ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2891/2013

Asupra recursului de față, constată următoarele: În cauza de față se reține că inculpatul N.H.V.

a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de: art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/20003, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.; art. 10 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.; art. 25 C. pen., raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C. pen.; art. 25 C. pen., raportat la art. 208 alin. (1), (2), art. 209 alin. (1) lit. a), g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.; art. 26 C. pen., raportat la art. 92 alin. (2) din Legea nr. 123/2012, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., reținându-se că inculpatul, împreună cu alți 8 coinculpați, în perioada anilor 2012-2013, acționând în grup infracțional organizat, au înființat cele mai mari culturi de cannabis indoor de pe teritoriul României, în scopul de a exporta marfa în țări din U.E.

(Ungaria și Cehia). Activitatea infracțională s-a concentrat pe raza județului A., unde aceștia au mobilizat impresionante resurse materiale (hale, materiale, echipamente și instalații) și umane (electricieni, cultivatori, supraveghetori) în vederea obținerii de beneficii financiare ilicite. Prin sentința penală nr. 256 din 22 iulie 2013, Tribunalul Arad l-a condamnat pe inculpatul N.H.V. la pedeapsa rezultantă de 7 ani și 4 luni închisoare. Împotriva sentinței primei instanțe, a declarat apel inculpatul N.H.V., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 5502/108/2013. La termenul din 16 septembrie 2013, fixat pentru judecarea apelului, instanța de prim control judiciar, respectiv Curtea de Apel Timișoara, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a apelantului inculpat N.H.V.

Împotriva încheierii de ședință din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 5502/108/2013, inculpatul N.H.V., a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive. Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel Timișoara dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente: Cu privire la solicitarea inculpatului privind revocarea măsurii arestării preventive, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 5 parag.

1 din Convenția europeană a drepturilor omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. (1). În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”. În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a constatat că temeiurile de fapt și de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului. Cu privire la situația de fapt s-a reținut că inculpatul N.H.V. era leaderul structurii din România și avea ca atribuții conducerea și finanțarea operațiunilor de înființare de culturi de cannabis, fără drept, pe teritoriul județului A. În ceea ce privește situația personală a inculpatului, din fișa de cazier rezultă că acesta se află în situația recidivei mari postcondamnatorii prevăzută de art. 37 lit. a) C. proc.

pen. Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale descrisă anterior, cât și faptul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile pentru care există indicii că inculpatul le-ar fi săvârșit, este pedeapsa cu închisoarea mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției. Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei.

Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor pentru care este trimis în judecată inculpatul din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective. În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300 2 coroborat cu art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.

Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor presupus săvârșite, modalitatea de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, constatându-se că durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției europene a drepturilor omului. În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puțin severă.

Înalta Curte conform art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat recursul declarat de inculpatul N.H.V. împotriva încheierii din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 5502/108/2013. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.H.V. împotriva încheierii din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 5502/108/2013. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțatp în ședință publică, azi 26 septembrie 2013.