ÎCCJ, decizie (scj.ro #84025)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84025) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Plângere împotriva

măsurii asigurătorii. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile preventive

și alte măsuri procesuale

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

plângere

împotriva măsurii asigurătorii

C.

proc

.

pen

.,

art. 168, art. 278

1

Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

art. 5 paragraf 4

În cursul urmăririi

penale, plângerea împotriva măsurii asigurătorii adresată instanței de judecată

este inadmisibilă, întrucât prevederile art. 168 C.

proc

.

pen

.

nu

instituie o competență alternativă de soluționare a plângerii, ci competența

procurorului de soluționare a plângerii în cursul urmăririi penale și

competența instanței de judecată de soluționare a plângerii în cursul

judecății.

După

respingerea de către procurorul ierarhic superior a plângerii

împotriva măsurii asigurătorii luate

de procuror, în cursul urmăririi penale, nu se poate formula plângere în fața

instanței de judecată, nici în temeiul art. 168 C.

proc

.

pen

., întrucât acest text de lege stabilește

competența exclusivă a procurorului de a soluționa plângerea în cursul

urmăririi penale, și nici în temeiul dispozițiilor

art.

278

1

C.

proc

.

pen

.,

deoarece plângerea întemeiată pe aceste dispoziții poate fi formulată numai

împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în

judecată.

Admisibilitatea unei astfel de plângeri nu poate fi examinată din

perspectiva art. 5 paragraf 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, întrucât textul Convenției instituie

obligativitatea efectuării controlului de legalitate asupra măsurii arestării

preventive, garantând cel puțin un grad de jurisdicție, reprezentat de o

instanță independentă, iar nu și asupra măsurilor asigurătorii.

I.C.C.J., secția penală, sentința nr. 522 din 16 martie 2009

Notă: Sentința nr.

522 din 16

martie 2009

este în sensul Deciziei nr. 71 din 15 octombrie 2007 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of.

nr. 539 din 17 iulie 2008.

Prin

ordonanța cu nr. 218/P/2006 din 3 decembrie 2008, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de

Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție a dispus, în

cursul instrumentării dosarului cu același număr, instituirea sechestrului

asigurător asupra părții de proprietate exclusivă și indiviză deținută de

societatea comercială P. dintr-un imobil proprietatea sa, în vederea

recuperării unui prejudiciu în valoare totală de 3.688.826 lei.

Pentru

instituirea sechestrului asigurător, parchetul a avut în vedere că, prin

ordonanța din 31 ianuarie 2008 s-a dispus începerea urmăririi penale față de

M.D. - administrator la societatea comercială P. - sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzută în art. 26 C.

pen

. raportat la

art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, combinat cu art. 248 și art. 248

1

C.

pen

., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen

., iar prin ordonanța din data de 19 noiembrie 2008 s-a

dispus extinderea cercetărilor și începerea urmăririi penale față de M.D. și

sub aspectul infracțiunilor prevăzute în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 656/2002, cu modificările ulterioare, raportat la art. 17 lit. e) din Legea

nr. 78/2000, republicată, și în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

241/2005.

Împotriva

ordonanței cu nr. 218/P/2006 din 3 decembrie 2008 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție - Secția de Combatere a

Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție, prin care s-a dispus

instituirea sechestrului asigurător, petiționara societatea comercială P., prin

administrator M.D., a formulat plângere, întemeiată pe dispozițiile art. 275 -

278 C.

proc

.

pen

.,

înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 3 februarie

2009, solicitând admiterea acesteia și, pe cale de consecință, infirmarea

soluției dată de procuror.

Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că plângerea formulată de petiționara

societatea comercială P., prin administrator M.D., este

inadmisibilă

pentru următoarele considerente:

Legea

procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de

atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de

hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite

provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.

Astfel,

reglementându-se contestarea măsurii asiguratorii, legiuitorul a prevăzut, în

dispozițiile art. 168 alin. (1) C.

proc

.

pen

., că „în contra măsurii asigurătorii luate și a modului

de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea

responsabilă civilmente, precum și orice altă persoană se pot plânge

procurorului sau instanței de judecată, în orice fază a procesului penal.”

Formularea

„se pot plânge procurorului sau instanței de judecată” nu presupune instituirea

unei competențe alternative, la alegerea celui care exercită un atare drept

procesual, câtă vreme dispozițiile de ansamblu ale alineatului menționat nu

reglementează o astfel de competență, ci doar prevăd posibilitatea pentru

persoanele care au acest drept de a uza de el în orice fază a procesului penal.

A considera

altfel ar însemna să se contravină principiului legalității procesului penal,

instituit prin art. 2 alin. (1) C.

proc

.

pen

., conform căruia „procesul penal se desfășoară atât în

cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor

prevăzute de lege.”

De

aceea, modul în care s-a reglementat prin art. 168 alin. (1) C.

proc

.

pen

., în urma modificării

ce i s-a adus acestui articol prin Legea nr. 281/2003, competența de

soluționare a plângerii contra măsurii asigurătorii,

nu poate conduce decât la concluzia

că legiuitorul a urmărit ca o astfel de plângere să fie adresată organului

judiciar, cu atribuție de decizie, specific fiecărei faze a procesului penal,

iar nu oricăruia dintre aceste organe.

De

altfel, în art. 275 C.

proc

.

pen

.,

prin care este reglementată plângerea împotriva măsurilor și actelor de

urmărire penală, se prevede la alin. (3) că o astfel de plângere „se adresează

procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se

depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.”

Așa

fiind și cum prin

nicio

altă dispoziție nu se

instituie competența alternativă de soluționare a unor asemenea plângeri, se

impune să se considere că textul art. 168 alin. (1) C.

proc

.

pen

. nu poate fi interpretat decât în sensul că s-a

urmărit ca plângerea respectivă să fie soluționată numai de organul judiciar

specific fiecărei faze procesuale, adică de procuror în timpul urmăririi penale

și de judecător în timpul judecății.

În

acest sens mai trebuie observat că, în raport cu specificul normei juridice

înscrise în art. 168 C.

proc

.

pen

.,

este exclusă competența concomitentă a mai multor organe judiciare pentru

soluționarea plângerii în aceeași fază procesuală, pentru că s-ar contraveni

principiului unicității organului judiciar, în raport cu fiecare etapă

procesuală și s-ar crea o situație inadmisibilă de interferență concomitentă,

lipsită de finalitate, între atribuțiile mai multor organe judiciare.

Totodată,

din economia dispozițiilor art. 278 alin. (1) C.

proc

.

pen

. rezultă că „plângerea împotriva măsurilor luate

sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de

acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul

general al parchetului de pe lângă curțile de apel ori de

procurorul șef de secție al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.”

Dacă

voința legiuitorului ar fi fost aceea de a reglementa o procedură de judecare a

plângerii împotriva măsurilor asiguratorii, în faza de urmărire penală, de

către instanța de judecată - astfel cum este reglementată procedura privind

plângerea contra soluțiilor procurorului de netrimitere în judecată (art. 278

1

C.

proc

.

pen

.), ar fi

prevăzut-o în mod expres.

O altă

interpretare ar excede dispozițiilor prevăzute în art. 168 alin. (1) C.

proc

.

pen

., dar și prevederilor

art. 278 alin. (1) și (3) C.

proc

.

pen

., respectiv, art. 129 din Constituția României.

Întrucât

petiționara a înaintat o astfel de plângere procurorului șef de secție al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care i-a

fost respinsă ca nefondată, rezultă că plângerea adresată de aceasta Înaltei

Curți de Casație și Justiție, împotriva ordonanței de instituire a sechestrului

asigurător, este inadmisibilă.

Sistemul

român de jurisdicție a stabilit principiul unicității acestei căi de atac,

dreptul la plângere stingându-se prin exercitare la organul competent, așa

încât posibilitatea învestirii unui alt organ decât cel prevăzut de lege este

exclusă, constituind o încălcare a principiului legalității căilor de atac și,

din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Cât

privește aplicarea dispozițiilor art. 5 paragraf 4 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului - invocate de petiționară -, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că acestea nu își găsesc aplicabilitatea în cauza supusă

analizei.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 5 paragraf 4 din Convenție, „orice persoană lipsită

de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs

în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra

legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este

ilegală.”

În

virtutea paragrafului 4 al art. 5, persoanele arestate sau deținute au dreptul

la examinarea respectării exigențelor de procedură și de fond necesare

asigurării legalității privării lor de libertate în sensul Convenției.

În

speță, nu se pune în discuție legalitatea detenției, ci legalitatea și

temeinicia ordonanței procurorului privind instituirea și aducerea la

îndeplinire a măsurilor asigurătorii.

Ca

atare, invocarea de către petiționară, în susținerea admisibilității plângerii

adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dispozițiilor art. 5 paragraf

4 din Convenție, este greșită.

Totodată,

aceeași soluție a inadmisibilității plângerii se impune și din perspectiva

dispozițiilor art. 278

1

C.

proc

.

pen

.

Potrivit

dispozițiilor art. 278

1

C.

proc

.

pen

., după respingerea plângerii făcute conform art. 275 -

278 C.

proc

.

pen

. împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a

rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a

urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane

ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de

zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, la

judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să

judece cauza în primă instanță.

Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că legiuitorul a prevăzut, ca o garanție

a respectării legalității în procesul penal, posibilitatea ca orice persoană

nemulțumită de actele și măsurile efectuate de procuror ori efectuate pe baza

dispozițiilor date de acesta să adreseze plângere instanței, plângerea având

natura juridică a unei căi de atac ce vizează controlul judecătoresc al

rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată.

Din

economia dispozițiilor legale anterior invocate, rezultă că se poate face

plângere la instanță numai împotriva rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi

penale sau a ordonanțelor ori, după caz, a rezoluțiilor de clasare, de scoatere

de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, deci împotriva

soluțiilor de netrimitere în judecată.

O altă

interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situații, cum ar

fi ordonanța de instituire a sechestrului asigurător, este exclusă, în raport

cu dispozițiile procesuale menționate, dar și în raport cu prevederile art. 129

din Constituția România, potrivit cu care părțile interesate, care își

legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în

condițiile legii.

Pe

cale de consecință, din coroborarea tuturor acestor dispoziții legale se impune

concluzia inadmisibilității controlului judiciar, cu consecința respingerii

plângerii pentru acest motiv.

Față

de cele menționate mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în

conformitate cu prevederile art. 168 alin. (1) C.

proc

.

pen

. și art. 278

1

alin. (8) lit. a) teza a

II-a C.

proc

.

pen

., a

respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționara societatea

comercială P., prin administrator M.D., împotriva ordonanței cu nr. 218/P/2006

din 3 decembrie 2008 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a

Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție.