ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2891/2013

Asupra recursului

de față, constată următoarele:

În cauza de față se reține că inculpatul

N.H.V. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de: art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/20003, cu aplicarea

art. 37 lit. a) C. pen.; art. 10 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37

lit. a) C. pen.; art. 25 C. pen., raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C. pen.; art. 25 C. pen., raportat

la art. 208 alin. (1), (2), art. 209 alin. (1) lit. a), g) C. pen., cu aplicarea

art. 37 lit. a) C. pen.; art. 26 C. pen., raportat la art. 92 alin. (2) din Legea

nr. 123/2012, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33

lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., reținându-se că inculpatul, împreună cu alți 8

coinculpați, în perioada anilor 2012-2013, acționând în grup infracțional organizat,

au înființat cele mai mari culturi de cannabis indoor de pe teritoriul României,

în scopul de a exporta marfa în țări din U.E. (Ungaria și Cehia). Activitatea infracțională

s-a concentrat pe raza județului A., unde aceștia au mobilizat impresionante resurse

materiale (hale, materiale, echipamente și instalații) și umane (electricieni, cultivatori,

supraveghetori) în vederea obținerii de beneficii financiare ilicite.

Prin sentința

penală nr. 256 din 22 iulie 2013, Tribunalul Arad l-a condamnat pe inculpatul N.H.V.

la pedeapsa rezultantă de 7 ani și 4 luni închisoare.

Împotriva sentinței

primei instanțe, a declarat apel inculpatul N.H.V., cauza fiind înregistrată pe

rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 5502/108/2013.

La termenul din

16 septembrie 2013, fixat pentru judecarea apelului, instanța de prim control judiciar,

respectiv Curtea de Apel Timișoara, verificând legalitatea și temeinicia arestării

preventive, a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a

apelantului inculpat N.H.V.

Împotriva încheierii

de ședință din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 5502/108/2013, inculpatul

N.H.V., a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate

și revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel Timișoara dată în încheierea

atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele

considerente:

Cu privire la

solicitarea inculpatului privind revocarea măsurii arestării preventive, Înalta

Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 5 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, orice persoană are

dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această

regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor

prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit

textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată

sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească

o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate,

Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului

intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă

în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională,

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să

asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să

se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut

de art. 5 parag. (1).

În cauza supusă

analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse

în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată,

în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic

legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin.

(3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa

cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a constatat că temeiurile de

fapt și de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă,

impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Cu privire la

situația de fapt s-a reținut că inculpatul N.H.V. era leaderul structurii din România

și avea ca atribuții conducerea și finanțarea operațiunilor de înființare de culturi

de cannabis, fără drept, pe teritoriul județului A. În ceea ce privește situația

personală a inculpatului, din fișa de cazier rezultă că acesta se află în situația

recidivei mari postcondamnatorii prevăzută de art. 37 lit. a) C. proc. pen.

Înalta Curte constată

că, în raport de modul de operare a activității infracționale descrisă anterior,

cât și faptul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile pentru care există

indicii că inculpatul le-ar fi săvârșit, este pedeapsa cu închisoarea mai mare de

4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică,

prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a

justiției.

Deși pericolul

pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială

a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea

publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența

pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor

pentru care este trimis în judecată inculpatul din reacția publică la comiterea

unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte

de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori

ai faptelor respective.

În acord cu prima

instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual

condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.

Se reține, de

asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului

la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor

presupus săvârșite, modalitatea de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce

caracterizează aceste fapte, constatându-se că durata detenției provizorii nu excede

termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenție, existând

temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită,

respectându-se legislația internă și prevederile Convenției europene a drepturilor

omului.

În concluzie,

Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate

fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puțin severă.

Înalta Curte conform

art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat

recursul declarat de inculpatul N.H.V. împotriva încheierii din 16 septembrie 2013

a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 5502/108/2013.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform

dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul N.H.V. împotriva încheierii din 16 septembrie 2013

a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 5502/108/2013.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțatp în ședință publică,

azi 26 septembrie 2013.