ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2353/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. 866/45/2011

reclamantul C.R.N. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României anularea H.G. nr. 85 din 02 februarie 2011 privind desființarea

Institutului de G.H. Iași și reorganizarea acestuia în Centrul de G.H. Iași, cu

consecința reluării activității Institutului de G.H., Iași.

În motivarea cererii,

reclamantul a susținut că prin Ordinul 2045 din 4 noiembrie 2009 a fost numit

în funcția publică de manager interimar al Institutului G.H. Iași, ridicând standardul

calității serviciilor medicale într-o perioadă scurtă de timp, ulterior, prin

Ordinul 674/2010 a fost revocat din funcția de manager interimar.

S-a arătat că prin Sentința

nr. 256 din 1 ianuarie 2010, Curtea de Apel Iași, a constatat ilegalitatea

acestui ordin, soluția fiind menținută prin decizia din 8 iunie 2011 pronunțată

de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

A considerat reclamantul

că interesul său de a contesta H.G. nr. 85 din 2 februarie 2011 este justificat

de dispozitivul Sentinței nr. 256/2011, însă după rămânerea irevocabilă a

acestei hotărâri, când a dobândit caracter executoriu.

Reclamantul a arătat că

H.G. nr. 85 din 2 februarie 2011 conține dispoziții contradictorii, că

proiectul legii se abate de la cerințele Legii 24/2000 iar spitalul S. S. nu

poate obține în mod legal categoria de nivel de competență foarte înalt, astfel

că scopul „reorganizării” este fals.

În drept au fost

invocate prevederile art. 8 din Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004.

Pârâtul Guvernul României

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes a

reclamantului întrucât acesta nu a indicat dreptul său recunoscut de lege încălcat

și excepția tardivității îndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 7

din Legea nr. 554/2004. Raportat la data publicării în M. Of. a H.G. nr. 85 din

2 februarie 2011, 8 februarie 2011, și data introducerii plângerii prealabile

11 iulie 2011, a apreciat că aceasta a fost introdusă peste termenul imperativ

prevăzut de lege, a cărei nerespectare atrage sancțiunea decăderii potrivit art

103 c.pr.civ.

Pârâtul a mai invocat

și excepția tardivității formulării acțiunii raportat la faptul că reclamantul

a avut cunoștință de hotărârea pe care o contestă de la data publicării în M.

Of. a acesteia, 08 februarie 2011, iar acțiunea în justiție a fost formulată la

10 octombrie 2011 cu depășirea termenului prevăzut de art. 11 din Legea 554/2004

de 6 luni.

Ministerul Sănătății

a formulat cerere de intervenție în interes propriu, calificată de către

instanță potrivit art. 86 c.proc. civ ca fiind o cerere de intervenție

accesorie pârâtului, prin care a invocat cu prioritate excepția

inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile potrivit art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 reclamantul nefăcând dovada îndeplinirii

procedurii prealabile, în termenele și condițiile prevăzute de art. 7 din Legea

554/2004.

Pe fondul cererii a

solicitat respigerea acțiunii ca nefondată.

Hotărârea instanței

de fond

Prin

Sentința

nr.

387 din 19 decembrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal, s-a admis excepția tardivității formulării procedurii

prealabile; s-a respins acțiunea formulată de reclamantul C.R.N. în

contradictoriu cu pârâtul Guvernul României; s-a admis cererea de intervenție

accesorie formulată în interesul pârâtului de către Ministerul Sănătății.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că, pentru soluționarea unei cereri

având ca obiect anularea unui act administrativ emis de o autoritate centrală -

pârâtul Guvernul României, art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004 a instituit o obligație imperativă în sarcina persoanei

care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de

a se adresa, anterior învestirii instanței, autorității emitente a actului

administrativ atacat, pentru a solicita revocarea, în tot sau în parte în

termen de 30 de zile.

S-a reținut că in

speță reclamantul a luat la cunoștință de actul pe care îl contestă la data

publicării în M. Of. a H.G. nr. 85 din 2 februarie 2011, respectiv la data de 8

februarie 2011.

În raport de această

dată, Curtea de Apel a constatat că data introducerii plângerii prealabile la

sediul pârâtului, 11 iulie 2011, depășește termenul imperativ prevăzut de lege,

a cărei nerespectare atrage sancțiunea decăderii potrivit art. 103 C. proc. civ,

afară de cazul când legea dispune astfel sau partea dovedește că a fost

împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa.

În ceea ce privește

apărarea reclamantului, că termenul de 30 de zile trebuie calculat de la data

rămânerii irevocabile a Sentinței nr. 256/2011 pronunțată de Curtea de Apel

Iași, respectiv 8 iunie 2011 când prin Decizia nr. 3313 pronunțată de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost respins recursul împotriva

sentinței menționate, judecătorul fondului a respins-o, apreciind că faptul că

nu a fost soluționat recursul într-o altă cauză, nu îl împiedica pe reclamant

să formuleze plângerea prealabilă, motivele pentru care susține nelegalitatea

și netemeinicia H.G. nr. 85 din 2 februarie 2011 neavând nici o legătură cu Sentința

nr. 256/2011 pronunțată de Curtea de Apel Iași, care vizează un alt act

administrativ care nu a influențat în nici un fel adoptarea H.G.nr. 85 din 2

februarie 2011.

În ceea ce privește

cererea de intervenție, Curtea de Apel a încuviințat-o in raport de

soluția pronunțată.

