ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2942/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2942/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra recursurilor de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 309 din

data de 17 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală,

în baza art. 183 C. pen. raportat la art. 99 și art. 109 C. pen. cu aplicarea

art. 73 lit. b) și art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul V.R.C. la o pedeapsă

de 2 ani închisoare.

În baza art.

71 alin. (1) C. pen., s-au aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de

art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei

principale.

În baza C.

pen. art. 86 și art. 110-110

1

C. pen., s-a dispus suspendarea sub

supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare pe durata unui termen de

încercare de 4 ani.

În baza art.

71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării

pedepsei de 2 ani închisoare, a fost suspendată executarea pedepselor

accesorii.

Pe durata

termenului de încercare, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele

măsuri de supraveghere:

-să se

prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul

București;

-să anunțe,

în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice

deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

-să comunice

și să justifice schimbarea locului de muncă;

-să comunice

informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În baza art.

86 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului obligația de a nu schimba

domiciliul sau reședința avută decât cu încuviințarea instanței.

S-a atras

atenția inculpatului asupra disp. art. 86

4

C. pen. referitoare la

revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art.

14 și art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 și urm. C. civ., a fost

obligat inculpatul V.R.C., în solidar cu părțile responsabile civilmente V.C.

și D.I., la plata către părțile civile N.S. și N.A. a sumei de 5.000 RON, daune

materiale, și 20.000 euro, daune morale.

Au fost respinge,

ca neîntemeiate, celelalte pretenții civile ale părților civile N.S. și N.A.

În baza art. 191

C. proc. pen., a fost obligat inculpatul, în solidar cu părțile responsabile civilmente

V.C. și D.I., la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru a dispune

în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin încheierea

din data de 12 noiembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 38170/3/2010 al Tribunalului

București, secția I penală, s-a admis plângerea formulată de petenții N.S. și N.A.

împotriva rezoluției din 30 iulie 2010 emisă de prim-procurorul Parchetului de pe

lângă Tribunalul București și a ordonanței procurorului din 30 iunie 2010 emisă

în Dosarul nr. 829/P/2008, iar în baza art. 278

1

alin. (8) lit. c)

C. proc. pen., s-a desființat ordonanța procurorului din 30 iunie 2010 emisă în

dosarul nr. 829/P/2009 de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și s-a reținut

cauza spre judecare sub aspectul infracțiunii prev. de art. 183 C. pen., în ceea

ce-l privește pe învinuitul V.R.C., victimă fiind N.B.M.

În motivarea acestei

soluții, judecătorul care a admis plângerea a reținut următoarele:

Prin plângerea

înregistrată sub nr. 38170/3/2010 petenții N.S. și N.A. au solicitat desființarea

rezoluției din 30 iulie 2010 emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul

București prin care a fost respinsă plângerea formulată de aceiași petenți împotriva

ordonanței procurorului din 30 iunie 2010 emisă în Dosarul nr. 829/P/2008 prin care

în baza art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. și

art. 44 alin. (1) și (2) C. pen. s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului

V.R.C. pentru infracțiunea prevăzută de art. 183 C. pen., victimă fiind N.B.M. În

motivarea plângerii se arată, în esență, că interpretarea probatoriului administrat

în cauză a fost una eronată și s-a bazat exclusiv pe diferența corporală dintre

cei doi și pe împrejurarea că victima consumase alcool înainte de incidentul în

urma căruia și-a pierdut viața.

Examinând plângerea

formulată și materialul probator strâns în cursul urmăririi penale, instanța a reținut

că, în data de 23 martie 2008, învinuitul V.R.C. s-a întâlnit cu prietena sa S.A.C.

la o bancă amplasată pe str. C. în apropierea blocului XX. sector 4, iar la scurt

timp victima N.B.M. zis „C." s-a apropiat de cei doi și a început să le adreseze

injurii. Fiind ajuns în apropierea acestora victima a încercat să-l lovească cu

pumnul pe învinuitul V.R.C. iar acesta s-a ferit retrăgându-se totodată lângă un

bloc din apropiere. Victima s-a îndreptat din nou către cei doi, s-a împiedicat

de un gard, a aruncat cu telefonul mobil spre cei doi după care a lovit-o pe martora

S.A.C. cu piciorul în genunchi și cu palma în cap, după care a încercat din nou

să-l lovească pe învinuit cu pumnii. Și de această dată învinuitul s-a eschivat

și totodată i-a aplicat victimei o lovitură cu pumnul în zona feței în „gură",

lovitură în urma căreia victima N.B.M. s-a dezechilibrat și a căzut lovindu-se cu

capul de sol, iar urma loviturilor suferite la scurt timp a survenit decesul. Situația

de fapt arătată corespunde în totalitate cu situația de fapt reținută prin rezoluția

contestată însă soluția dispusă de procuror, în opinia instanței, este greșită întrucât

faptele, astfel cum au fost reținute, nu justifică reținerea dispozițiilor art.

44 C. pen. referitoare la legitima apărare.

Potrivit acestor

dispoziții „Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru

a înlătura un atac material direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa, a

altuia sau împotriva unui interes public și care pune în pericol grav persoana și

drepturile celui atacat ori interesul public. Este de asemenea în legitimă apărare

și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale

cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul."

În opinia instanței,

din modalitatea în care a fost săvârșită fapta nu rezultă constrângerea morală în

care s-ar fi aflat învinuitul urmarea necesității apărării integrității sale în

condițiile în care acesta avea în primul rând posibilitatea de a se retrage de la

locul în care se afla, iar în al doilea rând, atacul nu a fost de așa natură încât

să-i fi pus în pericol grav persoana sa, având în vedere că victima se afla sub

influența băuturilor alcoolice și, de asemenea, încercările acestuia din urmă se

soldaseră cu eșecuri tocmai datorită atât stării în care se afla victima, cât și

abilității învinuitului de a se apăra cu ușurință prin eschivare. Atâta vreme cât

învinuitul avea posibilitatea de a se retrage din spațiul în care avea loc incidentul

s-a apreciat că apărarea acestuia, prin lovirea extrem de puternică cu pumnul (de

vreme ce această lovitură a fost de natură să doboare la pământ o persoană ce cântărea

peste 130 de kg., cu o înălțime de 1,87 cm.), nu era necesară în sensul prevăzut

de lege pentru a putea fi apreciată ca fiind aplicată în condițiile legitimei apărări.

