai în privința celor dispuse de instanță în sensul
obligării A.D.S. la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de
judecată către SC F. SRL, fiind incidente, în sensul celor expuse anterior,
dispozițiile art. 22 din Legea nr. 554/2004.
Or, față de
împrejurarea că executarea Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ce
formează obiectul prezentei cereri de suspendare provizorie a executării,
vizează doar suma de 1.000 lei, nu se poate reține existența unui „caz urgent”
în sensul dispozițiilor art. 403 alin. (4) C. proc. civ. Cuantumul sumei
respectiv nu este susceptibil a genera prejudicii de natura celor invocate de
revizuentă prin raportare în principal la executarea sumelor de plată stabilite
în sarcina agenției prin sentința pronunțată în primă instanță de Curtea de
Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
În contextul în care,
prezenta cerere de suspendare provizorie a executării vizează numai suma de
1.000 lei menționată în dispozitivul Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu pot
forma obiectul analizei susținerile petentei A.D.S. referitoare la prejudiciile
cauzate de punerea în executare a sentinței civilă nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub aspectul
obligării agenției:
(i) La restituirea
sumei de 85.981,56 lei, reprezentând redevența pentru perioada 27 august 2008-27
august 2009 și compensarea acesteia cu redevența pentru perioada 25 iunie 2009-15
aprilie 2011;
(ii) La plata sumei
de 395.141,75 lei, cu titlu de daune materiale;
(iii) La plata sumei
de 5.308 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Totodată, în cadrul
analizei sumare și expeditive de soluționare a cererii întemeiate pe
dispozițiile art. 403 alin. (4) C. proc. civ., nu sunt de natură a fundamenta
existența „cazului urgent” susținerile revizuentei referitoare la conduita
adoptată de SC F. SRL anterior și ulterior încheierii contractului de concesiune,
precum și la contractul de cesiune de creanță și compensare încheiat cu SC V.M.
SRL.
Hotărârile asupra
excepțiilor invocate.
1.1. Asupra excepției
de necompetență materială.
Înalta Curte a
respins excepția invocată de intimata SC F. SRL potrivit căreia competența
soluționării cererii de revizuire revine instanței care a soluționat cauza în
fond, având în vedere petitul cererii de revizuire, prin care A.D.S. a
solicitat revizuirea Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
Având în vedere
dispozițiile art. 323 alin. (1) C. proc. civ. în conformitate cu care cererea
de revizuire se va îndrepta la instanța care a dat hotărârea rămasă definitivă
și a cărei revizuire se cere, Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată
excepția de necompetență materială a Înaltei Curți în soluționarea cererii de
revizuire de față, această instanță fiind competentă în soluționarea cauzei
dedusă judecății.
1.2. Asupra excepției
de inadmisibilitate.
Înalta Curte de
Casație și Justiție sesizată cu soluționarea cererii de revizuire de față,
analizând motivele formulate în raport cu hotărârea atacată și dispozițiile
legale incidente în cauză, va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă
pentru considerentele ce urmează:
C. proc. civ.
reglementează în Titlul V Cap. II, revizuirea hotărârilor (art. 322-328), cale
extraordinară de atac, iar în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 322
pct. 5 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de
apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs
atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au
descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au
putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (…).
Analizând actele și
lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că, în cauza dedusă judecății,
instanța de control judiciar a respins recursul declarat de A.D.S. împotriva sentinței
nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Așa fiind, Înalta
Curte constată că cererea de față nu poate fi primită, întrucât procedând la
verificarea deciziei atacate în raport cu motivul de revizuire formulat, a rezultat
că cererea de revizuire nu se încadrează în limitele stabilite de dispozițiile
legale.
Văzând și
dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care
dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care
se întemeiază, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată ca
inadmisibilă.
Pentru a se putea
cere revizuirea unei hotărâri date de o instanță de recurs, legiuitorul a impus
condiția ca această instanță să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea
unei alte stări de fapt decât cea care a fost reținută de instanța de fond, fie
aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră
stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare
raportului juridic dedus judecății decât cea care a fost aleasă până în acel
moment.
Pentru aceste
considerente, văzând că nu sunt motive de reformare a deciziei atacate, Înalta
Curte va respinge cererea de revizuire de față.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de
revizuire formulată de A.D.S. împotriva Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013
a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și
fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 6 noiembrie 2013.