ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii penale de

față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin ordonanța cu nr. 218/P/2006

din 3 decembrie 2008, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

– D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție,

a dispus, în cursul instrumentării dosarului cu același număr, instituirea

sechestrului asigurator asupra părții de proprietate exclusivă și indiviză

deținută de SC P. SRL (cu sediul în municipiul Galați, înmatriculată la O.R.C.

Galați sub nr. J17/966/2004), din imobilul situat în București, proprietatea sa,

în vederea recuperării unui prejudiciu în valoare totală de 3.688.826 lei.

Pentru instituirea

sechestrului asigurator, parchetul a avut în vedere că, prin ordonanța din 31

ianuarie 2008 s-a dispus începerea urmăririi penale față de M.D., administrator

la SC P. SRL Galați, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 26 C.

pen., raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, republicată, combinat

cu art. 248 și art. 248

1

C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., iar prin ordonanța din data de 19 noiembrie 2008, s-a dispus extinderea

cercetărilor și începerea urmăririi penale față de M.D. și sub aspectul

infracțiunilor prevăzută de art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu

modificările ulterioare, raportat la art. 17 lit. e) din legea nr. 78/2000,

republicată și prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005.

S-a reținut că M.D., în

calitate de administrator la SC P. SRL, a înregistrat în contabilitatea firmei

suma de 3.200.712 lei, pe care ulterior a folosit-o pentru achiziționarea

părții de proprietate exclusivă și indiviză deținută de B.G. și B.L. din

„imobilul (teren și construcții) situat în București, deși cunoștea faptul că

această sumă provenea din săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000.

Totodată, s-a mai reținut că

M.D. a înregistrat în contabilitatea firmei, pe cheltuieli, facturi fictive,

diminuând impozitul pe profit datorat bugetului de stat cu suma de 488.114 lei.

Împotriva ordonanței cu nr. 218/P/2006

din 3 decembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

– D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție,

prin care s-a dispus instituirea sechestrului asigurator, petiționara SC P. SRL

Galați, prin administrator M.D., a formulat plângere, întemeiată pe

dispozițiile art. 275 – art. 278 C. proc. pen., înregistrată la Înalta Curte de

Casație și Justiție sub nr. 966/1/2009, la data de 3 februarie 2009, solicitând

admiterea acesteia și, pe cale de consecință, infirmarea soluției dată de

procuror.

Înalta Curte constată că

plângerea formulată de petiționara SC P. SRL Galați, prin administrator M.D.

este

inadmisibilă

pentru următoarele considerente:

Legea procesuală penală,

prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care,

să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări

materiale sau morale părților din proces.

Astfel, reglementându-se

contestarea măsurii asiguratorii, legiuitorul a prevăzut în dispozițiile art. 168

alin. (1) C. proc. pen., că „în contra măsurii asiguratorii luate și a modului

de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea

responsabilă civilmente, precum și orice altă persoană se pot plânge

procurorului sau instanței de judecată, în orice fază a procesului penal”.

Formularea „se pot plânge

procurorului sau instanței de judecată” nu presupune instituirea unei

competențe alternative, la alegerea celui care exercită un atare drept

procesual, câtă vreme dispozițiile de ansamblu ale alineatului menționat nu

reglementează o astfel de competență, ci doar prevăd posibilitatea pentru

persoanele care au acest drept de a uza de el în orice fază a procesului penal.

A considera altfel ar

însemna să se contravină principiului legalității procesului penal, instituit

prin art. 2 alin. (1) C. proc. pen., conform căruia „procesul penal se

desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății,

potrivit dispozițiilor prevăzute de lege”.

De aceea, modul în care s-a

reglementat prin art. 168 alin. (1) C. proc. pen., în urma modificării ce i s-a

adus acestui articol prin Legea nr. 281/2003, competența de soluționare a

plângerii contra măsurii asiguratorii,

nu poate conduce decât la concluzia că legiuitorul a

urmărit ca o astfel de plângere să fie adresată organului judiciar, cu

atribuție de decizie specific fiecărei faze a procesului penal, iar nu

oricăruia dintre aceste organe.

De altfel, în art. 275 C.

proc. pen., prin care este reglementată plângerea împotriva măsurilor și

actelor de urmărire penală, se prevede la alin. (3) că o astfel de plângere „se

adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare

penală și se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală”.

Așa fiind și cum prin nicio

altă dispoziție nu se instituie competența alternativă de soluționare a unor

asemenea plângeri, se impune să se considere că textul art. 168 alin. (1) C.

proc. pen., nu poate fi interpretat decât în sensul că s-a urmărit ca,

plângerea respectivă să fie soluționată numai de organul judiciar specific

fiecărei faze procesuale, adică de procuror în timpul urmăririi penale și de

judecător în timpul judecății.