În opinia instanței,

deși învinuitul a încercat la un moment dat să inducă ideea inexistenței unei alte

modalități de a scăpa de atac decât aceea a lovirii, declarațiile martorilor audiați

în cauză infirmă această apărare nefăcând mențiune despre niciun obstacol aflat

în calea unei eventuale retrageri. De asemenea, s-a apreciat că nu poate fi reținută

în cauză nici ipoteza unui exces justificat atâta vreme cât, dată fiind modalitatea

și îndrăzneala cu care a acționat învinuitul având în vedere că „agresorul"

avea de două ori greutatea sa și totuși învinuitul a rămas pe loc și l-a înfruntat

pe acesta s-a eschivat după care chiar l-a lovit puternic, aceste aspecte denotă

împrejurarea că învinuitul a putut aprecia consecințele faptelor sale și nu s-a

aflat într-o stare de tulburare sau temere care să justifice atacul mortal.

În final, și instanța

a constatat că soluția procurorului este întemeiată, aproape exclusiv, pe diferența

corporală dintre cei doi, diferență ce nu poate conduce în opinia sa decât la această

soluție, aprecieri care sunt nefondate și nu au temei nici în materialul probatoriu,

și nici în dispozițiile legale invocate de acesta. În condițiile în care, în urma

loviturii aplicate de învinuit victima N.B.M. a căzut !a pământ lovindu-se cu capul

de sol, lovitură ce a generat, potrivit raportului medico-legal de necropsie, moartea

acestuia care a fost violentă și s-a produs prin insuficiență cardio circulatorie

și respiratorie, de origine centrală consecutivă hemoragiei de trunchi cerebral

și hemoragie meninge, urmarea unui traumatism cranio-cerebral ce s-a produs la rândul

său prin lovire cu și de corp dur - lovirea activă în regiunea facială urmare de

cădere și lovire de corp/plan dur cu impact parieto-occipital, este evident că inculpatul

se face vinovat de infracțiunea prev. de art. 183 C. pen., iar acțiuni anterioare

de încercare de agresare efectuate de victimă pot fi reținute eventuala ca și circumstanță

atenuantă a provocării prev. de art. 73 C. pen. și în nici un caz ca și atac material

direct, imediat și injust, de natură a pune în pericol grav persoana celui atacat

sau de natură a crea o astfel de tulburare sau temere pentru a-l îndreptății pe

învinuit să exercite un atac extrem de violent care să conducă la decesul victimei.

Instanța a constatat

că în cauză au fost administrate suficiente probe pentru ca situația de fapt să

fie stabilită cu certitudine astfel încât soluția nu poate fi de trimitere a cauzei

la procuror, în vederea administrării altor probe, ci aceea a reținerii cauzei spre

judecare în ceea ce-l privește pe învinuitul V.R.C. pentru săvârșirea infracțiunii

de lovituri cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen., faptă împotriva victimei

N.B.M., în data de 23 martie 2008.

Prin urmare, judecătorul,

în baza art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a desființat ordonanța

procurorului din 30 iunie 2010 emisă în Dosarul nr. 829/P/2008 și a reținut cauza

spre judecare în primă instanță, în complet legal constituit sub aspectul infracțiunii

prev. de art. 183 C. pen.

Cauza a fost înregistrată

sub nr. 56626/3/2010 și a fost repartizată completului 13F și a fost efectuată cercetarea

judecătorească prin administrarea probatoriului, inclusiv a celui solicitat de părți.

După efectuarea

cercetării judecătorești, analizând ansamblul materialului probatoriu administrat

în cauză, judecătorul fondului a reținut următoarea situație de fapt:

În data de 23

martie 2008, în timp ce inculpatul V.R.C. stătea de vorbă cu prietena sa, martora

S.A.C., pe o bancă amplasată pe str. C. în apropierea blocului XX. din București,

sector 4, a apărut victima N.B.M. zis „C.", care fără motiv a început să adreseze

injurii celor doi. Mai mult, victima a încercat să-l lovească pe inculpatul V.R.C.,

însă acesta s-a ferit, îndreptându-se cu prietena lui S.A.C. către un bloc din apropiere.

Deși inculpatul a încercat să evite conflictul, victima a mers după cei doi, iar

pe fondul stării avansate de ebrietate, în care se afla, s-a împiedicat de un gard

din apropiere și a aruncat cu telefonul mobil spre inculpat și prietena sa. În urma

impactului cu solul, telefonul N. s-a desprins în mai multe bucăți. Ulterior, victima

a strigat către inculpat și prietena sa, spunându-le să se oprească să stea de vorbă,

iar când s-a apropiat de inculpat a încercat să îl prindă de mâini, moment în care

acesta din urmă a făcut o eschivă și din partea dreaptă a aplicat o lovitură de

pumn în bărbia victimei N.B.M., care s-a dezechilibrat și a căzut lovindu-se cu

partea posterioară a capului de asfalt. în urma impactului cu solul, victima a suferit

leziuni grave care au dus la scurt timp la deces.

Conform raportului

de autopsie medico-legală raportului, moartea victimei a fost violentă și s-a produs

prin insuficiență cardio - circulatorie și respiratorie, de origine centrală consecutivă

hemoragiei de trunchi cerebral și hemoragie meninge, urmată unui traumatism cranio-cerebral,

pe fondul unei intoxicații etilice acute. Traumatismul s-a produs la rândul său

prin lovire cu și de corp dur - lovirea activă în regiunea facială urmare de cădere

și lovire de corp/plan dur cu impact parieto - occipital. Între leziunile cranio

- cerebrale și faciale și deces există o legătură de cauzalitate directă condiționată

de intoxicația etilică acută (sângele analizat conține 1,95 gr. % alcool etilic).

