ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4930/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4930/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Instanța de fond

în judecată

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, reclamanta B.I. a chemat în

judecată pârâtul I.N.S. București, solicitând să se dispună anularea ordinului

din

2 februarie

2011 emis de pârât, cu consecința repunerii în situația anterioară și obligarea

acestuia la plata daunelor morale de 50.000 RON și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin ordinul contestat a fost sancționată disciplinar cu

retrogradarea din funcția de director executiv adjunct al D.J.S. Vâlcea în funcția

publică de consilier superior, pentru o perioadă de 6 luni.

În opinia reclamantei,

ordinul a fost emis cu încălcarea Legii nr. 188/1999 și a H.G. nr. 1344/2007, întrucât

nu au fost descrise faptele reținute ca abateri disciplinare, ci doar enumerate;

nu au fost menționate sarcinile de serviciu nerealizate de reclamantă și lucrările

efectuate cu întârziere; în ce a constat necunoașterea metodologiei statistice;

care au fost responsabilitățile neasumate, faptele ce denotă lipsă de colaborare

și cele prin care a adus atingere prestigiului autorității.

Reclamanta a susținut

că a fost sancționată în baza art. 77 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 188/1999 și

cu toate astea, nu s-a făcut nicio sesizare și nici verificări pentru neglijență

repetată în rezolvarea lucrărilor.

A învederat că faptele

imputate în baza art. 77 lit. g) nu au fost dovedite, iar acuzele de necolaborare

au venit doar din partea Prefectului județului Vâlcea, care urmărea să fie schimbată

pe criterii politice și care, totuși, a reconfirmat-o în funcția de secretar al

Comisiei Județene pentru Recensământul General Agricol, prin ordinul din 21 aprilie

2010, cu câteva zile înainte de sesizarea denigratoare din 6 mai 2010.

Nici faptele privind încălcarea

dispozițiilor legale prevăzute de art. 77 lit. j) referitoare la îndatoriri, incompatibilități,

conflicte de interese și interdicții nu sunt descrise și nici nu i-au fost aduse

la cunoștință în momentul audierii.

În privința necolaborării

cu fostul director coordonator al D.J.S. Vâlcea, dar și a atitudinii conflictuale

pe care ar fi manifestat-o, a susținut că nu există fapte concrete și dovezi obiective,

ci doar declarații neprezentate de Comisia de disciplină.

Reclamanta a mai arătat

că nu se mai putea dispune o nouă sancțiune disciplinară, câtă vreme, pentru presupusele

fapte menționate anterior a fost sancționată disciplinar prin ordinul din 2 decembrie

2009, care însă a fost revocat în urma plângerii sale prealabile, prin ordinul din

7 ianuarie 2010.

În final, reclamanta a

arătat că prin emiterea ordinului contestat a suferit un prejudiciu moral, demnitatea

și reputația fiindu-i lezate.

I.N.S.

Pârâtul I.N.S. a depus

întâmpinare, invocând excepțiile netimbrării și nulității cererii pentru nesemnare,

excepții respinse la data de 13 aprilie 2011, iar pe fond a solicitat respingerea

cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, întrucât reclamanta a săvârșit faptele

ce i-au fost imputate, ordinul fiind legal emis.

fond

Prin sentința nr. 252

din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția contencios administrativ și

fiscal,

a

admis, în parte, cererea formulată de reclamanta B.I., în contradictoriu cu pârâtul

I.N.S. București, a modificat ordinul din 2 februarie 2011, în sensul că a înlocuit

sancțiunea disciplinară „retrogradarea în funcția publică de consilier superior

gradația 5 cu 59 clase de salarizare, pe o perioadă de 6 luni, cu un salariu de

bază de 2.518 RON”, cu sancțiunea disciplinară „mustrare scrisă”, potrivit art.

78 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, a respins cererea în privința

repunerii în situația anterioară și a daunelor morale, obligând pârâtul să plătească

reclamantei 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut netemeinicia primul motiv de nelegalitate al ordinului

din 2 februarie 2011, invocat de reclamantă, în speță, nedescrierea faptelor reținute

ca abateri disciplinare.

Sub acest aspect, a constatat

că prezentarea faptelor este suficient de amplă încât să indice fără dubiu elementele

abaterilor disciplinare reținute și suficient de succintă pentru a nu reda inutil

toate împrejurările de fapt care converg la încadrarea unei fapte în sintagma „abatere

disciplinară”.

