ÎCCJ, Secția penală

Deliberând în cauza de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1431 din 28 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 41 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 7 (șapte) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată (în perioada septembrie 2014 - decembrie 2015).

În temeiul art. 67 alin. (2) - art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. g) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii), pe o durată de trei ani după executarea pedepsei închisorii (pedeapsă complementară).

În temeiul art. 65 alin. (1) și (3) din C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. g) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii), de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate (pedeapsă accesorie).

În temeiul art. 15 din Legea nr. 187/2012 în ref. la art. 83 din vechiul C. pen., văzând și dispozițiile art. 43 alin. (1) din C. pen. a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 (doi) ani închisoare aplicate inculpatului prin Sentința penală nr. 198 din 8 martie 2012 a Judecătoriei Slatina, definitivă prin Decizia penală nr. 1362/R din 12 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, urmând ca aceasta să se adauge la pedeapsa aplicată prin prezenta, inculpatul executând, în final, o pedeapsă rezultantă de 9 (nouă) ani închisoare.

În temeiul art. 67 alin. (2) - art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. g) din C. pen. (redate mai sus), pe o durată de trei ani după executarea pedepsei închisorii (pedeapsă complementară).

În temeiul art. 65 alin. (1) și (3) din C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. g) din C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate (pedeapsă accesorie).

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 72 din C. pen., a computat durata prevenției (reținere și arest la domiciliu), de la data de 6 mai 2016 la data de 28 iulie 2016.

În temeiul art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. a menținut măsura preventivă a controlului judiciar față de inculpat (dispusă prin încheierea de ședință din data de 26 iulie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția I penală - definitivă prin necontestare).

În temeiul art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a condamnat inculpata B. la pedeapsa de 4 (patru) ani și 8 (opt) luni închisoare pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de evaziune fiscală, în formă continuată (în perioada septembrie 2014 - decembrie 2015).

În temeiul art. 67 alin. (2) - art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen. a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. g) din C. pen. (dreptul de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii), pe o durată de doi ani după executarea pedepsei închisorii (pedeapsă complementară).

În temeiul art. 65 alin. (1) și (3) din C. pen. a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. g) din C. pen. (dreptul de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii), de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate (pedeapsă accesorie).

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 72 din C. pen., a computat durata prevenției (reținere, arest preventiv și arest la domiciliu), de la data de 6 mai 2016 la data de 13 noiembrie 2016.

În temeiul art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. a menținut măsura preventivă a controlului judiciar față de inculpată (dispusă prin încheierea de ședință din data de 11 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.5 al Tribunalului București, secția I penală - definitivă prin necontestare).

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. g) din C. proc. pen. a dispus anularea înscrisurilor falsificate (facturi fiscale) - toate atașate (cusute) în vol. III d.u.p.

A constatat că, în vol. II d.u.p., au fost atașate (cusute) mai multe facturi, chitanțe, despre care se arată de către procuror că ar proveni de la numitul C. (fiul inculpatei), descoperit în timp ce i le înmâna inculpatului A. la data de 6 mai 2016.

A constatat că față de sus-numit, prin rechizitoriu, la pct. 3 și pct. 4, s-au dispus două soluții, diferite de cele de trimitere în judecată dispuse pentru inculpații prezenți, respectiv o soluție de clasare și o soluție de renunțare la urmărirea penală.

În consecință, a trimis volumul II al dosarului de urmărire penală, conținând separat înscrisuri, la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, pentru ca procurorul să aprecieze dacă este cazul să sesizeze judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul București, secția I Penală în vederea desființării acestor înscrisuri, ca fiind destinate săvârșirii de infracțiuni, potrivit dispozițiilor art. 549

1

din C. proc. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) corob. cu art. 19 - art. 20 din C. proc. pen. în ref. la art. 1357, art. 1373 și art. 1382 din C. civ. a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F și a obligat pe inculpați, în solidar, iar pe inculpat și în solidar cu partea responsabilă civilmente SC D. SRL la plata sumei de 786.940 RON (511.260 RON reprezentând T.V.A. și 275.680 RON reprezentând impozit pe profit-prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului), precum și a obligațiilor fiscale accesorii (majorări, penalități și dobânzi) aferente, calculate conform legislației fiscale.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menținut măsura sechestrului asigurător dispusă de procuror prin ordonanța din data de 6 iulie 2016, privind un teren intravilan deținut de către inculpata B. (în devălmășie cu soțul E.) în suprafață de 250 mp, situat în București, str. x, sector 2 și evaluat la suma de aproximativ 191.250 RON.