Situația de fapt,

astfel cum a fost descrisă, a fost convingător probată, în opinia instanței de fond,

pe baza materialului probator administrat în cursul urmăririi penale și în timpul

judecății, respectiv: declarațiile martorului P.M., audiat în cursul urmăririi penale

cu identitate protejată, iar în cursul judecății atât cu identitatea protejată,

cât și sub adevărata identitate, declarații din care rezultă că victima a fost lovită

cu pumnul la nivelul bărbiei, căzând pe spate și lovindu-se cu capul de carosabil;

declarațiile date în cursul urmăririi penale de martorii S.M.R. și A.P., care arată

că imediat după incident au vorbit l-a telefon cu inculpatul, care Ie-a comunicat

că a lovit cu pumnul pe un băiat gras și că este într-o mașină de poliție; parțial

cu declarațiile martorei S.A.C. date în cursul urmăririi penale și al judecății,

din care rezultă detaliile anterioare lovirii victimei; cu declarațiile martorilor

M.R.A. și V.M.C., care au relatat aspecte de la locul săvârșirii faptei ulterioare

părăsirii locului faptei de către inculpat; cu procesele-verbale de consemnare a

actelor premergătoare și fotografiile atașate; raportul medico-legal de autopsie

și completarea la acest raport; avizul Comisiei de avizare și control din cadrul

I.N.M.L., din care rezultă că mecanismul de producere a leziunilor a fost lovirea

activă urmată de cădere și impact parieto-occipital drept, fiind improbabilă producerea

lor doar prin cădere; procesul verbal de cercetare la fața locului și fotografiile

judiciare atașate; referatul de evaluare psiho-socială; celelalte înscrisuri medicale

aflate în dosarul de urmărire penală.

În ceea ce privește

declarațiile martorilor S.M.R. și A.P. în cursul judecății, instanța de fond Ie-a

apreciat ca nesincere pentru următoarele motive:

Astfel, martorul

S.M.R. nu mai confirmă că inculpatul i-a comunicat telefonic faptul că a lovit cu

pumnul în față pe victimă, deși martorul a scris o declarație olografă în care arată

clar acest lucru. De asemenea, martorul nu mai recunoaște semnătura de pe declarații,

deși scriptele de comparație luate martorului relevă foarte limpede că acesta a

scris declarația olografă. Mai mult, instanța a reținut că semnăturile de pe declarațiile

date în cursul urmăririi penale sunt compuse din inițialele numelui acestuia, care

au aceeași formă cu cea a literelor „S", „m", „r", „R" executate

de martor în cuprinsul declarației olografe și în scriptele de comparație, și cuprind

în plus un semn grafic similar pe semnăturile de la urmărire penală și din faza

de judecată. Ținând seama de faptul că martorul a declarat că nu s-au făcut presiuni

asupra sa cu ocazia audierii de către organele de anchetă, având în vedere și de

relațiile de prietenie dintre martor și inculpat, instanța a înțeles să dea prioritate

declarațiilor de la urmărire penală, care se coroborează cu cele ale martorului

P.M. și cu avizul Comisiei de avizare și control din cadrul I.N.M.L.

Referitor la declarația

martorului A.P., dată în cursul judecății, instanța de fond a reținut că, deși acesta

a învederat că nu s-au făcut presiuni asupra sa cu ocazia audierii de către organele

de anchetă, inculpatul nu i-a comunicat telefonic motivul reținerii de organele

de poliție și că nu își aduce aminte că inculpatul i-a spus că a bătut pe un băiat,

întrucât era sub influența alcoolului când a dat declarația. Cum declarațiile au

fost date exact în ziua incidentului, instanța a apreciat că declarațiile date în

fața organelor de anchetă au prioritate, ele coroborându-se cu cele ale martorului

P.M. și cu avizul Comisiei de avizare și control din cadrul I.N.M.L.

Instanța de fond

a considerat că săvârșirea faptei de către inculpat este indubitabilă, rezultând

din probele mai sus enunțate, susținerile apărării în sensul subiectivității martorului

ocular P.M. nefiind confirmate de niciuna din probele administrate în cauză. Sub

acest aspect, s-a reținut că martora S.A.C. a declarat în cursul judecății că nu

a văzut nici dacă inculpatul nu a lovit pe victimă, nici dacă inculpatul a lovit-o.

Or, în acest context, declarația martorului ocular, audiat de instanță cu adevărata

identitate, susținută în mod solid de avizul Comisiei de avizare și control din

cadrul INML și de declarațiilor date la urmărire penală de martorii S.M.R. și A.P.,

înlătură ca nereale apărările inculpatului că nu a lovit în niciun fel pe victimă.

În ceea ce privește

declarațiile martorei S.A.C., potrivit căreia a fost lovită de victimă, instanța

de fond Ie-a considerat nereale, fiind contrazise de martorul P.M., care arată că

în momentul imediat anterior lovirii victimei, inculpatul vorbea la telefon, iar

martora se afla la 4 metri de cei doi și că nu a existat contact fizic între victimă

și martoră. Or, în contextul în care martora este prietena inculpatului, iar aceasta

a declarat la urmărirea penală că nu i-au rămas semne în urma agresiunii, deși „a

primit o lovitură cu pumnul în cap și o lovitură cu piciorul în picior", „loviturile

fiind puternice atât cât să o buimăcească" - declarația dată în fața instanței

de fond - este evident că lovirea martorei de către victimă pare mai mult decât

îndoielnică, motiv pentru care trebuie înlăturată sub acest aspect.

În ceea ce privește

apărarea inculpatului, potrivit căreia cercetarea judecătorească s-a făcut în ședință

publică, deși era minor la momentul săvârșirii faptei, instanța de fond a reținut

că a fost invocată prin concluziile scrise, cu nerespectarea dispozițiilor legale

prevăzute de art. 197 alin. (4) teza I, C. proc. pen., privind momentul până la

care se poate invoca această cauză de nulitate relativă. În plus, s-a reținut că

judecarea cauzei în ședință-publică nu a adus nicio vătămare care să impună anularea

actului, în condițiile art. 197 alin. (4) teza a ll-a C. proc. pen.

Instanța de fond

a menționat că a considerat mai mult decât tendențioase și neavenite susținerile

apărării că inculpatul a fost obligat să își dovedească nevinovăția în ședință publică,

în contextul în care inculpatul s-a prevalat de dreptul la tăcere și a avut posibilitatea

să combată toate probele care îl incriminau. Faptul că instanța nu a admis acele

probe, pe care nu Ie-a apreciat ca utile cauzei, nu înseamnă că inculpatului i s-a

încălcat dreptul la apărare.