În plus, ordinul nu trebuie

să reia considerentele raportului comisiei de disciplină, ci să puncteze precis

fapta imputată care constituie abatere, astfel că, din acest punct de vedere, ordinul

din 2 februarie 2011 contestat de reclamantă este legal.

În ce privește cel de-al

doilea motiv de nelegalitate, referitor la faptele în sine, prima instanță a constatat

că este întemeiat, în parte, reținând

că nici în sesizare, nici în declarațiile persoanelor

audiate, dar nici în raportul comisiei de disciplină ori în ordinul de sancționare

disciplinară, nu sunt prezentate elemente concrete privind atribuțiile încălcate

ori îndeplinite necorespunzător, modul de constatare a acestora, efectele lor, indicarea

împrejurărilor în care au fost săvârșite, astfel încât, faptele nu pot fi reținute

ca fiind abateri disciplinare săvârșite de reclamantă.

Cu toate acestea, prima

instanță a constatat că reclamanta a săvârșit abaterea prevăzută de art. 77

alin. (2) lit. g), aducând atingere

prestigiului instituției în care își desfășoară

activitatea.

Sub acest aspect, a apreciat

că probele administrate sunt fără dubiu și fac dovada faptului că reclamanta este

un funcționar cu care se lucrează dificil, manifestând repetat o atitudine necooperantă,

lipsită de colegialitate cu anumite persoane cu care intră în contact datorită funcției

sale, motiv pentru care i s-a aplicat sancțiunea disciplinară a „mustrării”.

Argumentul invocat de

reclamantă, relativ la imposibilitatea sancționării sale, în condițiile în care

a mai fost sancționată pentru faptele reclamate de Prefect, a fost înlăturat, prima

instanță reținând, pe de-o parte, că respectiva sancțiune nu a fost una disciplinară,

aplicată pentru abaterile prevăzute de Legea nr. 188/1999, republicată, ci una pentru

nerespectarea clauzelor contractului de management, iar pe de altă parte, ordinul

cu pricina a fost revocat mai înainte de a produce efecte juridice.

Raportându-se la prevederile

art. 77 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, republicată privind Statutul funcționarilor

publici și reținând că reclamanta nu are antecedente disciplinare, prima instanță

a apreciat că scopul legii este atins, dacă reclamantei îi este aplicată cea mai

ușoară sancțiune disciplinară, prevăzută de art. 77 alin. (3) din același act normativ,

aceea a „mustrării scrise”.

În ceea ce privește cererea

de repunere în situația anterioară, prima instanță a reținut că este exclusă o „repunere”

în situația anterioară aplicării sancțiunii, în condițiile în care actul de sancționare

disciplinară nu este anulat, ci menținut în privința măsurii de sancționare.

Dacă, însă, repunerea

în situația anterioară ar viza restabilirea reclamantei în funcția din care a fost

înlăturată temporar, aceasta se realizează ca efect direct al modificării sancțiunii.

În privința daunelor morale,

prima instanță a considerat că cererea reclamantei nu poate fi primită, în condițiile

în care acesteia i s-a aplicat o sancțiune disciplinară, chiar dacă mai ușoară față

de prima și nu a dovedit prejudicial moral suferit.

II. Instanța de recurs

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs ambele părți

A. Recurenta reclamantă

B.I. a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, întemeindu-și recursul

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind aplicarea greșită a legii.

Recurenta a susținut că

deși prima instanță a constatat corect că nu a săvârșit abaterile disciplinare indicate

la pct. 1, pct. 2, pct. 4, pct. 5 și pct. 6 din ordinul de sancționare din 2

februarie 2011 emis de pârât, în mod greșit nu a procedat la anularea ordinului,

reținând în sarcina sa abaterea disciplinară prevăzută de art. 77 alin. (2),

lit. g) pentru care i s-a aplicat sancțiunea „mustrării”, deși nu erau îndeplinite

cerințele art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1244/2007 pentru sancționarea sa, nefiind

descrisă fapta care constituie abatere disciplinară.

S-a învederat că nu a

fost dovedită abaterea disciplinară pretins săvârșită de recurentă, deoarece aceasta

nu a avut manifestări care să fi creat stări conflictuale sau care să fi adus atingere

prestigiului instituției, declarațiile persoanelor audiate la Comisia de disciplină

fiind subiective, luate în Biroul Prefectului, date în necunoștință de cauză, întrucât

nu s-au aflat în subordinea recurentei, ci a directorului executiv, lipsite de obiectivitate

(L.E. urmărind ocuparea postului recurentei, iar Prefectul județului Vâlcea având

o altă orientare politică) în timp ce alte persoane nu aveau pregătirea necesară

pentru a face aprecieri cu privire la activitatea recurentei, C.E. și P.C., iar

directorul executiv S.S. a fost numit în funcție în 2010, astfel că nu-și putea

exprima opinia asupra unor aspecte din 2008.