În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 249 din C. proc. pen., a dispus luarea măsurii asigurătorii a sechestrului atât asupra bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea inculpaților (altele decât bunul deja sechestrat), cât și asupra bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea părții responsabile civilmente, până la concurența debitului, în vederea recuperării întregii pagube.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 241/2005 a interzis inculpaților dreptul de a fi fondatori, administratori, directori sau reprezentanți legali ai societății comerciale.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, s-a dispus comunicarea către Oficiul Național al Registrului Comerțului a unei copii a dispozitivului hotărârii judecătorești definitive.

În temeiul art. 274 alin. (1), (2) și (3) din C. proc. pen. a obligat pe inculpatul A. - în solidar cu partea responsabilă civilmente SC D. SRL - la plata sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat, iar pe inculpata B. la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații A. și B.

Prin Decizia penală nr. 403/A din data de 26 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de inculpații A. și B. împotriva Sentinței penale nr. 1431 din 28 iunie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2), (4) din C. proc. pen. au fost obligați apelanții inculpați la plata sumei de câte 600 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel și-a însușit situația de fapt reținută de instanța de fond în sensul că, inculpatul A., în perioada septembrie 2014 - decembrie 2015, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în calitate de administrator, în fapt, al SC D. SRL, s-a sustras de la plata taxelor și impozitelor datorate bugetului de stat, în sumă de 786.940 RON, prin înregistrarea unor operațiuni comerciale fictive în evidențele contabile ale societății, în baza unor facturi fiscale false emise în numele SC F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, SC I. SRL, SC J. SRL, SC K. SRL, SC L. SRL, SC M. SRL, SC N. SRL, SC O. SRL, SC P. SRL, SC Q. SRL, SC R. SRL, SC S. SRL și SC T. SRL, fapte ce s-a considerat că întrunesc obiectiv și subiectiv elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 41 alin. (1) din C. pen.

Totodată, în cazul inculpatei B. s-a reținut că, în perioada septembrie 2014- decembrie 2015, în baza aceleiași rezoluții infracționale, i-a furnizat inculpatului A., facturi fiscale întocmite în fals în numele SC F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, SC I. SRL, SC J. SRL, SC K. SRL, SC L. SRL, SC M. SRL, SC N. SRL, SC O. SRL, SC P. SRL, SC Q. SRL, SC R. SRL, SC S. SRL și SC T. SRL, în vederea înregistrării în evidențele contabile a unor operațiuni comerciale fictive (prejudiciu - 786.940 RON), împrejurare care, obiectiv și subiectiv, s-a considerat că întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, prev. și ped. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 403/A din data de 26 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală, au formulat recurs în casație inculpații A. și B.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 16 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, cererile de recurs în casație formulate de recurenții inculpați A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 403/A din 26 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I Penală, în Dosarul nr. x/2016 și a dispus trimiterea cauzei completului competent pentru judecarea pe fond a recursurilor în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Înalta Curte a reținut că, prin motivele de recurs în casație formulate de inculpatul A., prin apărători aleși, s-a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 și art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și, pe fond, casarea hotărârii atacate și înlăturarea greșitei aplicări a legii, recurentul precizând că, pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicare art. 35 alin. (1) și art. 41 din C. pen., pedeapsa prevăzută de lege este de la 2 la 8 ani închisoare în cazul alin. (1) și de la 4 la 10 ani închisoare în cazul alin. (2). În această ordine de idei, recurentul inculpat a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii întrucât a apreciat în mod eronat limitele de pedeapsă, reținând că limita minimă de pedeapsă este de 7 ani închisoare și limita maximă este de 13 ani închisoare, ceea ce în opinia sa este contrar dispozițiilor legale în materie.