Astfel, instanța

de fond a considerat că istoricul medical al victimei, dependența de alcool sau

barbiturice a acesteia nu au relevanță sub aspectul nivelului de vinovăție al inculpatului

și, cu atât mai puțin, sub aspectul existenței legitimei apărări. Inculpatul a perceput

în mod real pericolul prezentat de victimă, dar și lipsa de luciditate relevată

de aruncarea cu telefonul către inculpat. De asemenea, coerența și constanța în

declarații a martorului P.M., audiat inițial cu identitate protejată, coroborarea

acestora cu declarațiile martorilor S.M.R. și A.P., date în cursul urmăririi penale,

precum și cu avizul Comisiei de avizare și control din cadrul I.N.M.L., au justificat

aprecierea instanței că nu se impune solicitarea înregistrării telefonice din data

de 23 august 2008 la numărul de urgență 112.

În final, judecătorul

fondului a concluzionat că, în drept, fapta inculpatului V.R.C., care la data de

23 martie 2008, pe str. C., în apropierea blocului XX. din București, sector 4,

a aplicat o lovitură la nivelul bărbiei victimei N.B.M., provocând căderea și producerea

unor leziuni care au condus la decesul acestuia, întrunește atât pe latură obiectivă,

cât și pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracțiunii de lovituri

cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen.

Instanța de fond

a reținut că fapta de lovire a fost comisă cu intenție, însă rezultatul socialmente

periculos s-a produs din culpă cu previziune sau din culpă simplă, întrucât inculpatul

cel puțin trebuia și putea să prevadă posibilitatea căderii victimei aflate în stare

de ebrietate și lovirii cu capul de carosabil și implicit decesului acesteia.

La individualizarea

pedepsei ce a fost aplicată inculpatului pentru fapta reținută în sarcina sa, au

fost avute în vedere toate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv

limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatoare, reduse în condițiile

art. 99 și 109 C. pen., inculpatul fiind minor la data săvârșirii faptei, natura

și gravitatea faptei, pericolul social concret al faptei, împrejurările comiterii

faptei și persoana făptuitorului. Astfel, la stabilirea cuantumului pedepsei cu

închisoarea, s-a ținut seama de periculozitatea foarte ridicată și răsunetul deosebit

de negativ al infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte în rândul cetățenilor,

chiar și în condițiile similare celor din cauză, de urmările grave și ireparabile

constând în suprimarea vieții victimei și afectarea gravă a vieții familiei acesteia,

de riposta exagerată și total nepotrivită a inculpatului, care a perceput starea

de ebrietate avansată a victimei și lipsa unui pericol imediat și direct care să

îi pună în pericol grav persoana sa ori a prietenei sale. Faptul că victima se deplasa

cu greutate, așa cum arată martorul P.M., că victima a aruncat cu telefonul către

inculpat și că inculpatul a așteptat pe victimă, deși avea posibilitatea să evite

contactul fizic cu o persoană aflată în stare avansată de ebrietate înlătură cu

desăvârșire ideea existenței unei legitime apărări sau unui exces justificat ori

scuzabil. De asemenea, s-a avut în vedere vârsta foarte tânără a inculpatului, lipsa

antecedentelor penale, dar și faptul că inculpatul a fost internat cu diagnosticul

reacție encefalitică (stare confuzională), dosarul atașat în care s-a admis plângerea

părților vătămate. S-a reținut că din chiar biletul de ieșire din spital rezultă

că inculpatul nu a prezentat tulburări ale funcției perceptive, acesta fiind unul

dintre motivele pentru care instanța de fond nu a considerat că se impune expertizarea

psihiatrică a inculpatului. Nu în ultimul rând, s-au avut în vedere înscrisurile

în circumstanțiere depuse în Dosarul nr. 38170/3/2010 și concluziile referatului

de evaluare psiho-socială efectuat în prezenta cauză, din care rezultă că inculpatul

este cunoscut ca o persoană liniștită, o ajută pe mama sa, este respectuos și dispune

de resurse interne și de sprijinul familiei pentru o evoluție socială pozitivă,

iar în cazul reluării cursurilor școlare își poate spori șansele de reintegrare

pe piața muncii. În raport de atitudinea victimei, care fiind în stare de ebrietate

avansată și sub influența medicamentelor, a adresat mai multe injurii inculpatului

și prietenei acestuia, a aruncat cu telefonul spre inculpat și a încercat în mod

repetat să îl prindă de mâini și să îl lovească, instanța de fond a considerat că

inculpatul a săvârșit fapta sub imperiul unei puternice emoții amplificată de dimensiunile

fizice considerabile ale victimei. Prin urmare, s-a reținut în favoarea inculpatului

circumstanța atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., iar potrivit art. 76

C. pen., a fost coborâtă pedeapsa aplicată sub minimul special prevăzut de lege,

într-un cuantum corespunzător pericolului social al faptei și periculozității făptuitorului,

întrucât infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate ridicată, fiind de natură să

pericliteze serios relațiile sociale ocrotite de lege.

Față de considerentele

reținute la individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanța

de fond a apreciat că există suficiente elemente care impun concluzia că scopul

preventiv-educativ și sancționator prevăzut de art. 52 C. pen. poate fi atins și

fără executarea efectivă a pedepsei aplicate, amenințarea executării în întregime

a pedepsei aplicate fiind de natură să inhibe tendințele criminogene ale inculpatului

și să schimbe atitudinea acestuia cu privire la relațiile sociale ocrotite prin

normele de drept penal. Fiind posibilă și binevenită reinserția socială a inculpatului

fără privarea sa de libertate, însă sub un control riguros al societății, în baza

art. 86 și art. 110-110

1

C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere

a executării pedepsei.

Sub aspectul laturii

civile, instanța de fond a reținut că, în cauză, s-au constituit părți civile părinții

victimei, respectiv părțile vătămate N.S. și N.A.

În ședință publică,

acestea au solicitat și precizat daune morale la suma de 100.000 euro, iar daune

materiale la sumă de 10.000 euro.

Cu privire la

aceste pretenții civile, instanța de fond a apreciat că în cauză sunt întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv există o faptă ilicită, fapta

a fost săvârșită de inculpat, există un prejudiciu localizat în patrimoniul părților

civile, există legătură de cauzalitate între fapta inculpatului și prejudiciul cauzat,

prejudiciul este cert atât sub aspectul întinderii, cât și sub aspectul existenței.