Recurenta a mai învederat

că nu s-a ținut cont că sesizarea Prefectului județului Vâlcea s-a făcut la 15 zile

de la data numirii recurentei în funcție, respectiv la 6 mai 2010, deși prin ordinul

din 21 aprilie 2010 același Prefect o nominalizare în secretariatul tehnic al Comisiei

pentru recensământ agricol, recunoscând astfel că are abilitatea pentru a îndeplini

o asemenea funcție, pentru care a felicitat-o.

S-a susținut că în mod

greșit s-a respins capătul de cerere privind daune morale, întrucât ordinul din

2 februarie 2011 emis de pârât conține numai acuze care nu au fost dovedite, fiind

emis cu rea credință, afectându-i grav dreptul la muncă, dar și demnitatea și onoarea,

așa încât prejudiciul moral cauzat astfel trebuia reparat, ordinul de sancționare

fiind rezultatul unei discriminări politice și de sex.

S-a solicitat admiterea

recursului și modificarea sentinței, în sensul anulării ordinului din 2

februarie 2011.

B. Recurentul-pârât I.N.S.

a criticat la rândul său sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

în drept dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. arătând că:

- în mod greșit prima

instanță a reținut că sesizarea comisiei de disciplină și declarațiile persoanelor

audiate nu sunt suficiente pentru a dovedi îndeplinirea defectuoasă de către recurentă

a atribuțiilor de serviciu, din moment ce nu sunt însoțite de elemente care să indice

concret atribuțiile neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător și împrejurările

de fapt, respectiv data ori perioadele de timp în care trebuiau îndeplinite.

Astfel, recurentul a exemplificat,

arătând că declarațiile celor audiați relevă fapte care converg spre abaterea disciplinară

prevăzută de art. 77 alin. (2) lit. b), care constă în „neglijență repetată în rezolvarea

lucrărilor” și nu în „neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod necorespunzător a sarcinilor

de serviciu”, cum ar rezulta din motivarea primei instanțe.

S-a învederat că din declarația

directorului executiv S.S. al D.J.S. Vâlcea a rezultat că reclamanta, ca funcționar

public de conducere și nu de execuție, nu avea lucrări repartizate, astfel că nu

era posibilă indicarea concretă a unor atribuții neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător.

Recurentul a mai susținut

că-n mod greșit a fost înlocuită sancțiunea disciplinară propusă pentru săvârșirea

singurei abateri reținute de instanță în sarcina reclamantei, față de importanța

funcției publice de conducere deținută de reclamantă anterior aplicării sancțiunii

contestate.

S-a solicitat admiterea

recurentului și pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

Curți asupra recursurilor

Analizând sentința criticată

prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum

și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele:

A. Cu privire la recursul

reclamantei B.I.

Prima critică formulată

de recurenta-reclamantă, care privește pretinsa încălcare a art. 50 alin. (3) din

H.G. nr. 1344/2007, deoarece nu a fost circumstanțiată fapta pentru care a fost

sancționată disciplinar este nefondată.

Ordinul din 2 februarie

2011 emis de I.N.S. descrie 6 fapte reținute în sarcina recurentei ca abateri disciplinare,

pentru care aceasta a fost sancționată cu retrogradarea din funcția publică de conducere

deținută, pe o perioadă de 6 luni, fiind îndeplinite exigențele art. 50 alin. (3)

din H.G. nr. 1244/2007 privind Normele de organizare și funcționare a comisiilor

de disciplină.

Din cele șase abateri

pentru care recurenta a fost sancționată, prima instanță a constatat, pe parcursul

cercetării judecătorești, că nu s-a dovedit de către pârât decât săvârșirea abaterii

nominalizată la art. 77 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 188/1999 „manifestări care

aduc atingere prestigiului autorității sau instituției în care își desfășoară activitatea”

pentru care sancțiunea disciplinară aplicată reclamantei s-a considerat a fi prea

drastică, fiind înlocuită de instanță cu „mustrare”.

