ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele următoarele:

Prin Sentința penală nr. 79 din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Sălaj, în baza art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior și art. 13 din C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare cu executare în regim de detenție pentru comiterea infracțiunii continuate de evaziune fiscală prin ascunderea sursei impozabile ori taxabile.

În baza art. 71 din C. pen. anterior, s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) teza a III-a din C. pen. anterior (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală).

În baza art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 65 din C. pen. anterior raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) teza a III-a din C. pen. anterior, s-au interzis inculpatului, pe o durată de 5 ani după terminarea executării pedepsei principale, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

De asemenea, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat același inculpat pentru infracțiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 din C. pen. anterior.

În baza art. 397 și art. 404 alin. (4) din C. proc. pen. raportat la art. 19 și art. 23 alin. (2) și (3) din C. proc. pen., s-a admis acțiunea civilă formulată de ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj și a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă, a sumei de 1.641.308,52 RON (din care 795.195,52 RON impozit pe venit și 846.113 RON TVA), reprezentând prejudiciu creat bugetului de stat, precum și la plata de dobânzi (majorări de întârziere) și penalități aferente, calculate de la data scadenței până la data achitării efective a prejudiciului.

În baza art. 397 alin. (2) raportat la art. 249 alin. (1), (2), (4), (5), și (6) din C. proc. pen. și art. 11 din Legea nr. 241/2005, a fost menținută măsura asigurătorie instituită în cursul urmăririi penale, până la concurența sumei de 1.419.463 RON, prin ordonanța din data de 8 aprilie 2015 (adusă la îndeplinire în baza procesului-verbal din 27.04.2015).

În baza art. 397 alin. (2) raportat la art. 249 alin. (1), (2), (4), (6) și (8) din C. proc. pen. și art. 11 din Legea nr. 241/2005, în vederea recuperării în întregime a prejudiciului creat bugetului statului, s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii ale sechestrului asupra oricăror bunuri mobile sau imobile aparținând inculpatului A., altele decât cele identificate și sechestrate de organele de urmărire penală și popririi (în limitele prevăzute de lege) a sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpatului de către o a treia persoană, urmând ca măsurile instituite să fie aduse la îndeplinire în acord cu prevederile Codului de procedură fiscală.

În baza art. 404 alin. (4) lit. i) raportat la art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., au fost desființate înscrisurile (borderouri de achiziție) existente la dos. u.p., vol. IV.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 390/A/2020 din data de 13 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

Împotriva Deciziei penale nr. 390/A/2020 din data de 13 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, la data de 26 iunie 2020, inculpatul A., prin apărător ales, a declarat recurs în casație.

Prin cererea de recurs în casație, s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, inculpatul a arătat că sintagma "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării - neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară - cât și în situația în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracțiunii, altele decât referitoare la vinovăție.

În acest sens, s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 336 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, conform cărora "constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate, potrivit legii, infracțiuni: neîndeplinirea de către contribuabil/plătitor la termen a obligațiilor de declarare prevăzute de lege, a bunurilor și veniturilor impozabile sau, după caz, a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume, precum și orice informații în legătură cu impozitele, taxele, contribuțiile, bunurile și veniturile impozabile, dacă legea prevede declararea acestora".

S-a apreciat că față de considerentele deciziei recurate menționate la f. x - 84 în sensul că "raportat la apărarea formulată de inculpat potrivit căreia acțiunile sale se circumscriu unor fapte de contravenții, instanța de control judiciar apreciază că delimitarea între cele două tipuri de răspunderi se face în raport de criteriul unic al gravității faptei comise, iar în speța de față, fapta prezintă gradul de pericol suficient pentru delimitarea sa în raport de contravenție prin prejudiciul mare cauzat statului, prin durata mare în timp a activității infracționale, inclusiv prin conduita procesuală adoptată, de negare a comiterii infracțiunii" în cauză există un conflict de norme (răspundere contravențională și răspundere penală).

Prin urmare, s-a făcut trimitere la jurisprudența constantă a instanței de contencios constituțional care a reținut de nenumărate ori faptul că, în exercitarea competenței de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să țină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul "ultima ratio".

Cu alte cuvinte, în opinia recurentului, Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit (alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat), iar nu ca având semnificația că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică.

Mai mult, s-a susținut că măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual. Curtea a reținut că din perspectiva principiului "ultima ratio" în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală.