Totodată, a solicitat înlăturarea greșitei aplicări a legii și aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea de evaziune fiscală, reduse la jumătate, prin efectul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, iar, în subsidiar, să se dispună rejudecarea cauzei de către instanța de apel, în scopul aplicării dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

A considerat că, instanța de apel, în mod greșit, nu a constatat incidența cauzei de reducere obligatorie a pedepsei în conformitate cu dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, pentru contribuția la identificarea și tragerea la răspundere penală a numitului C., singura raportare a instanței vizând contribuția inculpatului la tragerea la răspundere penală a coinculpatei B..

În acest context, a invocat că limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, trebuiau reduse la jumătate, având în vedere contribuția la identificarea și tragerea la răspundere penală a numitului C..

A arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 și 2 și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori a judecății denunță sau facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni.

Recurentul inculpat a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care, prin Decizia nr. 158/A din 13 aprilie 2016, a hotărât că aplicabilitatea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu este condiționată de emiterea rechizitoriului de către procuror, fiind suficient ca denunțul să conducă la începerea urmăririi penale.

În esență, recurentul inculpat a precizat că identitatea numitului C. și activitatea infracțională a acestuia nu erau mai dinainte cunoscute de organele de cercetare penală, iar începerea și, ulterior, extinderea urmăririi penale, ca și punerea în mișcare a acțiunii penale au fost consecința directă a contribuției sale.

A mai învederat că beneficiază de reducerea obligatorie la jumătate a limitelor de pedeapsă, în condițiile dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 și pentru contribuția pe care a adus-o la identificarea și tragerea la răspundere penală a numitei B. Sub acest aspect, recurentul inculpat a susținut că, despre identitatea și activitatea infracțională a numitei B. în dosarul penal nr. x/2016, organele de cercetare penală au luat cunoștință în mod nemijlocit de la el, iar ajutorul oferit trebuia valorificat în sensul reținerii în favoarea sa a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Prin motivele formulate de recurenta inculpată B. s-a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 și art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., admiterea recursului în casație și, pe fond, casarea Deciziei penale nr. 403 din 26 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală și, reținând cauza spre rejudecare, înlăturarea greșitei aplicări a legii prin diminuarea cuantumului pedepsei și stabilirea unei pedepse cu închisoarea orientată spre minimul special prevăzut de lege, cu aplicarea dispozițiilor art. 91 din C. pen.

S-a susținut că pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare aplicată în baza art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., este stabilită în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin motivele formulate s-a menționat că, în mod greșit, instanța de apel nu a reținut circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art. 75 lit. a) și d) din C. pen., nefăcând aplicarea dispozițiilor art. 79 din C. pen. ce reglementează concursul dintre cauzele de agravare și de atenuare a pedepsei.

A indicat că, potrivit art. 79 alin. (1) din C. pen. în situația în care sunt incidente în cauză două sau mai multe dispoziții care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțele atenuante și cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.

Astfel, recurenta inculpată a solicitat a se da eficiență dispozițiilor art. 76 alin. (1) din C. pen. și să se dispună reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr. 241/2005, iar, apoi, să se dea eficiență și dispozițiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. și să se dispună reducerea limitelor legale ale pedepsei cu încă o treime.

Recurenta inculpată a mai făcut referire la dispozițiile art. 75 alin. (1) lit. c) raportat la art. 26 alin. (2) din C. pen. și a solicitat să se rețină ca o circumstanță atenuantă legală depășirea limitelor stării de necesitate care prevăd că "Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate care nu și-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat".

Examinând recursurile în casație formulate de recurenții inculpați A. și B., în raport cu dispozițiile prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii reglementate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele indicate expres de legiuitor.

Dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. prevăd că hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident în situația în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se, printre altele, criticile privind greșita individualizare a pedepsei. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

În speță, astfel cum s-a reținut prin încheierea din data de 16 octombrie 2019 de admitere în principiu a cererii de recurs în casație, recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., arătând că a fost condamnat la o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege, deoarece, deși în cursul judecății în apel, a făcut dovada că beneficiază de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, instanța nu i-a aplicat acest beneficiu, susținând, totodată, că limitele speciale de pedeapsă ale infracțiunii de evaziune fiscală săvârșite sunt cuprinse între 4 și 10 ani închisoare.