Recursul

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs reclamantul C.R.N., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea cererii

de recurs, a arătat în esență că termenul de 30 de zile stabilit de art. 7

alin. (1) din Legea nr. 554/2011 curge de la momentul la care a luat la cunoștință,

pe orice cale, de existența actului, astfel cum prevăd dispozițiile alin. (7)

al aceluiași articol.

S-a susținut că in

cazul actelor cu caracter individual nu există prezumția luării la cunoștință

de la data publicării in M. Of., in fapt reclamantul luând la cunoștință de

desființarea postului de manager prin desființarea Institutului, după momentul

la care a aflat hotărârea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, a

menținut Sentința nr. 256CA/2011 a Curții de Apel Iași.

A mai invocat in

motivele de recurs că sintagma „motive temeinice” are in vedere atât situații

de ordin obiectiv, cât și de ordin subiectiv, iar actul prin care a fost

reclamantul eliberat in mod nelegal din funcție de manager l-a pus in

imposibilitatea de a apăra in justiție interesele institutului.

Procedura în

fața instanței de recurs

Din partea intimatului

– pârât Guvernul României s-a depus întâmpinare prin care s-a solicitat

respingerea recursului și menținerea soluției instanței de fond sub aspectul constatării

tardivității efectuării procedurii prealabile.

S-a mai arătat prin

intampinare că și cererea de chemare in judecată este tardivă, cu incălcarea

termenului imperativ prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea contenciosulu

administrativ.

De asemenea, a

susținut intimatul – pârât că recurentul – reclamant nu a dovedit nici

interesul său in promovarea acțiunii.

Considerentele

și soluția instanței de recurs

Analizând cererea de

recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în

conformitate cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

În fapt, reclamantul

C.R.N., fost manager interimar al Institutului G. H. Iași, a solicitat

instanței, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României anularea H.G. nr. 85

din 2 februarie 2011 privind desființarea Institutului G. H. Iași și

reorganizarea acestuia în Centrul de G. H. Iași, cu consecința reluării

activității Institutului G. H. Iași.

În drept, potrivit

dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa

instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră

vătămată intr-un drept al său sau intr-un interes legitim, printr-un act

administrativ unilateral trebuie să solicite autorității publice emitente, in

termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, in tot sau în

parte a acestuia.”

În conformitate cu

dispozițiile art. 7 alin. (3) din aceeași lege, persoana vătămată într-un drept

al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual

adresat altui subiect de drept, este îndreptățită să introducă plângere

prealabilă, din momentul în care a luat la cunoștință, pe orice cale, de

existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7).

În conformitate cu

dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., aplicabil in temeiul art. 28 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea

unei proceduri prealabile, dacă legea prevede in mod expres aceasta, iar dovada

îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare in

judecată.

Este adevărat că recurentul

– reclamant are calitatea de terț în raport cu actul administrativ individual

în discuție însă în raport de dispozițiile legale mai sus expuse cât și cu

dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, acesta este îndreptățit

să introducă această plângere, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice

cale de existența actului.

Potrivit dispozițiilor

art. 108 alin. (4) din Constituția României, in cazul hotărârilor de guvern,

comunicarea se consideră realizată sub forma publicării in M. Of.

În speță, H.G. nr. 85

din 2 februarie 2011 a fost publicată in M. Of. la data de 8 februarie 2011, iar

plângerea prealabilă a fost introdusă la sediul pârâtului la data de 11 iulie 2011,

peste termenul imperativ prevăzut de lege, ceea ce atrage sancțiunea prevăzută

de art. 103 C. proc. civ.

Atât in fața

instanței de fond, cât și prin motivele de recurs, reclamantul a susținut că

termenul de 30 de zile curge, nu de la publicarea in M. Of., ci de la momentul

la care a rămas irevocabilă Sentința nr. 256/2011 pronunțată de Curtea de Apel

Iași, care a constatat ilegalitatea Ordinului nr. 674/2010 prin care

reclamantul a fost revocat din funcția de manager interimar, respectiv data de

8 iunie 2011.

Această apărare nu

poate fi primită de către instanța de recurs, întrucât „motivele temeinice” prevăzute

de alin. (7) al art. 7 din Legea nr. 554/2004, pentru care plângerea prealabilă

poate fi introdusă peste termenul de 30 de zile de la comunicare prevăzut in alin.

(1) al aceluiași articol, au in vedere situații de ordin subiectiv și obiectiv,

pe care recurentul – reclamant nu le-a probat. In speță, pronunțarea instanței

de recurs asupra cererii de constatare a ilegalității Ordinului nr. 674/2010

prin care reclamantul a fost revocat din funcția de manager interimar, nu poate

fi apreciat nici ca „motiv temeinic” prevăzut de art. 7 alin. (7) din Legea nr.

554/2004, întrucât nu există o legătură de cauzalitate sau interdependență

între cauze.

De asemenea, aceeași

împrejurare invocată de către recurentul – reclamant, nu poate constitui nici

motiv de „împiedicare printr-o împrejurare mai presus de voința părții”,

prevăzut de art. 103 C. proc. civ.

Pentru motivele

expuse, Înalta Curte va aprecia că soluția instanței de fond de admitere a

excepției tardivității formulării procedurii prealabile, este legală și

temeinică.

Temeiul legal al

soluției adoptate în recurs

Constatând că

sentința recurată este legală și temeinică și că nu există

motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.R.N. împotriva Sentinței nr. 387 din 19 decembrie 2011 a Curții

de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2013.