ÎCCJ, decizie (scj.ro #84025)

Plângere împotriva măsurii asigurătorii. Inadmisibilitate Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale Indice alfabetic: Drept procesual penal - plângere împotriva măsurii asigurătorii C. proc . pen ., art. 168, art. 278 1 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 5 paragraf 4 În cursul urmăririi penale, plângerea împotriva măsurii asigurătorii adresată instanței de judecată este inadmisibilă, întrucât prevederile art. 168 C. proc . pen . nu instituie o competență alternativă de soluționare a plângerii, ci competența procurorului de soluționare a plângerii în cursul urmăririi penale și competența instanței de judecată de soluționare a plângerii în cursul judecății.

După respingerea de către procurorul ierarhic superior a plângerii împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror, în cursul urmăririi penale, nu se poate formula plângere în fața instanței de judecată, nici în temeiul art. 168 C. proc . pen ., întrucât acest text de lege stabilește competența exclusivă a procurorului de a soluționa plângerea în cursul urmăririi penale, și nici în temeiul dispozițiilor art. 278 1 C. proc . pen ., deoarece plângerea întemeiată pe aceste dispoziții poate fi formulată numai împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată.

Admisibilitatea unei astfel de plângeri nu poate fi examinată din perspectiva art. 5 paragraf 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât textul Convenției instituie obligativitatea efectuării controlului de legalitate asupra măsurii arestării preventive, garantând cel puțin un grad de jurisdicție, reprezentat de o instanță independentă, iar nu și asupra măsurilor asigurătorii. I.C.C.J., secția penală, sentința nr. 522 din 16 martie 2009 Notă: Sentința nr. 522 din 16 martie 2009 este în sensul Deciziei nr. 71 din 15 octombrie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of.

nr. 539 din 17 iulie 2008. Prin ordonanța cu nr. 218/P/2006 din 3 decembrie 2008, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție a dispus, în cursul instrumentării dosarului cu același număr, instituirea sechestrului asigurător asupra părții de proprietate exclusivă și indiviză deținută de societatea comercială P. dintr-un imobil proprietatea sa, în vederea recuperării unui prejudiciu în valoare totală de 3.688.826 lei. Pentru instituirea sechestrului asigurător, parchetul a avut în vedere că, prin ordonanța din 31 ianuarie 2008 s-a dispus începerea urmăririi penale față de M.D.

- administrator la societatea comercială P. - sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută în art. 26 C. pen . raportat la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, combinat cu art. 248 și art. 248 1 C. pen ., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen ., iar prin ordonanța din data de 19 noiembrie 2008 s-a dispus extinderea cercetărilor și începerea urmăririi penale față de M.D. și sub aspectul infracțiunilor prevăzute în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu modificările ulterioare, raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, republicată, și în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Împotriva ordonanței cu nr. 218/P/2006 din 3 decembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție, prin care s-a dispus instituirea sechestrului asigurător, petiționara societatea comercială P., prin administrator M.D., a formulat plângere, întemeiată pe dispozițiile art. 275 - 278 C. proc . pen ., înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 3 februarie 2009, solicitând admiterea acesteia și, pe cale de consecință, infirmarea soluției dată de procuror.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că plângerea formulată de petiționara societatea comercială P., prin administrator M.D., este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.

Astfel, reglementându-se contestarea măsurii asiguratorii, legiuitorul a prevăzut, în dispozițiile art. 168 alin. (1) C. proc . pen ., că „în contra măsurii asigurătorii luate și a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum și orice altă persoană se pot plânge procurorului sau instanței de judecată, în orice fază a procesului penal.” Formularea „se pot plânge procurorului sau instanței de judecată” nu presupune instituirea unei competențe alternative, la alegerea celui care exercită un atare drept procesual, câtă vreme dispozițiile de ansamblu ale alineatului menționat nu reglementează o astfel de competență, ci doar prevăd posibilitatea pentru persoanele care au acest drept de a uza de el în orice fază a procesului penal.

A considera altfel ar însemna să se contravină principiului legalității procesului penal, instituit prin art. 2 alin. (1) C. proc . pen ., conform căruia „procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.” De aceea, modul în care s-a reglementat prin art. 168 alin. (1) C. proc . pen ., în urma modificării ce i s-a adus acestui articol prin Legea nr. 281/2003, competența de soluționare a plângerii contra măsurii asigurătorii, nu poate conduce decât la concluzia că legiuitorul a urmărit ca o astfel de plângere să fie adresată organului judiciar, cu atribuție de decizie, specific fiecărei faze a procesului penal, iar nu oricăruia dintre aceste organe.