Verificând din această perspectivă hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel, după ce a analizat situația de fapt și încadrarea juridică, a apreciat că inculpatul A. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală și a dispus condamnarea inculpatului, fără a reține incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Referitor la acest motiv de recurs formulat de inculpatul A. prin care critică faptul că instanța de apel, în mod greșit, nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, Înalta Curte, în opinie majoritară, consideră că nu se încadrează în cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., având în vedere că reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei constituie un aspect de apreciere a instanței de apel, aceasta fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunțat și a facilitat sau nu identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni.

Recursul în casație nu poate tinde spre reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar instanța de recurs nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator. Ca atare, nici chestiunile care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta poate avea consecințe în planul tratamentului sancționator, nu pot fi supuse controlului judiciar pe calea recursului în casație.

Prin Decizia nr. 3/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că instituția prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002 are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a unor cerințe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta și stadiul cauzei în care se urmărește producerea efectelor atenuante de pedeapsă.

Instituția reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 are efect direct asupra procesului judiciar de individualizare a pedepsei, natura sa juridică, de cauză de reducere a limitelor de pedeapsă, fiind enunțată și în decizia nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curții Constituționale.

În considerarea celor anterior expuse, se reține, așadar, că ceea ce urmărește inculpatul A. prin recursul în casație formulat este, în realitate, reindividualizarea pedepsei, iar nu îndreptarea unei erori de drept.

Constituie o chestiune ce ține de temeinicia deciziei recurate interpretarea probelor în baza cărora se stabilește dacă inculpatul beneficiază sau nu de cauza de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Or, față de scopul recursului în casație prin care se urmărește realizarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, instanța de recurs nu poate reaprecia probele administrate în legătură cu comportamentul procesual al inculpatului pentru a verifica dacă a denunțat și a facilitat identificarea și tragerea la răspundere penală a inculpatei B. Curtea de apel a stabilit în procesul propriu de evaluare a probelor, așa cum a arătat în considerentele deciziei recurate că, în luna aprilie 2016, când inculpatul A. a formulat denunț, identitatea inculpatei B. era cunoscută, încă din data de 25 martie 2016.

Prin urmare, chestiunea în discuție referitoare la aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, ce conturează conduita procesuală a inculpatului care se reflectă în individualizarea pedepsei, a intrat în puterea lucrului judecat.

În consecință, Înalta Curte nu poate examina prin intermediul acestei căi extraordinare de atac incidența cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002, având în vedere că, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. nu poate fi cenzurată individualizarea pedepsei, acest aspect vizând temeinicia hotărârii. În acest sens, este relevantă jurisprudența Înaltei Curți (Decizia penală nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017 a ICCJ, secția penală, Decizia penală nr. 37/RC din 31 ianuarie 2017 a ICCJ, secția penală, Decizia penală nr. 467/RC din 23 noiembrie 2017 a ICCJ, secția penală, Decizia penală nr. 75/RC din 9 martie 2018 a ICCJ, secția penală, Decizia penală nr. 155/RC din 2 mai 2018 a ICCJ, secția penală, Decizia penală nr. 92/RC din 14 martie 2019 a ICCJ, secția penală, Decizia penală nr. 166/RC din 10 mai 2019 a ICCJ, secția penală).

Înalta Curte mai reține că, motivul de recurs al inculpatului A. vizând neaplicarea cauzei de reducere a pedepsei în baza art. 19 din Legea nr. 682/2002, sub aspectul identificării și tragerii la răspundere penală a inculpatului C., reprezintă o critică adusă modului în care instanța de apel a analizat motivele de apel.

Astfel, motivul de recurs al inculpatului A. constând în împrejurarea că instanța de apel nu a examinat dacă inculpatul a denunțat și a facilitat identificarea și tragerea la răspundere penală a inculpatului C. și, implicit, nu a aplicat cauza de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002, echivalează cu omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra unui motiv de apel, situație care nu se circumscrie cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., după cum nu se încadrează nici unuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

În condițiile în care, pe calea recursului în casație, conform art. 447 C. proc. pen., Înalta Curte este limitată la a verifica legalitatea deciziei exclusiv prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 438 C. proc. pen., excedează analizei omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra solicitării inculpatului de a reține în beneficiul său dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 întrucât ar fi denunțat și facilitat identificarea și tragerea la răspundere penală a inculpatului C. (persoană cu privire la care s-a dispus prin rechizitoriu nr. x din 28 august 2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, clasarea pentru complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și renunțarea la urmărirea penală pentru infracțiunea de tăinuire prev. de art. 270 C. pen.).

Deopotrivă, se subliniază că, în calea extraordinară a recursului în casație nu se poate verifica, pentru prima dată, incidența unei cauze legale de reducere a pedepsei, cum este cea prev. de art. 19 din Legea 682/2002.

Cât privește pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată recurentului inculpat A. pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 41 din C. pen., aceasta este legală.

Instanța de apel a reținut că infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată, a fost săvârșită de inculpatul A., în perioada septembrie 2014 - decembrie 2015, iar în funcție de data ultimului act material din decembrie 2015 și de succesiunea în timp a prevederilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, se constată că limitele speciale de pedeapsă pentru infracțiunea comisă se situează între 7 ani și 13 ani închisoare (conform modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 146 din 19 martie 2013). Așadar, pedeapsa aplicată inculpatului, de 7 ani închisoare, pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 41 din C. pen., este egală cu minimul prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită de acesta. Limitele speciale de pedeapsă de la 4 ani la 10 ani închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (la care s-a făcut trimitere prin cererea scrisă de recurs) erau prevăzute de legea specială înainte de modificarea prin Legea nr. 50/2013 și nu au aplicabilitate în cauză, în raport de data comiterii infracțiunii de către inculpatul A.

Recursul în casație formulat de inculpata B. este nefondat întrucât pedeapsa de 4 ani și 8 luni aplicată acesteia pentru complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., este legală, respectiv este egală cu minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă, după reducerea cu o treime a limitelor speciale (de la 7 ani la 13 ani închisoare), ca urmare a aplicării dispozițiilor prev. de art. 396 alin. (10) din C. pen. privind judecata în procedura simplificată a recunoașterii vinovăției.

Motivul de recurs în casație susținut de inculpată, în sensul că pedeapsa trebuia redusă în conformitate cu dispozițiile art. 76 C. pen., este nefondat având în vedere că instanța de apel nu a reținut în favoarea acesteia nicio circumstanță atenuantă dintre cele prev. de art. 75 C. pen., condiție sine qua non pentru a da eficiență prevederilor art. 76 C. pen.. În aceste condiții, în care nu există un concurs între cauze de agravare și atenuare a răspunderii penale, nu devine incident nici art. 79 C. pen.

Înalta Curte reiterează că, în recurs în casație, instanța nu poate realiza o individualizare a cuantumului pedepsei sau a modalității de executare acesteia (prin suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei prev. de art. 91 C. pen., cum a solicitat recurenta), deoarece dispozițiile legale nu permit verificarea temeiniciei hotărârii pronunțate de instanța de apel, ci numai anumite aspecte de legalitate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 403/A din 26 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I Penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 200 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 403/A din 26 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 200 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 decembrie 2019.

Opinie separată

Opinie separată, numai în ceea ce privește admiterea recursului în casație, cu consecința valorificării art. 19 din Legea nr. 682/2002, față de inculpatul A..

Referitor la recursul în casație formulat de inculpatul A., se reține că acesta a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin limite prevăzute de lege se înțeleg cele stabilite în raport cu normele ce determină încadrarea juridică.

Încadrarea juridică reprezintă caracterizarea completă, în drept, a faptelor cercetate prin reținerea tuturor textelor aplicabile, indiferent de sediul acestora, respectiv, norma de incriminare și cauze, stări sau circumstanțe de atenuare sau agravare a răspunderii penale, ce împreună generează limitele în care se va stabili și aplica sancțiunea. Încadrarea juridică este un element al acuzației cu consecințe directe asupra predictibilității actului de justiție, reprezentând reperul în care va interveni răspunderea penală și care va decela jurisprudența relevantă.

Pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege sunt cele ce sar din intervalul determinat în urma incidenței tuturor aceste norme penale.

În jurisprudența anterioară, delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casație, instanța supremă a statuat în sensul incidenței sale în ipoteza:

- unei pedepse neprevăzute de legea penală sau cu o durată ce excede limitelor legale speciale;

- unei pedepse nelegale datorită încălcării limitelor determinate de stări ori circumstanțe de atenuare sau agravare: concursul de infracțiuni, recidivă, circumstanțe atenuante.

Jurisprudența evocată este relevantă și pentru prezenta cauză. Astfel, s-a stabilit că o pedeapsă depășește, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de C. pen. pentru o anumită infracțiune. Există însă situații în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reținerii unor împrejurări care au drept consecință reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări țin de individualizarea legală a pedepsei și pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (cum sunt circumstanțele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare etc.), dar pot fi și de natură procesuală (procedura recunoașterii învinuirii). În acest sens, Decizia nr. 115/RC din 1 aprilie 2015; Decizia nr. 113/RC din 5 aprilie 2016; Decizia nr. 226/RC din 14 iunie 2016, Decizia nr. 63/RC din 2 martie 2016, www.x.ro.

Erorile privind calculul sporului aplicabil în cazul concursului de infracțiuni au fost corectate pe calea recursului în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (Decizia nr. 172/RC din 19 aprilie 2017; Decizia nr. 158/RC din 6 aprilie 2017; Decizia nr. 150/RC din 4 aprilie 2017; Decizia nr. 326 din 20 septembrie 2016; Decizia nr. 255/RC din 15 octombrie 2014). În ipoteza în care aplicarea corectă a dispozițiilor privind concursul de infracțiuni conducea la o pedeapsă inferioară celei stabilite în apel, s-a stabilit incidența cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. și s-a redus pedeapsa rezultantă (Decizia nr. 169/RC din 11 mai 2016).

Recursul în casație a constituit temei pentru casarea deciziilor penale în ipoteza greșitei rețineri a stării de recidivă, atunci când primul termen al acesteia era reprezentat de o condamnare pentru infracțiuni comise în timpul minorității (Decizia penală nr. 278/RC din 1 iulie 2016), sau cea a aplicării greșite a dispozițiilor art. 43 din C. pen. referitoare la pedeapsa în caz de recidivă, prin cumul aritmetic (Decizia penală nr. 124/RC din 8 aprilie 2015), respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 41 din C. pen. referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru reținerea stării de recidivă (Decizia penală nr. 316/RC/2019), ori a stabilirii greșite a legii penale mai favorabile (Decizia penală nr. 496/RC/2017), respectiv a greșitei revocări a suspendării sub supraveghere (Decizia penală nr. 370/RC/2017). Aplicarea greșită a dispozițiilor privind concursul de infracțiuni și recidiva, cu consecințe asupra duratei pedepsei închisorii, a fost corectată pe calea recursului în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. (Decizia nr. 224/RC din 13 iunie 2016; Decizia nr. 184/RC din 27 mai 2015).

În ipoteza în care instanța de apel, reținând incidența cauzelor de reducere a pedepsei și a cauzelor de majorare a pedepsei, a aplicat pedeapsa închisorii de cel mult 3 ani și a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că limita minimă a pedepsei închisorii rezultată prin aplicarea cauzelor de reducere și de majorare a pedepsei este mai mare de 3 ani închisoare, a stabilit incidența cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. Admițând recursul în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție a aplicat pedeapsa închisorii egală cu limita minimă rezultată ca efect al incidenței cauzelor succesive și a înlăturat dispozițiile privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (Decizia nr. 521/RC din 25 noiembrie 2016; în același sens, Decizia nr. 250/RC din 15 iunie 2017; Decizia nr. 471/RC din 7 noiembrie 2016; Decizia nr. 368/RC din 2 noiembrie 2015).

Recursul în casație a permis valorificarea erorii în determinarea minimului special rezultat din aplicarea dispozițiilor art. 76 alin. (1) C. pen. privind efectele circumstanțelor atenuante:

"…stabilirea unei pedepse inferioare minimului special rezultat prin aplicarea dispozițiilor art. 76 alin. (1) C. pen. privind efectele circumstanțelor atenuante pentru una dintre infracțiunile concurente și aplicarea pedepsei rezultante conform art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. prin adăugarea sporului de o treime din pedeapsa inferioară minimului special rezultat prin aplicarea dispozițiilor art. 76 alin. (1) C. pen. se încadrează în cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. referitor la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege". În această ipoteză, a fost admis recursul în casație și a fost modificată, atât pedeapsa inferioară minimului special rezultat prin aplicarea dispozițiilor art. 76 alin. (1) C. pen. pentru una dintre infracțiunile concurente, cât și pedeapsa rezultantă, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. (Decizia nr. 75/RC din 26 februarie 2015)

Stabilirea unei pedepse în alte limite decât cele care rezultă în urma aplicării dispozițiilor legale privitoare la efectele circumstanțelor atenuante, se încadrează în cazul de recurs în casație reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (Decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017; Decizia nr. 215/RC din 26 mai 2017).

Se constată că recursul în casație este deja recunoscut ca fiind calea procesuală pentru îndreptarea erorilor rezultate din încălcări ale limitelor de pedeapsă determinate de efectele unor stări, cauze ori circumstanțe de atenuare sau agravare a răspunderii penale. Ceea ce se neagă este posibilitatea aplicării stării, cauzei ori circumstanței de atenuare sau agravare direct în calea recursului în casație, fără distincție după cum a făcut obiectul dezbaterii sau a fost străină cauzei. În opinie separată, se consideră că orice problematică ce a făcut obiectul dezbaterii și poate influența cuantumul pedepsei, respectiv orice stare, cauză ori circumstanță de atenuare ori agravare neaplicată, trebuie să poată fi reținută direct în recursul în casație. Ipoteza aplicării directe în recursul în casație, în cazul în care, deși antamată și evaluată, reținerea stării, cauzei ori circumstanței a fost respinsă de instanțele anterioare, nu este esențial diferită de ipoteza asumată de jurisprudență. Evaluarea va purta exact asupra acelorași limite și condiții ca în ipoteza stării, cauzei ori circumstanței deja valorificate și aplicate, respectiv asupra condițiilor (legale), asupra unor aspecte de drept, iar nu asupra elementelor de fapt specifice acuzației.

Ca urmare, nu numai aplicarea normelor ori instituțiilor de drept penal cu efectele aferente, ci și excluderea aplicării ar trebui evaluate în acest caz de casare.

Revenind la prezenta cauză, prin cererea de recurs în casație inculpatul A. a susținut că i-a fost aplicată o pedeapsă în limite superioare maximului, ca urmare a excluderii incidenței unei cauze legale de reducere a pedepsei, respectiv a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002. Potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Aplicarea cauzei legale nu este o chestiune de individualizare judiciară, nu este un criteriu pentru orientarea în intervalul de pedeapsă, ci determină un nou minim și maxim. Odată incidentă, cauza legală reduce limitele în care se va stabili pedeapsa, proporțional (aritmetic) și obligatoriu. Evaluarea instanței vizează numai aspectul îndeplinirii condițiilor pentru reținerea sau incidența sa. Această evaluare nu este incompatibilă cu judecata recursului în casație deoarece nu antamează elemente de fapt ale acuzației.

În cauză pedepsele aplicate sunt în cuantumul minimului special. Reținerea, în recursul în casație, a cauzei legale de reducere a pedepsei nu atrage un proces de reindividualizare judiciară, ci doar de determinare a minimului special în raport cu cauza legală de reducere neaplicată și de reducere a pedepsei aplicate la acest cuantum.

În consecință, în opinie separată, se apreciază că instanța de recurs în casație poate să valorifice și să aplice dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în situația în care nu s-a reținut această cauză legală de reducere a pedepsei, deși problematica a fost antamată în cursul judecății în fond și apel.

Procesat de GGC - LM