În acest sens mai trebuie

observat că, în raport cu specificul normei juridice înscrise în art. 168 C.

proc. pen., este exclusă competența concomitentă a mai multor organe judiciare

pentru soluționarea plângerii în aceeași fază procesuală, pentru că s-ar

contraveni principiului unicității organului judiciar, în raport cu fiecare

etapă procesuală și s-ar crea o situație inadmisibilă de interferență

concomitentă, lipsită de finalitate, între atribuțiile mai multor organe

judiciare.

Totodată, din economia

dispozițiilor art. 278 alin. (1) C. proc. pen., rezultă că „plângerea împotriva

măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza

dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim procurorul parchetului sau,

după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curțile de apel ori

de

procurorul

șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție”.

Dacă voința legiuitorului ar

fi fost aceea de a reglementa o procedură de judecare a plângerii împotriva

măsurilor asiguratorii, în faza de urmărire penală, de către instanța de

judecată, astfel cum este reglementată procedura privind plângerea contra

soluțiilor procurorului de netrimitere în judecată (art. 278

1

C.

proc. pen.), ar fi prevăzut-o în mod expres.

O altă interpretare ar

excede dispozițiilor prevăzute în art. 168 alin. (1) C. proc. pen., dar și

prevederilor art. 278 alin. (1) și (3) C. proc. pen., respectiv, art. 129 din

Constituția României.

Întrucât petiționara a

înaintat o astfel de plângere procurorului șef de secție al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care i-a fost respinsă, ca

nefondată, rezultă că plângerea adresată de aceasta Înaltei Curți, împotriva

ordonanței de instituire a sechestrului asigurator, este inadmisibilă.

Sistemul român de

jurisdicție a stabilit principiul unicității acestei căi de atac, dreptul la

plângere stingându-se prin exercitare la organul competent, așa încât

posibilitatea investirii unui alt organ decât cel prevăzut de lege este

exclusă, constituind o încălcare a principiului legalității căilor de atac și,

din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Cât privește aplicarea

dispozițiilor art. 5 paragraf 4 din C.E.D.O., invocate de petiționară, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că acestea nu își găsesc aplicabilitatea

în cauza supusă analizei.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 5 paragraf 4 din Convenție, „orice persoană lipsită de

libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în

fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra

legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este

ilegală”.

În virtutea paragrafului 4

al art. 5, persoanele arestate sau deținute au dreptul la examinarea

respectării exigențelor de procedură și de fond necesare asigurării legalității

privării lor de libertate în sensul Convenției.

În speță, nu se pune în

discuție legalitatea detenției, ci legalitatea și temeinicia ordonanței

procurorului privind instituirea și aducerea la îndeplinire a măsurilor asiguratorii.

Ca atare, invocarea de către

petiționară în susținerea admisibilității plângerii adresate Înaltei Curți de

Casație și Justiție, a dispozițiilor art. 5 paragraf 4 din Convenție, este

greșită.

Totodată, aceeași soluție a

inadmisibilității plângerii se impune și din perspectiva dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275 – art. 278 C.

proc. pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței

ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau

de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și

orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere

în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de

rezolvare, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii,

competența să judece cauza în primă instanță.

Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că legiuitorul a prevăzut, ca o garanție a respectării

legalității în procesul penal, posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de

actele și măsurile efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor

date de acesta să adreseze plângere instanței, plângerea având natura juridică

a unei căi de atac ce vizează controlul judecătoresc al rezoluțiilor sau

ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată.

Din economia dispozițiilor

legale anterior invocate, rezultă că se poate face plângere la instanță numai

împotriva rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanțelor ori,

după caz, a rezoluțiilor de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de

încetare a urmăririi penale, deci împotriva soluțiilor de netrimitere în

judecată.

O altă interpretare, în

sensul extinderii acestei căi de atac la alte situații, cum ar fi ordonanța de

instituire a sechestrului asigurator este exclusă, în raport cu dispozițiile

procesuale menționate, dar și în raport cu prevederile art. 129 din Constituția

România, potrivit cu care părțile interesate, care își legitimează calitatea

procesuală, pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.

Pe cale de consecință, din

coroborarea tuturor acestor dispoziții legale se impune concluzia

inadmisibilității controlului judiciar, cu consecința respingerii plângerii

pentru acest motiv.

Față de cele menționate mai

sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 168 alin. (1) C. proc.

pen. și art. 278

1

alin. (8) lit. a) teza a II-a C. proc. pen., va

respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționara SC P. SRL Galați,

prin administrator M.D., împotriva ordonanței nr. 218/P/2006 din 3 decembrie

2008 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A.,

secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție.

Va obliga petiționara la

plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca inadmisibilă,

plângerea formulată de petiționara SC P. SRL Galați, prin administrator M.D.,

împotriva Ordonanței nr. 218/P/2006 din 3 decembrie 2008 dată de Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor

conexe infracțiunilor de corupție.

Obligă petiționarul la plata

sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 16 martie 2009.