Săvârșirea faptei pentru

care recurenta-reclamantă a fost sancționată a rezultat din sesizarea adresată Comisiei

de disciplină, din adresele instituției Prefectului Vâlcea, care au fost în mod

corect coroborate cu declarațiile persoanelor audiate în cauză, care au atestat

atitudinea ireverențioasă, necooperantă și lipsită de colegialitate a reclamantei

manifestată în raporturile cu colegii, dar și cu instituția Prefectului Vâlcea,

cu consecința știrbirii prestigiului instituției în care își desfășoară activitatea.

Nu pot fi reținute criticile

recurentei vizând subiectivismul martorilor audiați, aceștia nefiind selectați de

Prefectul județului Vâlcea, ci de doi membrii și secretarul Comisiei de disciplină

din cadrul I.N.S., desemnați în ședința din 29 octombrie 2010 să cerceteze abaterile

pretins săvârșite de recurentă.

De altfel, cu prilejul

audierii sale la data de 19 octombrie 2010, recurenta-reclamantă nu a propus martori

pentru a combate cele reținute în sarcina sa, astfel că simplele sale afirmații,

care pun la îndoială credibilitatea martorilor audiați pe parcursul cercetării sale

disciplinare, nu pot fi luate în considerare.

Nominalizarea recurentei

în cadrul Secretariatului Comisiei județene pentru recensământ agricol Vâlcea nu

are legătură cu abaterea disciplinară reținută în sarcina acesteia, pentru care

în final i s-a aplicat sancțiunea „mustrării”.

Nici critica ce vizează

respingerea capătului de cerere privind daune morale nu este justificată, deoarece

pe de-o parte, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada prejudiciului moral pretins

suferit, iar pe de altă parte, măsura înlocuirii unei sancțiuni disciplinare mai

grave, retrogradare în funcția publică timp de 6 luni, cu o alta, mult mai ușoară,

„mustrare” dispusă de către instanța de fond, reprezintă o reparație echitabilă,

recursul reclamantei urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

B. Cu privire la recursul

pârâtului I.N.S.

Recurentul-pârât a criticat

sentința instanței de fond întrucât în mod eronat, în opinia sa, s-ar fi constatat

că nu sunt suficiente elemente care să indice în mod concret atribuțiile neîndeplinite

sau îndeplinite necorespunzător de reclamantă, considerând că s-a dovedit săvârșirea

de către aceasta, a abaterii prevăzute de art. 77 alin. (2) lit. b) din Legea

nr. 188/1999 constând în „neglijență repetată în rezolvarea lucrărilor”.

Afirmațiile recurentului

sunt nefondate, deoarece în privința acestei abateri reținută în sarcina reclamantei,

nu s-au respectat dispozițiile alin. (3) lit. a) din H.G. nr. 1344/2007 privind

Normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, întrucât nu s-au

menționat concret care au fost lucrările în privința cărora reclamanta a dovedit

„neglijență repetată”, atribuțiile și responsabilitățile pretins nerespectate de

aceasta, în raport cu cele înscrise în fișa postului .

De altfel, recurentul

își contrazice propriile susțineri, întrucât, deși a sancționat-o pe reclamantă

pentru „neglijență în rezolvarea lucrărilor”, în motivele de recurs a arătat că

aceasta „nu avea lucrări repartizate”, în calitate de funcționar public de conducere

și nu de execuție, confirmând astfel că în mod corect a fost înlăturată de instanță

abaterea prevăzută de art. 77 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 188/1999 reținută

în sarcina reclamantei.

Cel de-al doilea motiv

de recurs, prin care se arată că „ importanța funcției publice de conducere deținute

de reclamantă anterior aplicării sancțiunii contestate, justifică cel puțin aplicarea

sancțiunii în cauză” nu reprezintă o critică privind sentința atacată, prin modul

de redactare, de maximă generalitate, dar și ambiguu, constituind o opinie a recurentului,

în privința proporționalității sancțiunii disciplinare aplicată reclamantei.

În condițiile în care

trei dintre cele patru abateri pretins săvârșite de reclamantă au fost înlăturate

motivat și judicios de instanța fondului, s-a procedat legal și la reevaluarea sancțiunii

disciplinare, care a fost în mod corect înlocuită cu cea mai ușoară, „mustrare”

pentru singura abatere disciplinară dovedită a fi fost săvârșită de reclamantă,

astfel că recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312

alin. (1) coroborat cu art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de B.I. și I.N.S. împotriva sentinței nr. 252 din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel

Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 octombrie 2011.