De altfel, în art. 275 C. proc . pen ., prin care este reglementată plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, se prevede la alin. (3) că o astfel de plângere „se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.” Așa fiind și cum prin nicio altă dispoziție nu se instituie competența alternativă de soluționare a unor asemenea plângeri, se impune să se considere că textul art. 168 alin. (1) C. proc . pen . nu poate fi interpretat decât în sensul că s-a urmărit ca plângerea respectivă să fie soluționată numai de organul judiciar specific fiecărei faze procesuale, adică de procuror în timpul urmăririi penale și de judecător în timpul judecății.

În acest sens mai trebuie observat că, în raport cu specificul normei juridice înscrise în art. 168 C. proc . pen ., este exclusă competența concomitentă a mai multor organe judiciare pentru soluționarea plângerii în aceeași fază procesuală, pentru că s-ar contraveni principiului unicității organului judiciar, în raport cu fiecare etapă procesuală și s-ar crea o situație inadmisibilă de interferență concomitentă, lipsită de finalitate, între atribuțiile mai multor organe judiciare.

Totodată, din economia dispozițiilor art. 278 alin. (1) C. proc . pen . rezultă că „plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curțile de apel ori de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.” Dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a reglementa o procedură de judecare a plângerii împotriva măsurilor asiguratorii, în faza de urmărire penală, de către instanța de judecată - astfel cum este reglementată procedura privind plângerea contra soluțiilor procurorului de netrimitere în judecată (art. 278 1 C. proc . pen .), ar fi prevăzut-o în mod expres.

O altă interpretare ar excede dispozițiilor prevăzute în art. 168 alin. (1) C. proc . pen ., dar și prevederilor art. 278 alin. (1) și (3) C. proc . pen ., respectiv, art. 129 din Constituția României. Întrucât petiționara a înaintat o astfel de plângere procurorului șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care i-a fost respinsă ca nefondată, rezultă că plângerea adresată de aceasta Înaltei Curți de Casație și Justiție, împotriva ordonanței de instituire a sechestrului asigurător, este inadmisibilă. Sistemul român de jurisdicție a stabilit principiul unicității acestei căi de atac, dreptul la plângere stingându-se prin exercitare la organul competent, așa încât posibilitatea învestirii unui alt organ decât cel prevăzut de lege este exclusă, constituind o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Cât privește aplicarea dispozițiilor art. 5 paragraf 4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - invocate de petiționară -, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea nu își găsesc aplicabilitatea în cauza supusă analizei. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 5 paragraf 4 din Convenție, „orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.” În virtutea paragrafului 4 al art. 5, persoanele arestate sau deținute au dreptul la examinarea respectării exigențelor de procedură și de fond necesare asigurării legalității privării lor de libertate în sensul Convenției.

În speță, nu se pune în discuție legalitatea detenției, ci legalitatea și temeinicia ordonanței procurorului privind instituirea și aducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii. Ca atare, invocarea de către petiționară, în susținerea admisibilității plângerii adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dispozițiilor art. 5 paragraf 4 din Convenție, este greșită.

Totodată, aceeași soluție a inadmisibilității plângerii se impune și din perspectiva dispozițiilor art. 278 1 C. proc . pen . Potrivit dispozițiilor art. 278 1 C. proc . pen ., după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278 C. proc . pen . împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că legiuitorul a prevăzut, ca o garanție a respectării legalității în procesul penal, posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta să adreseze plângere instanței, plângerea având natura juridică a unei căi de atac ce vizează controlul judecătoresc al rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată. Din economia dispozițiilor legale anterior invocate, rezultă că se poate face plângere la instanță numai împotriva rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanțelor ori, după caz, a rezoluțiilor de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, deci împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată.

O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situații, cum ar fi ordonanța de instituire a sechestrului asigurător, este exclusă, în raport cu dispozițiile procesuale menționate, dar și în raport cu prevederile art. 129 din Constituția România, potrivit cu care părțile interesate, care își legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condițiile legii. Pe cale de consecință, din coroborarea tuturor acestor dispoziții legale se impune concluzia inadmisibilității controlului judiciar, cu consecința respingerii plângerii pentru acest motiv.

Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu prevederile art. 168 alin. (1) C. proc . pen . și art. 278 1 alin. (8) lit. a) teza a II-a C. proc . pen ., a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționara societatea comercială P., prin administrator M.D., împotriva ordonanței cu nr. 218/P/2006 din 3 decembrie 2008 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție.