ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4930/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Instanța de fond 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, reclamanta B.I. a chemat în judecată pârâtul I.N.S. București, solicitând să se dispună anularea ordinului din 2 februarie 2011 emis de pârât, cu consecința repunerii în situația anterioară și obligarea acestuia la plata daunelor morale de 50.000 RON și a cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin ordinul contestat a fost sancționată disciplinar cu retrogradarea din funcția de director executiv adjunct al D.J.S. Vâlcea în funcția publică de consilier superior, pentru o perioadă de 6 luni.

În opinia reclamantei, ordinul a fost emis cu încălcarea Legii nr. 188/1999 și a H.G. nr. 1344/2007, întrucât nu au fost descrise faptele reținute ca abateri disciplinare, ci doar enumerate; nu au fost menționate sarcinile de serviciu nerealizate de reclamantă și lucrările efectuate cu întârziere; în ce a constat necunoașterea metodologiei statistice; care au fost responsabilitățile neasumate, faptele ce denotă lipsă de colaborare și cele prin care a adus atingere prestigiului autorității. Reclamanta a susținut că a fost sancționată în baza art. 77 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 188/1999 și cu toate astea, nu s-a făcut nicio sesizare și nici verificări pentru neglijență repetată în rezolvarea lucrărilor.

A învederat că faptele imputate în baza art. 77 lit. g) nu au fost dovedite, iar acuzele de necolaborare au venit doar din partea Prefectului județului Vâlcea, care urmărea să fie schimbată pe criterii politice și care, totuși, a reconfirmat-o în funcția de secretar al Comisiei Județene pentru Recensământul General Agricol, prin ordinul din 21 aprilie 2010, cu câteva zile înainte de sesizarea denigratoare din 6 mai 2010. Nici faptele privind încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 77 lit. j) referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții nu sunt descrise și nici nu i-au fost aduse la cunoștință în momentul audierii. În privința necolaborării cu fostul director coordonator al D.J.S.

Vâlcea, dar și a atitudinii conflictuale pe care ar fi manifestat-o, a susținut că nu există fapte concrete și dovezi obiective, ci doar declarații neprezentate de Comisia de disciplină. Reclamanta a mai arătat că nu se mai putea dispune o nouă sancțiune disciplinară, câtă vreme, pentru presupusele fapte menționate anterior a fost sancționată disciplinar prin ordinul din 2 decembrie 2009, care însă a fost revocat în urma plângerii sale prealabile, prin ordinul din 7 ianuarie 2010. În final, reclamanta a arătat că prin emiterea ordinului contestat a suferit un prejudiciu moral, demnitatea și reputația fiindu-i lezate. 2. Apărările pârâtului I.N.S. Pârâtul I.N.S. a depus întâmpinare, invocând excepțiile netimbrării și nulității cererii pentru nesemnare, excepții respinse la data de 13 aprilie 2011, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, întrucât reclamanta a săvârșit faptele ce i-au fost imputate, ordinul fiind legal emis.

3. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 252 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta B.I., în contradictoriu cu pârâtul I.N.S. București, a modificat ordinul din 2 februarie 2011, în sensul că a înlocuit sancțiunea disciplinară „retrogradarea în funcția publică de consilier superior gradația 5 cu 59 clase de salarizare, pe o perioadă de 6 luni, cu un salariu de bază de 2.518 RON”, cu sancțiunea disciplinară „mustrare scrisă”, potrivit art. 78 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, a respins cererea în privința repunerii în situația anterioară și a daunelor morale, obligând pârâtul să plătească reclamantei 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut netemeinicia primul motiv de nelegalitate al ordinului din 2 februarie 2011, invocat de reclamantă, în speță, nedescrierea faptelor reținute ca abateri disciplinare. Sub acest aspect, a constatat că prezentarea faptelor este suficient de amplă încât să indice fără dubiu elementele abaterilor disciplinare reținute și suficient de succintă pentru a nu reda inutil toate împrejurările de fapt care converg la încadrarea unei fapte în sintagma „abatere disciplinară”. În plus, ordinul nu trebuie să reia considerentele raportului comisiei de disciplină, ci să puncteze precis fapta imputată care constituie abatere, astfel că, din acest punct de vedere, ordinul din 2 februarie 2011 contestat de reclamantă este legal.

În ce privește cel de-al doilea motiv de nelegalitate, referitor la faptele în sine, prima instanță a constatat că este întemeiat, în parte, reținând că nici în sesizare, nici în declarațiile persoanelor audiate, dar nici în raportul comisiei de disciplină ori în ordinul de sancționare disciplinară, nu sunt prezentate elemente concrete privind atribuțiile încălcate ori îndeplinite necorespunzător, modul de constatare a acestora, efectele lor, indicarea împrejurărilor în care au fost săvârșite, astfel încât, faptele nu pot fi reținute ca fiind abateri disciplinare săvârșite de reclamantă. Cu toate acestea, prima instanță a constatat că reclamanta a săvârșit abaterea prevăzută de art. 77 alin. (2) lit. g), aducând atingere prestigiului instituției în care își desfășoară activitatea.

Sub acest aspect, a apreciat că probele administrate sunt fără dubiu și fac dovada faptului că reclamanta este un funcționar cu care se lucrează dificil, manifestând repetat o atitudine necooperantă, lipsită de colegialitate cu anumite persoane cu care intră în contact datorită funcției sale, motiv pentru care i s-a aplicat sancțiunea disciplinară a „mustrării”. Argumentul invocat de reclamantă, relativ la imposibilitatea sancționării sale, în condițiile în care a mai fost sancționată pentru faptele reclamate de Prefect, a fost înlăturat, prima instanță reținând, pe de-o parte, că respectiva sancțiune nu a fost una disciplinară, aplicată pentru abaterile prevăzute de Legea nr. 188/1999, republicată, ci una pentru nerespectarea clauzelor contractului de management, iar pe de altă parte, ordinul cu pricina a fost revocat mai înainte de a produce efecte juridice.

Raportându-se la prevederile art. 77 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, republicată privind Statutul funcționarilor publici și reținând că reclamanta nu are antecedente disciplinare, prima instanță a apreciat că scopul legii este atins, dacă reclamantei îi este aplicată cea mai ușoară sancțiune disciplinară, prevăzută de art. 77 alin. (3) din același act normativ, aceea a „mustrării scrise”. În ceea ce privește cererea de repunere în situația anterioară, prima instanță a reținut că este exclusă o „repunere” în situația anterioară aplicării sancțiunii, în condițiile în care actul de sancționare disciplinară nu este anulat, ci menținut în privința măsurii de sancționare. Dacă, însă, repunerea în situația anterioară ar viza restabilirea reclamantei în funcția din care a fost înlăturată temporar, aceasta se realizează ca efect direct al modificării sancțiunii.

În privința daunelor morale, prima instanță a considerat că cererea reclamantei nu poate fi primită, în condițiile în care acesteia i s-a aplicat o sancțiune disciplinară, chiar dacă mai ușoară față de prima și nu a dovedit prejudicial moral suferit. II. Instanța de recurs 1. Criticile părților Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți A. Recurenta reclamantă B.I. a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, întemeindu-și recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind aplicarea greșită a legii.

Recurenta a susținut că deși prima instanță a constatat corect că nu a săvârșit abaterile disciplinare indicate la pct. 1, pct. 2, pct. 4, pct. 5 și pct. 6 din ordinul de sancționare din 2 februarie 2011 emis de pârât, în mod greșit nu a procedat la anularea ordinului, reținând în sarcina sa abaterea disciplinară prevăzută de art. 77 alin. (2), lit. g) pentru care i s-a aplicat sancțiunea „mustrării”, deși nu erau îndeplinite cerințele art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1244/2007 pentru sancționarea sa, nefiind descrisă fapta care constituie abatere disciplinară.

S-a învederat că nu a fost dovedită abaterea disciplinară pretins săvârșită de recurentă, deoarece aceasta nu a avut manifestări care să fi creat stări conflictuale sau care să fi adus atingere prestigiului instituției, declarațiile persoanelor audiate la Comisia de disciplină fiind subiective, luate în Biroul Prefectului, date în necunoștință de cauză, întrucât nu s-au aflat în subordinea recurentei, ci a directorului executiv, lipsite de obiectivitate (L.E. urmărind ocuparea postului recurentei, iar Prefectul județului Vâlcea având o altă orientare politică) în timp ce alte persoane nu aveau pregătirea necesară pentru a face aprecieri cu privire la activitatea recurentei, C.E. și P.C., iar directorul executiv S.S.

a fost numit în funcție în 2010, astfel că nu-și putea exprima opinia asupra unor aspecte din 2008. Recurenta a mai învederat că nu s-a ținut cont că sesizarea Prefectului județului Vâlcea s-a făcut la 15 zile de la data numirii recurentei în funcție, respectiv la 6 mai 2010, deși prin ordinul din 21 aprilie 2010 același Prefect o nominalizare în secretariatul tehnic al Comisiei pentru recensământ agricol, recunoscând astfel că are abilitatea pentru a îndeplini o asemenea funcție, pentru care a felicitat-o. S-a susținut că în mod greșit s-a respins capătul de cerere privind daune morale, întrucât ordinul din 2 februarie 2011 emis de pârât conține numai acuze care nu au fost dovedite, fiind emis cu rea credință, afectându-i grav dreptul la muncă, dar și demnitatea și onoarea, așa încât prejudiciul moral cauzat astfel trebuia reparat, ordinul de sancționare fiind rezultatul unei discriminări politice și de sex.

S-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul anulării ordinului din 2 februarie 2011. B. Recurentul-pârât I.N.S. a criticat la rândul său sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în drept dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. arătând că: - în mod greșit prima instanță a reținut că sesizarea comisiei de disciplină și declarațiile persoanelor audiate nu sunt suficiente pentru a dovedi îndeplinirea defectuoasă de către recurentă a atribuțiilor de serviciu, din moment ce nu sunt însoțite de elemente care să indice concret atribuțiile neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător și împrejurările de fapt, respectiv data ori perioadele de timp în care trebuiau îndeplinite.

Astfel, recurentul a exemplificat, arătând că declarațiile celor audiați relevă fapte care converg spre abaterea disciplinară prevăzută de art. 77 alin. (2) lit. b), care constă în „neglijență repetată în rezolvarea lucrărilor” și nu în „neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod necorespunzător a sarcinilor de serviciu”, cum ar rezulta din motivarea primei instanțe. S-a învederat că din declarația directorului executiv S.S. al D.J.S. Vâlcea a rezultat că reclamanta, ca funcționar public de conducere și nu de execuție, nu avea lucrări repartizate, astfel că nu era posibilă indicarea concretă a unor atribuții neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător. Recurentul a mai susținut că-n mod greșit a fost înlocuită sancțiunea disciplinară propusă pentru săvârșirea singurei abateri reținute de instanță în sarcina reclamantei, față de importanța funcției publice de conducere deținută de reclamantă anterior aplicării sancțiunii contestate.

S-a solicitat admiterea recurentului și pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale. 2. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: A. Cu privire la recursul reclamantei B.I. Prima critică formulată de recurenta-reclamantă, care privește pretinsa încălcare a art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1344/2007, deoarece nu a fost circumstanțiată fapta pentru care a fost sancționată disciplinar este nefondată. Ordinul din 2 februarie 2011 emis de I.N.S. descrie 6 fapte reținute în sarcina recurentei ca abateri disciplinare, pentru care aceasta a fost sancționată cu retrogradarea din funcția publică de conducere deținută, pe o perioadă de 6 luni, fiind îndeplinite exigențele art. 50 alin. (3) din H.G.

nr. 1244/2007 privind Normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină. Din cele șase abateri pentru care recurenta a fost sancționată, prima instanță a constatat, pe parcursul cercetării judecătorești, că nu s-a dovedit de către pârât decât săvârșirea abaterii nominalizată la art. 77 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 188/1999 „manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției în care își desfășoară activitatea” pentru care sancțiunea disciplinară aplicată reclamantei s-a considerat a fi prea drastică, fiind înlocuită de instanță cu „mustrare”.

Săvârșirea faptei pentru care recurenta-reclamantă a fost sancționată a rezultat din sesizarea adresată Comisiei de disciplină, din adresele instituției Prefectului Vâlcea, care au fost în mod corect coroborate cu declarațiile persoanelor audiate în cauză, care au atestat atitudinea ireverențioasă, necooperantă și lipsită de colegialitate a reclamantei manifestată în raporturile cu colegii, dar și cu instituția Prefectului Vâlcea, cu consecința știrbirii prestigiului instituției în care își desfășoară activitatea. Nu pot fi reținute criticile recurentei vizând subiectivismul martorilor audiați, aceștia nefiind selectați de Prefectul județului Vâlcea, ci de doi membrii și secretarul Comisiei de disciplină din cadrul I.N.S., desemnați în ședința din 29 octombrie 2010 să cerceteze abaterile pretins săvârșite de recurentă.

De altfel, cu prilejul audierii sale la data de 19 octombrie 2010, recurenta-reclamantă nu a propus martori pentru a combate cele reținute în sarcina sa, astfel că simplele sale afirmații, care pun la îndoială credibilitatea martorilor audiați pe parcursul cercetării sale disciplinare, nu pot fi luate în considerare. Nominalizarea recurentei în cadrul Secretariatului Comisiei județene pentru recensământ agricol Vâlcea nu are legătură cu abaterea disciplinară reținută în sarcina acesteia, pentru care în final i s-a aplicat sancțiunea „mustrării”.

Nici critica ce vizează respingerea capătului de cerere privind daune morale nu este justificată, deoarece pe de-o parte, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada prejudiciului moral pretins suferit, iar pe de altă parte, măsura înlocuirii unei sancțiuni disciplinare mai grave, retrogradare în funcția publică timp de 6 luni, cu o alta, mult mai ușoară, „mustrare” dispusă de către instanța de fond, reprezintă o reparație echitabilă, recursul reclamantei urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004. B. Cu privire la recursul pârâtului I.N.S.

Recurentul-pârât a criticat sentința instanței de fond întrucât în mod eronat, în opinia sa, s-ar fi constatat că nu sunt suficiente elemente care să indice în mod concret atribuțiile neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător de reclamantă, considerând că s-a dovedit săvârșirea de către aceasta, a abaterii prevăzute de art. 77 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 188/1999 constând în „neglijență repetată în rezolvarea lucrărilor”. Afirmațiile recurentului sunt nefondate, deoarece în privința acestei abateri reținută în sarcina reclamantei, nu s-au respectat dispozițiile alin. (3) lit. a) din H.G.

nr. 1344/2007 privind Normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, întrucât nu s-au menționat concret care au fost lucrările în privința cărora reclamanta a dovedit „neglijență repetată”, atribuțiile și responsabilitățile pretins nerespectate de aceasta, în raport cu cele înscrise în fișa postului . De altfel, recurentul își contrazice propriile susțineri, întrucât, deși a sancționat-o pe reclamantă pentru „neglijență în rezolvarea lucrărilor”, în motivele de recurs a arătat că aceasta „nu avea lucrări repartizate”, în calitate de funcționar public de conducere și nu de execuție, confirmând astfel că în mod corect a fost înlăturată de instanță abaterea prevăzută de art. 77 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 188/1999 reținută în sarcina reclamantei.

Cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se arată că „ importanța funcției publice de conducere deținute de reclamantă anterior aplicării sancțiunii contestate, justifică cel puțin aplicarea sancțiunii în cauză” nu reprezintă o critică privind sentința atacată, prin modul de redactare, de maximă generalitate, dar și ambiguu, constituind o opinie a recurentului, în privința proporționalității sancțiunii disciplinare aplicată reclamantei. În condițiile în care trei dintre cele patru abateri pretins săvârșite de reclamantă au fost înlăturate motivat și judicios de instanța fondului, s-a procedat legal și la reevaluarea sancțiunii disciplinare, care a fost în mod corect înlocuită cu cea mai ușoară, „mustrare” pentru singura abatere disciplinară dovedită a fi fost săvârșită de reclamantă, astfel că recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de B.I. și I.N.S. împotriva sentinței nr. 252 din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2011.