ÎCCJ, decizie (scj.ro #149444)

Plângere împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Urmărirea penală

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

plângere împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată

C. proc. pen.,

art. 336, art. 340

În conformitate cu art. 340 alin. (1) raportat la art. 336 alin. (1) C. proc. pen., admisibilitatea plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată presupune existența unui interes legitim particularizat, concret, actual și determinat, care să justifice intervenția procedurală a persoanei în raport cu soluția dispusă de procuror. În consecință, plângerea împotriva soluției de clasare dispusă de procuror prin ordonanță este inadmisibilă, dacă soluția de clasare nu privește persoana care a formulat plângerea și nu produce efecte asupra sa, neexistând nicio vătămare a unui interes legitim al acesteia.

I.C.C.J., Secția penală, judecător de cameră preliminară, încheierea penală nr. 107 din 8 martie 2019

Prin ordonanța nr. X./P/2018 din 28 septembrie 2018, procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești a dispus clasarea cauzei privind săvârșirea infracțiunilor de luare de mită prevăzută în art. 289 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, dare de mită prevăzută în art. 290 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și trafic de influență prevăzută în art. 291 C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu motivarea că faptele nu există.

Împotriva ordonanței de clasare a formulat plângere petentul A.

Prin ordonanța nr. Y./II-2/2018 din 22 octombrie 2018 a procurorului șef al Secției de combatere a corupției din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, s-a constatat că plângerea formulată de petent este inadmisibilă, întrucât acesta nu poate justifica un interes legitim în raport cu infracțiunile de dare de mită, luare de mită și trafic de influență, sesizate de petent și care au făcut obiectul cercetărilor în dosarul nr. X./P/2018.

Împotriva acestei ordonanțe a formulat plângere petentul A., solicitând, în esență, admiterea plângerii formulate și trimiterea cauzei la parchet în vederea completării urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea faptelor invocate prin plângerea inițială.

Examinând actele și lucrările cauzei, prin prisma excepției inadmisibilității invocată de reprezentantul Ministerului Public, judecătorul de cameră preliminară constată, în principal, următoarele:

Preliminar, judecătorul de cameră preliminară va determina coordonatele normative aplicabile în prezenta cauză, respectiv dispozițiile art. 336 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora

orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime

; dispozițiile art. 340 alin. (1) C. proc. pen.,

persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform

art. 339

poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Astfel, din interpretarea dispozițiilor art. 340 alin. (1) raportat la art. 336 alin. (1) C. proc. pen., rezultă că nu pot formula plângere împotriva soluției de clasare decât persoanele care justifică un interes legitim, care a fost afectat prin soluția de neurmărire penală.

Prin urmare, criteriul legal al vătămării unui interes legitim vizează numai situațiile în care, în privința unui anume subiect de drept, ordonanța de clasare produce efecte, dând naștere unei situații juridice în care acesta este implicat în exercitarea unui drept subiectiv propriu sau unei situații juridice în care legea îi conferă expres, cu caracter special, îndreptățirea de a acționa (capacitatea activă) pentru protejarea altui subiect de drept.

În acest sens, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „vătămarea are, juridic, semnificația unei consecințe negative pe care un subiect de drept o suferă în mod nejustificat și care nu s-ar fi produs dacă un anume act ar fi fost efectuat în condițiile legii.

Pentru ca un act să fie considerat vătămător pentru o anume persoană, este necesar ca menționata consecință negativă (fie ca rezultat, fie ca stare de pericol) să se producă efectiv, să se răsfrângă nemijlocit asupra persoanei care o invocă, să îi afecteze ori să îi pericliteze un drept sau un interes actual și determinat.

Ținând seama de această condiție, este de reținut că actul procurorului este de natură a produce o vătămare unei anume persoane în două ipoteze:

- atunci când actul se referă în mod direct la acea persoană (când procurorul dispune, ia o măsură cu privire la o anume persoană);

- atunci când, fără o referire expresă, actul procurorului produce efecte asupra drepturilor sau intereselor acelei persoane, dând naștere unei situații juridice în care acestea sunt implicate (ex: persoana care pretinde un drept asupra unor bunuri indisponibilizate, martorul, expertul sau interpretul cu privire la ale căror cheltuieli sau onorarii procurorul a omis să se pronunțe ori s-a pronunțat în mod greșit, asigurătorul etc.). (...)

(...) Legitimitatea interesului nu se naște din simpla fundamentare etică a unui demers, ci din recunoașterea legală a interesului.

În sens juridic, o persoană justifică un interes legitim în două situații:

- atunci când legea îi instituie un drept subiectiv propriu (...);

- atunci când legea îi recunoaște în mod expres îndreptățirea de a îndeplini o anume prerogativă (de a introduce o anume acțiune, de a încheia un anume act etc.) pentru apărarea unui drept subiectiv al altuia (...).

Preocuparea pentru respectarea legalității (...) este sub aspect moral justificată și meritorie, dar insuficientă pentru a produce

eo ipso

(în afara celor două condiții enumerate mai sus) efecte în planul dreptului procesual” (decizia nr. 488/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători).

Raportând aceste considerații teoretice la datele concrete ale speței, judecătorul de cameră preliminară constată că petentul A. a formulat plângere împotriva ordonanței nr. X./P/2018 din data de 28 septembrie 2018, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești.

Prin ordonanța atacată, procurorul nu a dispus, însă, vreo soluție cu privire la petentul A. și nici nu a luat vreo altă măsură care să îi creeze, fie și indirect, o situație defavorabilă. De altfel, nici petentul nu a invocat dispunerea vreunei măsuri prin care să i se creeze o situație defavorabilă, ci a susținut, prin apărătorul ales, că legitimitatea prezentei plângeri este dată de dispozițiile art. 5 C. proc. pen. care impun organelor judiciare aflarea adevărului.

Or, interesul invocat de petentul A., întemeiat pe calitatea de moștenitor, respectiv împuternicit al numitei B., persoana vătămată prin săvârșirea presupuselor fapte de corupție, nu justifică calitatea procesuală a petentului de a formula plângere întemeiată pe dispozițiile art. 340 alin. (1) C. proc. pen.

Deși, la termenul din data de 8 martie 2019, pentru a dovedi calitatea sa procesuală, petentul A. a depus procura specială autentificată de BNP C. din data de 14 septembrie 2005, judecătorul de cameră preliminară constată că prin aceasta a fost împuternicit numitul D., și nu petentul A., de a o reprezenta pe B. în fața tuturor instituțiilor competente și de a îndeplini formalitățile legale pentru restituirea în natură a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Mai mult, acesta a avut doar calitatea procesuală de martor denunțător, sens în care a fost audiat la data de 24 august 2018.

În acest context argumentativ, judecătorul de cameră preliminară apreciază că nu există niciun element concret din care să rezulte că petentul justifică vreun interes în formularea prezentei plângeri, nefiind o persoană vizată de actul procurorului și asupra căreia acesta ar produce nemijlocit vreun efect.

Pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară constată că, în considerentele Deciziei nr. 13/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a reținut că procedura care reglementează plângerea împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată „are esențialmente un caracter privat, dedus din cerința unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiției, în drepturile sau interesele sale legitime.” Mai mult, s-a statuat că nici măcar în cazul denunțătorului „nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret și actual pe care l-ar avea denunțătorul pentru a depăși demersul inițial, de încunoștințare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârșire a unei infracțiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanță să acționeze (o obligație legală sau propria conștiință).

Dacă legea recunoaște oricărei persoane dreptul de a sesiza organele de urmărire penală, atunci când apreciază că s-a comis o infracțiune, nu același lucru se poate afirma și în ceea ce privește posibilitatea de a contesta în justiție actul prin care procurorul a apreciat, cu referire la aspectele sesizate, că nu este cazul să se înceapă urmărirea penală sau, după caz, să dispună trimiterea în judecată a persoanei (persoanelor) cercetate. (...)

Or, încunoștințând organele judiciare cu privire la săvârșirea unei presupuse infracțiuni, denunțătorul acționează în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societății, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoștință pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu).

Acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală și nu conferă denunțătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanței de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată.”

În plus, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „o instanță, indiferent de interesul public al tezelor susținute de una dintre părți, nu poate să soluționeze cauza decât în limitele competențelor date de lege. O instanță nu soluționează o cerere în raport de interesul general al clarificării unei fapte, ci în raport de lege. Cu alte cuvinte, doar în situația în care legea îi permite, respectiv dă în competența sa faptele, poate să le analizeze. Acest lucru este valabil fără excepție, indiferent de calitatea părților sau de gravitatea acuzațiilor” (încheierea nr. 36/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală).

În esență, judecătorul de cameră preliminară reține că interesul aflării adevărul și ca toate persoanele responsabile să fie aduse în fața organelor judiciare este unul general, pe când dispozițiile art. 340 raportat la art. 336 alin. (1) C. proc. pen. limitează posibilitatea atacării soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată date de procuror prin necesitatea dovedirii unui interes mai particularizat, concret, actual și determinat, care să justifice intervenția procedurală a unei persoane față de soluția de netrimitere în judecată dată de procuror.

În speță, soluția de clasare nu îl vizează pe petentul A., acesta neavând calitatea de suspect sau inculpat, după cum petentul nu are nici calitatea de persoană vătămată în cauza respectivă. Soluția de clasare atacată nu creează consecințe directe sau previzibile asupra acestuia; nu s-a demonstrat o vătămare efectivă, actuală și care să privească un interes legitim al acestuia.

Pentru aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței nr. X./P/2018 din data de 28 septembrie 2018, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești, menținută prin ordonanța nr. Y./II-2/2018 din 22 octombrie 2018 a procurorului șef al Secției de combatere a corupției din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.