În ceea ce privește

cuantumul pretențiilor civile, instanța de fond a reținut că acesta se află cu mult

sub cel pretins de părțile civile. Astfel, în ceea ce privește, daunele morale,

în raport de trauma psihică deosebită prin care au trecut și încă trec părțile civile,

s-a considerat că o sumă totală de 20.000 euro, acoperă în întregime prejudiciul

încercat de ambele părți vătămate și ține seamă și de atitudinea victimei, care

l-a provocat pe inculpat. S-a apreciat că trauma deosebită cauzată părților civile

nu este dată doar de faptul pierderii unei persoane apropiate - fiu - ci rezultă

și din împrejurările în care aceasta și-a pierdut viața, din faptul că părinții

victimei în mod brutal au fost obligați să își continue viață fără singurul lor

copil. În ceea ce privește daunele materiale, s-au reținut cheltuielile doar cu

înmormântarea victimei. În lipsă de înscrisuri, s-a considerat că ele se ridică

la suma de 5.000 RON, stabilită pe baza notorietății acestor cheltuieli. S-a reținut

de către judecătorul fondului că răspunderea părților responsabile civilmente se

întemeiază pe dispozițiile art. 1000 C. civ. anterior, aceștia fiind responsabili

pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori ca urmare a carențelor în îndeplinirea

obligațiilor de creștere, educare și supraveghere.

În ceea ce privește

celelalte pretenții, instanța de fond Ie-a considerat neîntemeiate, nefiind susținute

de probele propuse și administrate în cauză, astfel că au fost respinse, ca atare.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpatul

V.R.C. și părțile civile N.S. și N.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

atât sub aspectul soluționării laturii penale, cât și al celei civile.

Prin decizia penală

nr. 331 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, a respins ca nefondate

ambele apeluri, având în vedere următoarele:

În opinia instanței

de apel, concordantă cu cea a instanței de fond, fapta inculpatului V.R.C. care,

la data de 23 martie 2008, pe str. C., în apropierea blocului XX. din București,

sector 4, a aplicat o lovitură la nivelul bărbiei victimei N.B.M., provocând căderea

și producerea unor leziuni care au condus la decesul acestuia, întrunește atât pe

latură obiectivă, cât și pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracțiunii

de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen.; fapta de

lovire a fost comisă de inculpat cu intenție, însă rezultatul socialmente periculos

s-a produs din culpă cu previziune sau din culpă simplă, întrucât inculpatul, cel

puțin, trebuia și putea să prevadă posibilitatea căderii victimei aflate în stare

de ebrietate și lovirii cu capul de carosabil și, implicit, decesului acesteia.

Vinovăția inculpatului a fost relevată de întreg materialul probator: declarațiile

martorului P.M., audiat în cursul urmăririi penale cu identitate protejată, iar

în cursul judecății atât cu identitatea protejată, cât și sub adevărata identitate,

declarații din care rezultă că victima a fost lovită cu pumnul la nivelul bărbiei,

căzând pe spate și lovindu-se cu capul de carosabil; declarațiile date în cursul

urmăririi penale de martorii S.M.R. și A.P., care arată că imediat după incident

au vorbit l-a telefon cu inculpatul, care Ie-a comunicat că a lovit cu pumnul pe

un băiat gras și că este într-o mașină de poliție; cu o parte din declarațiile martorei

S.A.C. date în cursul urmăririi penale și al judecății, din care rezultă detaliile

anterioare lovirii victimei; cu declarațiile martorilor M.R.A. și V.M.C., care au

relatat aspecte de la locul săvârșirii faptei ulterioare părăsirii locului faptei

de către inculpat; cu procesele-verbale de consemnare a actelor premergătoare și

fotografiile atașate; raportul medico-legal de autopsie și completarea la acest

raport; avizul Comisiei de avizare și control din cadrul I.N.M.L., din care rezultă

că mecanismul de producere a leziunilor a fost lovirea activă urmată de cădere și

impact parieto-occipital drept, fiind improbabilă producerea lor doar prin cădere;

procesul verbal de cercetare la fața locului și fotografiile judiciare atașate;

referatul de evaluare psiho-socială; celelalte înscrisuri medicale aflate în dosarul

de urmărire penală.

S-a constatat

că Ministerul Public, apelant în cauză, a criticat sentința sub aspectul condamnării

inculpatului pentru comiterea infracțiunii menționate, deoarece acesta s-ar fi aflat

în legitimă apărare atunci când a ripostat împotriva atacului victimei, printr-o

lovitură, ce a dus la decesul acesteia din urmă.

În opinia instanței

de prim control judiciar această interpretare a textului legal de către reprezentantul

Ministerului Public este greșită, apreciindu-se că, în speță, nu sunt îndeplinite

condițiile legitimei apărări, riposta inculpatului survenind ca răspuns la comportamentul

provocator al victimei.

Astfel, potrivit

art. 44 alin. (2) C. pen., este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește

fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva

sa, a altuia sau a unui interes obștesc. Conform art. 44 alin. (3) C. pen., este

de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a

depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările

în care s-a produs atacul.

De asemenea, potrivit

art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanță atenuantă săvârșirea infracțiunii

sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din

partea persoanei vătămate, produsă prin violență sau prin altă acțiune ilicită gravă.

Instanța de apel

a menționat că în doctrină, dar și în practica judiciară, s-a reținut că, pentru

existența legitimei apărări trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

direct, imediat și injust;

îndreptat contra unei persoane sau contra drepturilor acesteia, ori împotriva unui

interes obștesc;

un pericol grav pentru persoana celui atacat sau pentru drepturile acestuia ori

pentru un interes obștesc;

unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului;

fie proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs

atacul.

Or, în prezenta

cauză este necesar a se analiza două aspecte și anume: cel referitor la gravitatea

pericolului și cel referitor la proporționalitatea apărării.

Primul aspect

obligă instanța să evalueze gravitatea pericolului, în funcție de toate împrejurările

concrete ale cauzei, deoarece același atac poate fi considerat în anumite împrejurări

grav, iar în alte împrejurări nu. Pornind de la aceste repere, va trebui în primul

rând să se observe dacă atacul îndreptat împotriva inculpatului V.R.C. întrunea

cele patru caracteristici enumerate în textul de lege mai sus enunțat, întrucât

se invocă de către procuror faptul că natura atacului a fost greșit stabilită prin

hotărârea de condamnare.

Reține instanța

de apel că este adevărat că victima a exercitat asupra inculpatului, în mod nejustificat,

un atac direct, material, însă un atac despre care nu se poate susține că a fost

neașteptat, neprevăzut, deoarece - astfel cum s-a arătat și în motivele scrise de

apel ale procurorului și cum a declarat însuși inculpatul V.R.C. - modalitatea de

derulare a conflictului - în mai multe etape - a prefigurat intenția victimei de

a-l lovi pe inculpat; acesta din urmă știa, se aștepta că va fi lovit dacă nu va

continua să se retragă, pentru că, la început, inculpatul a evitat confruntarea

fizică inițiată de victimă, îndepărtându-se, însă - ulterior - a rămas pe loc, așteptând

ca victima să ajungă la el.

Or, în opinia

instanței de apel, un indiciu al caracterului imediat al atacului îl reprezintă

tocmai lipsa unui interval de timp între momentul începerii atacului și momentul

ivirii pericolului. În orice caz, dacă în succesiunea celor două momente, ar exista

un spațiu, acesta trebuie să însemne un interval foarte mic de timp, pentru că numai

într-o atare situație s-ar putea susține că persoana atacată nu a avut posibilitatea

înlăturării pericolului și altfel, prin alte mijloace, decât săvârșirea faptei penale.

Așadar, în clipa în care V.R.C. a luat decizia de a-l aștepta pe agresor (să ajungă

alături de el), după ce evitase conflictul eschivându-se de la o confruntare directă

cu atacatorul, inculpatul știa la ce se expune, avea clară reprezentarea faptului

că agresorul dorește să-I lovească, mai ales că - astfel cum rezultă din toate declarațiile

de la dosar - victima se deplasa greu, fiind în stare avansată de ebrietate și având

o greutate de 140 kg.; mai mult, nu este de neglijat nici faptul că, pe timpul deplasării

către locul unde inculpatul s-a oprit, victima se poticnea, împiedicându-se de obstacolele

din jurul său: „C." (porecla victimei n.n.) s-a împiedicat de un gard",

a declarat martora S.A.C. Aceste elemente, ce oferă o imagine clară a situației

în care se afla atacatorul („obezitate morbidă" și intoxicație etilică acută,

1,95 gr %

0

- raport medico-legal), dar și a potențialului său periculos,

se coroborează cu declarația martorului P.M., care a observat scena de la fereastra

propriei locuințe și care a perceput atitudinea victimei (atacatorul) ca nefiind

de natură a-l alarma pe inculpat; desigur, această percepție nu poate fi comparată

cu cea a inculpatului pus într-o situație aptă să-i provoace o tulburare, emoție

greu de controlat, miza fiind nu doar integritatea sa fizică, dar și cea a prietenei

sale, însă starea în care se afla agresorul a făcut ca atacul îndreptat împotriva

inculpatului - privit și prin prisma intensității sale - să nu fie unul imediat,

în sensul cerut de lege.

Altfel spus, și

în opinia instanței de apel, inculpatul nu a fost obiectul unei agresiuni neașteptate

și surprinzătoare, el beneficiind de un răgaz de timp - în momentele în care îl

aștepta pe atacator - în care putea calcula intensitatea reacției sale în apărare,

neaflându-se în acea stare sufletească de maximă constrângere specifică unui atac

exercitat intempestiv, surprinzător asupra sa; inculpatul a avut posibilitatea să

evalueze situația în care era pus, să aprecieze ce mijloace are la îndemână, pentru

a anihila pericolul și să aleagă între respectivele mijloace pe cele corespunzătoare

naturii și intensității atacului. Se poate conchide, așadar, că - în speța dedusă

judecății - nu sunt întrunite condițiile legitimei apărări - ca și cauză de înlăturare

a caracterului penal al faptei, pentru că acțiunea inculpatului a răspuns unui atac

material, direct, injust, dar NU și imediat; însă, s-a apreciat că temerea provocată

de atacatorul - victimă, prin manifestările sale agresive, i-a determinat inculpatului

o puternică tulburare sub stăpânirea căreia acesta din urmă i-a aplicat lovitura

ce a dus, în cele din urmă, la decesul agresorului.

Din conținutul

celor anterior expuse, rezultă și delimitarea dintre legitima apărare - stare în

care se pretinde că ar fi acționat inculpatul, și provocarea - adevărata situație

în care acesta s-a aflat și sub impusul căreia a recurs la lovitura fatală aplicată

victimei.

Cât privește apărarea

apelantului inculpat, în sensul că victima ar fi atacat-o și pe prietena sa, martora

S.A.C., Curtea de Apel - analizând coroborat probele administrate de organele de

urmărire penală - a constatat că aceasta din urmă nu a fost agresată; asemenea judecătorului

fondului, instanța de apel a dat eficiență declarațiilor date de părți și martori

în faza de urmărire penală, imediat după eveniment, deoarece acestea se coroborează

și se completează între ele, evidențiind cursul logic și firesc al întâmplărilor

din ziua conflictului.

Astfel, declarațiile

martorilor S.M.R. și A.P. date în fața judecătorului au fost corect înlăturate,

ca nesincere, câtă vreme cei doi nu au putut oferi o explicație plauzibilă cu privire

la motivele ce i-au determinat să-și schimbe declarațiile inițiale.

În acest context,

s-a menționat că martorul S.M.R., în fața instanței de fond, nu a mai confirmat

că inculpatul i-a comunicat telefonic faptul că a lovit cu pumnul în față pe victimă,

deși la urmărirea penală, martorul a scris o declarație olografă în care a arătat

clar acest lucru; în plus, martorul nu a mai recunoscut semnătura de pe declarații,

deși scriptele luate acestuia arată foarte limpede că el este autorul declarației

olografe. Mai mult, s-a constatat că semnăturile de pe declarațiile date în cursul

urmăririi penale sunt compuse din inițialele numelui acestuia, care au aceeași formă

cu cea a literelor „S", „m", „r", „R" executate de martor în

cuprinsul declarației olografe și în scriptele de comparație, și cuprind în plus

un semn grafic similar pe semnăturile de la urmărire penală și din faza de judecată.

Ținând seama de faptul că martorul a declarat că nu s-au făcut presiuni asupra sa

cu ocazia audierii de către organele de anchetă, având în vedere și relațiile de

prietenie dintre martor și inculpat, corect instanța de fond - făcând o analiză

adecvată și corectă - a înțeles să dea prioritate declarațiilor de la urmărire penală,

care se coroborează cu cele ale martorului P.M. și cu avizul Comisiei de avizare

și control din cadrul I.N.M.L.

Referitor la declarația

martorului A.P., din cursul judecății, s-a reținut că, deși acesta a subliniat că

nu s-au făcut presiuni asupra sa cu ocazia audierii de către organele de anchetă,

inculpatul nu i-a comunicat telefonic motivul reținerii de organele de poliție și

că nu își aduce aminte că inculpatul i-a spus că a bătut pe un băiat, întrucât era

sub influența alcoolului când a dat declarația; cum declarațiile au fost date exact

în ziua incidentului, au prioritate, ele coroborându-se cu cele ale martorului P.M.

și cu avizul Comisiei de avizare și control din cadrul I.N.M.L., cum de altfel a

arătat și judecătorul fondului.

Așadar, săvârșirea

faptei de către inculpat și împrejurările în care ea s-a consumat este dovedită

dincolo de orice îndoială rezonabilă; susținerile apelantului inculpat cu privire

la calitatea relatărilor martorului ocular P.M. nu au nici un suport în materialul

probator, material care a demonstrat tocmai faptul că atacatorul nu a apucat să

o lovească și pe prietena inculpatului S.A.C.; mai mult, trebuie adăugat și faptul

că aceasta din urmă a declarat, în cursul judecății, că nu a văzut nici dacă inculpatul

a lovit-o sau nu pe victimă. Or, în acest context, declarația martorului ocular,

audiat de instanța de fond cu adevărata identitate, confirmată de avizul Comisiei

de avizare și control din cadrul INML și de declarațiile date la urmărirea penală

de martorii S.M.R. și A.P. înlătură ca nereală apărarea inculpatului, în sensul

că nu ar fi lovit în niciun fel pe victimă.

În ceea ce privește

declarațiile martorei S.A.C., potrivit cu care ea ar fi fost lovită de victimă,

corect instanța de fond Ie-a considerat neadevărate, fiind contrazise de martorul

P.M., care a arătat că, în momentul anterior lovirii victimei, inculpatul vorbea

la telefon, iar martora se afla la 4 metri de cei doi și că nu a existat contact

fizic între victimă și martoră. Or, în contextul în care martora este prietena inculpatului,

iar aceasta a declarat la urmărirea penală că nu i-au rămas semne în urma agresiunii,

deși „a primit o lovitură cu pumnul în cap și o lovitură, cu piciorul în picior",

„loviturile fiind puternice atât cât să o buimăcească" -declarația fiind „îmbunătățită"

în fața instanței de fond - se poate crede că această martoră a avut o atitudine

partinică inculpatului; aceste împrejurări aruncă dubii serioase cu privire la existența

acțiunii de lovire a acestei martore, de către victimă, argument ce a pledat pentru

înlăturarea, sub acest aspect, a declarației numitei S.A.C.

În apelul lor,

părțile civile au susținut că hotărârea instanței de fond este netemeinică, deoarece

pedeapsa aplicată inculpatului și modalitatea de executare a acesteia sunt mult

prea ușoare.

În opinia instanței

de apel nici aceste critici nu sunt întemeiate, câtă vreme inculpatul a săvârșit

fapta fiind în mod insistent provocat de către atacatorul său care, fiind în stare

avansată de ebrietate și sub influența medicamentelor, a adresat mai multe injurii

inculpatului și prietenei acestuia, a aruncat cu telefonul spre inculpat și a încercat

în mod repetat să îl prindă de mâini și să îl lovească; inculpatul a săvârșit fapta

sub imperiul unei puternice emoții amplificată de dimensiunile fizice considerabile

ale victimei.

Nu în ultimul

rând, la stabilirea pedepsei, instanța de fond s-a raportat la vârsta tânără a inculpatului,

la lipsa antecedentelor penale, dar și la înscrisurile în circumstanțiere depuse

în dosar, împreună cu concluziile referatului de evaluare psiho-socială efectuat

în prezenta cauză, din care rezultă că inculpatul este cunoscut ca o persoană liniștită,

o ajută pe mama sa, este respectuos și dispune de resurse interne și de sprijinul

familiei pentru o evoluție socială pozitivă, iar în cazul reluării cursurilor școlare

își poate spori șansele de reintegrare pe piața muncii.

Toate aceste elemente

creează și instanței de apel convingerea că scopul pedepsei, astfel cum este el

reglementat în art. 52 C. pen., poate fi atins și fără executarea efectivă a pedepsei

aplicate, iar perspectiva executării în întregime a pedepsei aplicate - în ipoteza

comiterii unor fapte ilicite - este de natură să inhibe asemenea comportamente și

să cultive o atitudine pozitivă inculpatului față de relațiile sociale ocrotite

prin normele de drept penal, așa încât - în acest caz -într-adevăr, este posibilă

reinserția socială a inculpatului fără privarea sa de libertate.

Cât privește latura

civilă, de asemenea criticată de apelanții - părți civile, s-a remarcat modul just

în care prima instanță a determinat cuantumul despăgubirilor, evaluând corespunzător

întregul ansamblu de împrejurări ce a făcut posibilă apariția și consumarea incidentului

care a avut ca deznodământ moartea agresorului, devenit victimă. Sumele acordate

de prima instanță, atât cele exprimând daunele materiale cât, mai ales, cele reprezentând

daunele morale, sunt juste și reflectă prejudiciul suferit de cele două părți civile,

prin pierderea fiului lor, dar și faptul că acesta din urmă a provocat conflictul,

așa încât o majorare a cuantumului despăgubirilor nu se justifică, fiind interzisă

o îmbogățire fără just temei (prin acordarea unor reparații în exces).

Împotriva deciziei

au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București inculpatul V.R.C.

și părțile civile N.S. și N.A.

Motivele și cazurile

de casare invocate de procuror și inculpat au fost indicate în înscrisurile depuse

la dosar și au fost expuse în cursul dezbaterilor, astfel cum sunt menționate în

partea introductivă a deciziei. În sinteză, s-a susținut că în mod greșit instanțele

au înlăturat dispozițiile art. 44 C. pen. referitoare la legitima apărare, acțiunea

de lovire a victimei de către inculpat realizând toate condițiile textului de lege

invocat.

Recursurile nu

sunt fondate pentru motivele ce se vor arăta:

Realizarea / nerealizarea

cerințelor textului art. 44 C. pen. a fost examinată, la solicitarea procurorului,

inculpatului și succesorilor victimei, în 3 etape de către judecători: de judecătorul

care a soluționat plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C.

pen., de judecătorul instanței de fond și, respectiv, de cei 2 judecători ai instanței

de apel. Aceștia, în mod concordant, au argumentat amplu - prin recurgerea la probatoriul

administrat, la textul de lege invocat, dar și prin recurgerea la doctrina juridică

neîndeplinirea cerințelor legitimei apărări (art. 44 C. pen.). La rândul său,

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin mai multe decizii publicate,

asupra interpretării textului art. 44 C. pen., respectiv la condițiile ce trebuie

îndeplinite de fapta dedusă judecății pentru a intra sub incidența legitimei apărări

(deciziile nr. 686/2008, 945/2009, 2406/2008, 785/2006, 763/2012, 1988/2011, 116/2011,

1645/2012; printre acestea, relevantă este decizia nr. 686/2008 prin care a fost

soluționată o cauză penală având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 183

C. pen.).

Revenind la prezenta

cauză, Înalta Curte reține că se invocă în motivele de recurs atât dispozițiile

art. 44 alin. (2) C. pen., cât și a celor prevăzute de art. 44 alin. (3) C. pen.

Concordant cu

instanțele anterioare, Înalta Curte apreciază - în raport cu probatoriul administrat

în cauză - că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 44 alin. (2) C. pen., și

nici cele prevăzute de art. 44 alin. (3) C. pen.

Din examinarea

dispozițiilor art. 44 alin. (2) și a celor din art. 44 alin. (3) C. pen., rezultă

însă că ipotezele reglementate sunt diferite și, parțial, se exclud.

Legitima apărare

propriu-zisă este reglementată în art. 44 alin. (2) C. pen. și are ca principală

caracteristică că apărarea este proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările

în care s-a produs atacul. În art. 44 alin. (3) C. pen. este reglementat „excesul

de apărare" sau „excesul justificat", caz frecvent de depășire a limitelor

legitimei apărări și asimilat cu legitima apărare, care are ca principală caracteristică

depășirea limitei unei apărări proporționale, pe fondul tulburării sau temerii de

care a fost stăpânit cel care a săvârșit fapta pentru a înlătura atacul.

În sfârșit, legea

a ținut seama și de existența altor situații decât cele două menționate anterior,

și anume că în cazul depășirii limitelor apărării cauza acestei depășiri este, de

cele mai multe ori, datorată împrejurării că cel atacat nu își poate da seama exact

de natura atacului, de iminența acestuia, de gravitatea pericolului, așa încât,

ținând seama și de condiția psihică în care a acționat, depășirea apărării este

oarecum explicabilă, în toate cazurile vina primară a acestei depășiri revenind

agresorului care, în mod firesc, va suferi o parte din riscurile comportării sale.

Legea a socotit

excesul de apărare, atunci când nu este datorat tulburării sau temerii, și nu este

deci asimilat cu legitima apărare, ca o circumstanță atenuantă legală, cunoscută

ca „exces scuzabil", prevăzută în art. 73 lit. a) C. pen. Excesul scuzabil

desemnează acea ripostă exagerată care nu este determinată de starea de tulburare

sau temere provocată de atac, ci eventual de sentimentul de indignare, de mânie,

de revoltă în fața violenței nejustificate.

Numai pornind

de la aceste dispoziții legale și interpretări doctrinare, pe baza probelor administrate,

se poate stabili dacă în prezenta cauză inculpatul a acționat în condițiile existenței

unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (după caz, art. 44 alin.

(2) sau art. 44 alin. (3) C. pen.) ori, dimpotrivă, acțiunea sa s-a desfășurat în

condițiile existenței circumstanței atenuante prevăzute în art. 73 lit. a) C.

pen. sau, dimpotrivă, în condițiile existenței circumstanței atenuante prevăzute

de art. 73 lit. b) din C. pen.

Din această perspectivă,

Înalta Curte apreciază ca întemeiate argumentele expuse în hotărârile judecătorești

atacate (încheierea de admitere a plângerii, sentință și decizie), nefiind necesară

reluarea, ci numai completarea lor.

Legitima apărare

(în ambele ipoteze), dar și o de stare de tulburare sau temere provocată de atac,

este exclusă cel puțin din două motive, reținute ca atare și de instanțele anterioare:

inculpatul, pe de o parte, a constatat nemijlocit starea de vulnerabilitate în care

se afla victima („obezitate morbidă" și stare avansată de ebrietate - intoxicație

etilică acută, 1,95 gr%

0

), iar pe de altă parte, a evitat confruntarea

fizică inițiată de victimă, îndepărtându-se, însă - ulterior - a rămas pe loc, așteptând

ca victima să ajungă la el; V.R.C. a luat decizia de a-l aștepta pe agresor (să

ajungă alături de el), după ce evitase conflictul eschivându-se de la o confruntare

directă cu atacatorul, deci știa la ce se expune, avea clară reprezentarea faptului

că agresorul dorește să-l lovească, mai ales că - astfel cum rezultă din toate declarațiile

de la dosar - victima se deplasa greu, fiind în stare avansată de ebrietate și având

o greutate de 140 kg.; mai mult, nu este de ignorat nici faptul că, pe timpul deplasării

către locul unde inculpatul s-a oprit, victima se poticnea, împiedicându-se de obstacolele

din jurul său, deci prezenta un echilibru precar.

Inculpatul a lovit

victima cu intenție, rezultatul mai grav (moartea victimei) fiind imputabil acestuia

pe baza culpei: în condițiile în care, anterior, constatase direct și personal situația

victimei („obezitate morbidă") și starea avansată de ebrietate a acesteia,

chiar dacă nu a prevăzut rezultatul faptei sale de lovire (dezechilibrarea și căderea

victimei cu posibile consecințe letale), trebuia și putea să-l prevadă.

De asemenea,

Înalta Curte apreciază ca întemeiate argumentele instanțelor anterioare cu privire

la publicitatea ședinței de judecată, la necesitatea înlăturării totale sau parț