ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 97 din data de 08 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea formulată de către inculpatul A., privind schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunile de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și art. 6 din Legea nr. 241/2005 ambele cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. ca neîntemeiată.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) rap. și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 5 ani închisoare și 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a b) și c) C. pen.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. a fost menținută măsura controlului judiciar luată față de inculpat prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt nr. 356/P/2014 din data de 18.03.2016.

În baza art. 88 C. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada reținerii de 24 de ore, începând cu data de 17.03.2016 ora 14:00 până la data de 18.03.2016 ora 14:00

În baza art. 25 și art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 1357 și 1382 C. civ. a fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală în calitate de reprezentant al Statului Român prin DGRFP Craiova - AJFP Olt și a fost obligat inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL la plata sumei de 656.680, reprezentând impozit pe venituri din alte surse și a obligațiilor fiscale accesorii calculate conform art. 119-120 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

S-a constatat că a fost achitată suma de 4.500 lei cu chitanțele seria x în faza de urmărire penală și suma de 4.000 lei cu chitanțele seria x din data de 20.03.207 și din data de 11.04.2017 în faza de judecată, rămânând de achitat suma de 648.180 lei.

A fost menținută măsura sechestrului asigurator instituită asupra unui autoturism marca C. Passat cu umărul de înmatriculare D., an fabricație 2007, culoare albastru, serie sașiu E., dispusă prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt nr. 356/P/2016 din data de 22.02.2016.

În baza art. 25 alin. (3) și art. 397 C. proc. pen. au fost desființate următoarele înscrisuri false cu datele menționate în procesul verbal încheiat de către AJFP OLT la data de 12.09.2014, filele 108-145, dosar urmărire penală: 4 facturi emise în numele lui SC F. SRL; 40 de facturi emise în numele lui SC G. SRL; 9 facturi emise în numele lui SC H. SRL; 2 facturi emise în numele lui SC I. SRL; 21 de facturi emise în numele lui SC J. SRL; 15 facturi emise în numele lui SC K. SRL; 43 de facturi emise în numele lui SC L. SRL; 72 de facturi emise în numele lui SC M. SRL; 24 de facturi emise în numele lui SC N. SRL; 42 de facturi emise în numele lui SC O. SRL; 25 de facturi emise în numele lui SC P. SRL; 43 de facturi emise în numele lui SC Q. SRL; 64 de facturi emise în numele lui SC R. SRL; 4 facturi emise în numele lui SC S. SRL; 45 de facturi emise în numele lui SC T. SRL; 3 facturi emise în numele lui SC U. SRL; 27 de facturi emise în numele lui SC V. SRL; 43 de facturi emise în numele lui SC W. SRL; 42 de facturi emise în numele lui SC X. SRL; 29 de facturi emise în numele lui SC Y. SRL; 35 de facturi emise în numele lui SC Z. SRL; 27 de facturi emise în numele lui SC AA. SRL; 50 de facturi emise în numele lui SC BB. SRL; 21 de facturi emise în numele lui SC CC. SRL; 49 de facturi emise în numele lui SC DD. SRL; 12 facturi emise în numele lui SC EE. SRL; 3 facturi emise în numele lui SC FF. SRL; 43 de facturi emise în numele lui SC GG. SRL; 43 de facturi emise în numele lui SC HH. SRL;

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 s-a dispus ca la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri copia dispozitivului acesteia se va comunica Oficiului Național al Registrului Comerțului în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare.

În baza art. 4 și 5 din Ordonanța nr. 39/2015 privind cazierul fiscal s-a dispus ca o copie de pe hotărâre să se înainteze la organele fiscale competente în administrarea contribuabilului.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL Potcoava la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli judiciare statului.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul A.

Prin decizia penală nr. 1547 din 11 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a admis apelul declarat de inculpatul A., împotriva sentinței penale nr. 97 din 08.05.2017 pronunțată de Tribunalul Olt care, a fost desființată în parte, în sensul că a fost redus cuantumul daunelor materiale la plata cărora inculpatul a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente, de la suma de 656.680 lei la suma de 655.915 lei.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței penale atacate.

Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație, inculpatul A., prin care a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație a inculpatului A. împotriva deciziei penale nr. 1547 din 11 octombrie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, și s-a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casație respectiv, C8, în compunere de 3 judecători.

Pentru a dispune admiterea în principiu, instanța, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că hotărârea atacată face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar calea de atac a fost formulată de inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind, așadar, respectate dispozițiile art. 434-436 C. proc. pen.

Totodată, s-a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) și 438 din C. proc. pen.

Examinând pe fond recursul în casație, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., declarat de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar și în considerarea cazului menționat (pct. 7 al art. 438 C. proc. pen.) constată următoarele:

În susținerea căii extraordinare de atac, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, solicitând în esență, admiterea cererii de recurs în casație, schimbarea încadrării juridice date faptelor reținute în sarcina acestuia prin actul de sesizare al instanței, respectiv din infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată și agravată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în două infracțiuni de evaziune fiscală în formă continuată, respectiv infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și infracțiunea prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41. alin. (2) C. pen. anterior.

Totodată, a arătat că, atât instanța de fond, cât și cea de apel au soluționat în mod netemeinic atât latura penală cât și latura civilă a cauzei, dispunând condamnarea sa pentru un prejudiciu aferent unei infracțiuni dezincriminate.

De asemenea, a arătat că în situația în care ar fi fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice așa cum aceasta a fost formulată de inculpat, atât instanța de fond, cât și cea de control judiciar ar fi trebuit să procedeze la o altă schimbare a încadrării juridice a faptelor deduse judecății, în sensul înlăturării variantei agravate prev. de alin. (2) al art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Mai mult a arătat că, prin raportare la starea de fapt reținută de instanța de fond, nu putea fi condamnat decât pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 în formă simplă, deoarece prejudiciul produs bugetului de stat și care poate face obiectul acțiunii civile într-un proces penal nu depășește 100.000 de euro, fiind reprezentat numai din taxa de mediu ce are un cuantum de 141.219,04 lei.

În același sens, a arătat că impozitul pe veniturile din alte surse în cuantum de 656.680 lei poate fi solicitat pe calea unei acțiuni civile separate de către partea civilă, deoarece această sumă este aferentă unei infracțiuni dezincriminate, respectiv art. 6 din Legea nr. 241/2005, text de lege declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 363 din 7.05.2015 și, prin urmare, dezincriminat.

În concluzie, a arătat că a fost condamnat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată și agravată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior pentru acest prejudiciu reprezentat de impozitul pe veniturile din alte surse în cuantum de 656.680 lei și, prin urmare a arătat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Înalta Curte reține că, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Înalta Curte raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. constată că acesta este nefondat, drept pentru care va respinge recursul în casație pentru următoarele motive:

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina și netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susțin cererea de recurs în casație invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv reaprecierea și cenzurarea probelor. Or, în prezent, această prerogativă este atributul exclusiv al instanțelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel.

Or, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de control judiciar, iar argumentele invocate de inculpată nu susțin niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind formal circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, legiuitorul urmărind prin această cale de atac extraordinară nu o rejudecare a litigiului, respectiv a fondului cauzei, ci o verificare a hotărârii pronunțate de instanțele de judecată din perspectiva legalității acestora. Cu alte cuvinte, recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara aspectele de legalitate și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea sentințelor și deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Având în vedere limitele prevăzute de dispozițiile art. 447 C. proc. pen. prin raportare la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de inculpat și pentru care a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a invocat, formal, nelegalitatea hotărârii atacate, criticile formulate, vizând, în realitate, netemeinicia hotărârii de condamnare.

În consecință, apreciind că starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme și, constatând că, din situația de fapt reținută de instanța de apel în hotărârea recurată, rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., instanța făcând referiri concrete sub acest aspect.

Referitor la solicitarea inculpatului, în sensul necesității schimbării încadrării juridice din infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată și agravată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în două infracțiuni de evaziune fiscală în formă continuată, respectiv infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și infracțiunea prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41. alin. (2) C. pen. anterior se constată că aceste cereri au fost formulate în cele două faze procesuale anterioare și care au fost respinse de instanțele inferioare. Mai mult, critica inculpatului nu poate fi analizată pe calea recursului în casație, întrucât nu se încadrează în niciunul din cazurile expres prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

În aprecierea încadrării juridice instanțele au avut în vedere că atât prejudiciul reținut în raportul de expertiză și menționat în rechizitoriu cât și prejudiciul cu care se constituie parte civilă ANAF în faza de judecată sunt în valoare de peste 100.000 euro, ceea ce atrage și într-un caz și în altul aplicare agravantei infracțiunii de evaziune fiscală, prev. art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Susținerea inculpatului, cum că impozitul pe venituri din alte surse intră în componența infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, text de lege declarat neconstituțional și abrogat ar putea fi analizat din perspectiva elementelor de tipicitate ale infracțiunii. Din procesul verbal de control încheiat la data de 12.09.2014 rezultă că inculpatul în calitate de administrator la SC B. SRL Potcoava în anul 2012 a efectuat achiziții din colectarea și valorificarea deșeurilor metalice fără îndeplinirea condițiilor impuse de prevederile Legii nr. 465/2001 privind gestionarea deșeurilor industriale reciclabile. Achizițiile au fost în sumă de 4.104.251.09 lei de la persoane fizice,ulterior livrarea acestor deșeuri făcându-se către persoane juridice, care operează pe piața colectorilor autorizați și pentru a asigura proveniența acestor deșeuri inculpatul a folosit documente fictive prin care a înregistrat în deconturile de TVA în fals, proveniența deșeurilor metalice ca fiind de la persoane juridice, aspecte confirmate de toate probele administrate în cauză și recunoscute și de inculpat în faza cercetării judecătorești.

Or, elementul material al acestei infracțiuni prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 îl constituie reținerea și nevărsarea acestor sume la bugetul de stat în termenul prevăzut de lege, condiții care nu sunt întrunite în speță, având în vedere faptul că inculpatul nu a reținut nicio sumă cu titlu de impozit, ci din contră, a înregistrat în contabilitate facturi fiscale care atestau nereal că deșeurile metalice ar fi fost achiziționate de la persoane juridice, pentru a eluda astfel obligația stabilită de Codul fiscal de a reține, declara și vira la bugetul de stat impozitul de 16% pe veniturile obținute de persoanele fizice în urma vânzării deșeurilor.

Pe cale de consecință, evidențierea în contabilitate a operațiunilor fictive de către inculpatul A., în scopul evident de sustragere de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, se circumscriu elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Drept urmare, Înalta Curte constată că motivele invocate de inculpatul A. sunt neîntemeiate și, pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. va fi respins, ca nefondat, recursul în casație declarat împotriva deciziei penale nr. 1547 din 11 octombrie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 65 lei, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1547 din 11 octombrie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 65 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02 mai 2018.