Așadar, inculpatul A. a arătat că întreaga construcție a acuzației penale are la bază "convertirea" activității desfășurate de către acesta, în sensul că s-a apreciat că nu a derulat o activitate dependentă, ci una independentă, aflându-se astfel în poziția de a datora bugetului sume de bani cu titlu de impozite și taxe.

În acest sens, recurentul a apreciat că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat încheierea valabilă a contractelor de comision, care au fost înregistrate în gestiunea societății, au generat obligații fiscale în sarcina angajatorului său, respectiv în sarcina societății. Cu atât mai mult, societatea a plătit impozite în urma sumelor de bani cu care a fost retribuit pentru derularea activității.

Or, stabilindu-se, în urma judecății, faptul că, în realitate, acțiunile inculpatului au fost de vânzare a miezului de nucă către SC B. SRL și nu de cumpărare a miezului de nucă pentru societate, se poate constata situația unei contravenții, nicidecum a unei activități de natură penală.

În egală măsură, recurentul inculpat a menționat că, în mod eronat, s-a reținut în considerentele deciziei mai sus-amintite, o "activitate infracțională desfășurată într-o perioadă lungă de timp" aceasta fiind concluzia la care au ajuns organele judiciare, nicidecum scopul urmărit de inculpat, care a fost convins că a desfășurat activități legale în baza contractului de comision.

S-a mai arătat că, deși instanțele de fond și de apel au reținut că acest contract este fictiv, niciuna dintre acestea nu a dispus anularea lui.

Reiterând conținutul dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, conform cărora constituie infracțiunea de evaziune fiscală "ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale", recurentul a mai arătat că nu a fost trimis în judecată pentru această faptă, ci a fost acuzat că nu a declarat organelor fiscale veniturile obținute din vânzarea miezului de nucă, ca fiind venituri obținute din activități independente, în vederea impozitării, însă aceste împrejurări nu intră în conținutul infracțiunii tocmai descrise.

Astfel, în lipsa unei definiții legale, ce se impunea cu necesitate, întrucât vizează o faptă calificată ca infracțiune și mai ales că, în art. 2 lit. a) - g) din Legea nr. 241/2005, legiuitorul definește anumiți termeni și anumite expresii, folosite în înțelesul acestui act normativ - "a ascunde bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă" ar putea însemna - așa cum s-a opinat deja în practica judiciară - "a nu declara și în același timp a face diferite demersuri" pentru ca bunul sau activitatea economică în cauză, să nu fie cunoscute autorităților fiscale, fie prin ascunderea lor fizică sau juridică (acte reale care se referă la acestea, întocmirea unor acte false sau fictive, etc), fie prin ascunderea lor scriptică (evidențierea în acte financiar - contabile sub alte denumiri), în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, cunoscând cu certitudine faptul că aceste bunuri sau activități sunt supuse impozitării sau taxării, potrivit legii, ceea ce presupune că făptuitorul este deja sau trebuia să fie înregistrat fiscal, în condițiile legii.

Cu alte cuvinte, s-a opinat în sensul că legea penală nu intervine în raporturile de drept material și procedural fiscal pentru a stabili dacă o anumită persoană fizică sau juridică, datorează sau nu taxe sau impozite la bugetul de stat, ci doar ca fiind datorate, mai precis, după ce persoana în cauză a dobândit calitatea de contribuabil, în condițiile expres prevăzute de Codul de procedură fiscală: fie pe baza propriei declarații de impunere (în situațiile prevăzute de Codul fiscal), fie printr-o decizie de impunere, ca urmare a unui raport de inspecție fiscală (act administrativ - fiscal, ce poate fi contestat în justiție, potrivit Codului de procedură fiscală), devenind astfel subiect de drept în cadrul unui raport juridic de drept fiscal.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului în casație și dispunerea unei soluții legale deoarece faptele imputate inculpatului corespund domeniului contravențional și nu penal.

Totodată, inculpatul A. a solicitat, în temeiul art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., suspendarea executării hotărârii recurate.

Prin Încheierea din data de 4 septembrie 2020, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 390/A din data de 13 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Cluj, secția penală și de minori. Totodată, s-a dispus trimiterea cauzei Completului 10, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 16 octombrie 2020.

Pentru a se pronunța această soluție, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că Decizia penală nr. 390/A/2020 din data de 13 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar calea de atac a fost formulată de către recurentul inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

De asemenea, din examinarea cererii de recurs în casație a rezultat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menționate: numele și prenumele părții care a exercitat recursul în casație, semnătura apărătorului ales al titularului cererii, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestuia.

Raportat la criteriile de exigență ale condiției supuse analizei și la sfera cazului de recurs în casație invocat, astfel cum a fost consacrată în practică și jurisprudență, Înalta Curte, a constatat că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A. se circumscriu în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În ceea ce privește solicitarea recurentului inculpat A. privind suspendarea executării Hotărârii nr. 390/A/2020 din data de 13 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Înalta Curte a apreciat că se impune discutarea acesteia în condiții de oralitate și contradictorialitate, de către instanța care judecă recursul în casație, în compunere de 3 judecători, conform art. 441 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu prealabil, notează că potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, instanța supremă verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se cenzurează exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casație expres și limitativ prevăzute de lege.

Așadar, se constată că potrivit C. proc. pen. recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și de apel (situația de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, precum și stabilitatea situațiilor juridice rezultate din hotărârile judecătorești definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecințe grave, excluzând reexaminarea faptelor și probelor deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casație într-o cale de atac ordinară.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs în casație invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Preliminar, Înalta Curte constată că recurentul inculpat, prin intermediul apărătorului ales, a invocat, cu ocazia dezbaterilor de la termenul din data de 16 octombrie 2020, și alte motive decât cele cuprinse în cererea de recurs în casație și care nu au făcut obiectul examinării în procedura de admitere în principiu, conform art. 440 din C. proc. pen.. Astfel, au fost formulate critici privind lipsa laturii subiective a infracțiunii de evaziune fiscală, respectiv privind latura obiectivă a acesteia, din perspectiva activității desfășurate anterior de inculpat în cadrul asociației familiale.

Or, în raport de efectul devolutiv al recursului în casație și limitele acestuia, instanța de recurs fiind îndrituită, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație, se constată că aceste motive suplimentare invocate de recurent cu ocazia dezbaterilor nu pot fi analizate de Înalta Curte.

Aceeași concluzie rezultă și din interpretarea dispozițiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., care stabilesc că motivarea căii de atac trebuie să se facă în chiar cuprinsul cererii de declarare a recursului, prin urmare motivarea, precizarea sau completarea cererii de recurs în casație se poate realiza numai în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de lege.

În consecință, completările aduse cererii de recurs în casație în afara termenului de exercitare a căii de atac nu pot fi avute în vedere de către instanța de control judiciar, întrucât au fost făcute cu încălcarea termenului prevăzut de lege în care puteau fi formulate.

De altfel, criticile privind latura subiectivă a infracțiunii nu se circumscriu cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., analiza de legalitate a instanței de recurs fiind făcută numai din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii, iar faptul că inculpatul ar fi depus declarații la organul fiscal în legătură cu activitatea desfășurată în cadrul asociației familiale nu are relevanță în prezenta cauză, neconstituind obiectul judecății în cauza pendinte.

Analizând în aceste coordonate recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a menține hotărârea penală atacată.

În speță, inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în varianta normativă, agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

În fapt, s-a reținut, în esență, în considerentele sentinței penale, considerente la care a achiesat și instanța de apel, că în perioada noiembrie 2004 - decembrie 2010, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale datorate în condițiile prevăzute în lege, inculpatul A. a ascuns sursa impozabilă obținută ca urmare a desfășurării - în paralel cu activități de comisionare - a unei activități independente (achiziție de miez de nucă și de nucă în coajă din care a extras miezul pe care l-a depozitat, încărcat, descărcat și vândut către SC B. SRL Botoșani) din care a realizat venituri în sumă de 4.969.972 RON, fără a depune, în perioada 2005 - 2011, declarație privind venitul realizat la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal (2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009 și 2010) până la data de 15 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în cuantum de peste 100.000 euro în echivalentul monedei naționale.

Sub aspectul laturii obiective, s-a arătat că elementul material al infracțiunii constă în acțiunea de ascundere a sursei impozabile sau taxabile prin disimularea realității, inculpatul completând documente care să dea aparența de legalitate sumelor de bani dobândite și nedeclararea venitului în sumă de 4.969.972 RON obținut ca urmare a desfășurării, în perioada noiembrie 2004 - decembrie 2010, a unor activități independente (în paralel cu activități de comisionare).

Astfel, în urma analizării materialului probator, s-a stabilit, cu titlu definitiv, că inculpatul A., în calitate de persoană fizică, a încheiat mai multe contracte de comision prin care s-a obligat, în numele și pentru S.C. B. S.R.L., să colecteze produse agricole constând în miez de nucă (...) de la producători persoane fizice, iar societatea comercială, la rândul ei, s-a obligat să pună la dispoziția inculpatului sumele de bani necesare achiziționării produselor. Pentru activitatea desfășurată în cadrul contractului de comision, inculpatul a fost remunerat, începând cu luna ianuarie 2005 și până în luna decembrie 2010, cu titlu de comision, cu diferite sume de bani apropiate de salariul minim brut pe țară, detaliate în considerentele hotărârilor atacate.

Din borderourile de achiziție întocmite de inculpatul A. rezultă că acesta ar fi achiziționat cantitatea totală de 487.971 kg miez de nucă, pentru care a achitat suma totală de 5.045.287 RON.

În realitate, cantitatea de miez de nucă achiziționată în perioada de referință a fost de circa 7.600 kg, în valoare de 75.315 RON, (...) diferența fiind achiziționată sub forma de nucă în coajă.

Din declarațiile martorilor audiați, s-a reținut că inculpatul A. a achiziționat cantități mari de nucă în coajă (...) fără a întocmi borderouri de achiziție de la producătorii individuali. (...) Cantitățile de nucă în coajă astfel cumpărate, au fost ambalate în saci și ulterior predate altor persoane din localitățile Valcău de Sus și Boghiș, care le-au spart și au extras miezul de nucă. Miezul de nucă extras a fost predat ulterior inculpatului, care a oferit, pentru serviciul prestat, diferite sume de bani. (...) Totodată, la încărcatul sacilor cu miez de nucă în mijloace de transport, inculpatul a apelat la serviciile mai multor persoane din loc. Valcău de Sus cărora le-a achitat diferite sume de bani. (...) După extragere, miezul de nucă era predat inculpatului, care îl ambala în saci și îl transporta la locuința sa, unde era depozitat în anexele imobilului, fiind transportat ulterior din loc. Valcău de Sus în loc. Botoșani fie cu mijloace auto puse la dispoziție de martorul C., fie cu mijloace de transport proprii sau închiriate de către inculpatul A..

Or, toate aceste activități - achiziționarea nucilor în coajă, predarea acestor produse unor alte persoane pentru extracția miezului de nucă, extragerea miezului de nucă, încărcatul, descărcatul și depozitarea acestuia, închirierea mijloacelor de transport, respectiv transportarea miezului de nucă la sediul SC B. SRL - sunt activități extranee contractelor de comision, neavând vreo legătură cu obligațiile asumate de inculpat prin clauzele contractuale.

Așa cum a constatat și instanța de apel, persoana fizică A. a participat direct și personal la organizarea activității de achiziție a nucilor în coajă, de transportarea acestora și de predare către SC B. SRL.

Niciuna dintre aceste activități nu a fost relevată în vreun document justificativ.

Mai mult, pentru ascunderea acestor activități, inculpatul A. a întocmit borderouri de achiziție fictive, completând documentele primite de la SC B. SRL cu date nereale cu privire la persoane vânzătoare, cantități predate și sume achitate, pentru a nu se putea depista, în ceea ce îl privea, sursa impozabilă, aspectele menționate fiind relevate în considerentele sentinței penale.

Raportat la declarațiile martorilor audiați în cursul urmăririi penale și a judecății, curtea de apel a stabilit că, în mod corect, instanța de fond a reținut că înscrisurile întocmite de către inculpat în calitate de achizitor nu corespund realității în ceea ce privește tipul și cantitățile de bunuri predate sau numele persoanelor înscrise în borderouri, (…) borderourile de achiziții fiind întocmite în scopul ascunderii activității efectiv derulate, respectiv de cumpărare în nume propriu a nucilor în coajă care erau predate martorilor pentru a fi supuse operațiunilor de transformare în sensul extragerii miezului de nucă, miez care era predat în continuare către SC B. SRL.

De asemenea, în opinia instanței de apel, consemnarea de către inculpat a aspectelor nereale în borderourile de achiziții a fost realizată de acesta pentru a crea aparența unor activități realizate doar în baza contractelor de comision, (...) contractul de comision încheiat cu SC B. SRL fiind doar o modalitate de ascundere a naturii adevăratei activități prestate de inculpat.

S-a concluzionat, în considerentele decizie atacate, că elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală s-a realizat prin acțiunea de manipulare juridică - disimularea activității derulate sub sfera contractului de comision -, aceasta făcându-se tocmai în scopul sustragerii acestei surse de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

În raport de elementele factuale reținute, pe baza probatoriului administrat, în considerentele hotărârilor atacate, relevate anterior, instanța de recurs constată că, în mod nereal, inculpatul susține că a fost acuzat doar că nu a declarat organelor fiscale veniturile obținute din vânzarea miezului de nucă, împrejurare care nu intră în conținutul infracțiunii de evaziune fiscală.

În fapt, activitatea infracțională pentru care recurentul A. a fost acuzat și condamnat constă în ascunderea veniturilor obținute ca urmare a activităților descrise anterior, care au debutat cu achiziția unor cantități importante de nucă în coajă de la mai mulți producători și s-au finalizat cu predarea miezului de nucă rezultat societății comerciale SC B. SRL, inculpatul disimulând aceste venituri prin înscrierea de date nereale în borderourile de achiziții, pentru a crea aparența unor activități derulate în baza contractelor de comision.

Prin urmare, față de situația de fapt reținută în cauză, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă cuprinse în norma de incriminare, specificul infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea normativă prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 fiind dat de caracterul ascuns al întregului ansamblu generator de venituri și anume, în speță, întreaga activitate întreprinsă de persoana fizică, inculpatul A., legată de achiziția de nucă în coajă și livrarea miezului de nucă.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiunea de evaziune fiscală, ascunderea bunului sau a sursei impozabile sau taxabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Elementul material al laturii obiective al infracțiunii se realizează printr-o acțiune de ascundere a bunului sau a sursei impozabile sau taxabile.

Terminologia folosită de legiuitor - ascunderea sursei impozabile sau taxabile - include în sfera normei de incriminare și faptele având ca obiect obținerea în mod clandestin a unor venituri impozabile. Elementul material al infracțiunii se poate realiza atât sub forma ascunderii fizice, cât și sub forma ascunderii juridice, cum este cazul în speță. Astfel, ascunderea sursei/veniturilor impozabile a constituit-o, în prezenta cauză, ascunderea juridică, realizată prin desfășurarea actelor de comerț în mod clandestin, veniturile obținute de inculpat provenind dintr-o activitate economică, independentă.

Contrar susținerilor apărării, activitatea inculpatului nu poate fi circumscrisă ilicitului contravențional. Contravenția prevăzută de art. 336 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, invocată de recurent, presupune neîndeplinirea de către contribuabil sau de către plătitor la termen a obligațiilor de declarare prevăzute de lege, a bunurilor și veniturilor impozabile sau, după caz, a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume, acest text sancționând omisiunea respectării termenului de plată a obligațiilor prevăzute de lege, însă având ca premisă situația în care contribuabilul nu ascunde organelor fiscale veniturile supuse impozitării.

Or, infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, constă în ascunderea bunului or a sursei impozabile sau taxabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligației fiscale, aceasta fiind fapta pentru care s-a dispus condamnarea în prezenta cauză a inculpatului A..

În ceea ce privește susținerile recurentului privind lipsa calității de subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală în varianta normativă prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte le apreciază, de asemenea, ca fiind neîntemeiate.

Conform textului de incriminare, subiectul activ este reprezentat de orice persoană, fizică sau juridică. În contextul speței, subiectul activ al infracțiunii este contribuabilul, care realizează activitatea de ascundere.

Termenul de contribuabil este definit, potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 241/2005, ca fiind orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică care datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general consolidat.

Aceeași definiție este cuprinsă și în Codul de procedură fiscală, potrivit art. 1 pct. 4, prin contribuabil se înțelege orice persoană fizică, juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează, conform legii, impozite, taxe și contribuții sociale.

Distincția făcută de apărare în sensul că, pentru a avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală, este necesar ca o persoană să dobândească, în mod formal, calitatea de contribuabil, fie pe baza propriei declarații de impunere, fie printr-o decizie de impunere emisă de organul fiscal nu poate fi primită. Nici dispozițiile din Legea pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale nr. 241/2005 și nici cele din Codul de procedură fiscală, ce definesc noțiunea de contribuabil, nu impun condiția ca subiectul activ al acestei infracțiuni să fie în prealabil înregistrat în scop de TVA sau formal să fi fost declarat din punct de vedere fiscal, pentru a putea fi supus rigorilor penale.

În concluzie, Înalta Curte constată că fapta inculpatului A., astfel cum a fost reținută în mod definitiv de instanțele de fond și de apel, întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare și nu constituie contravenție, așa cum în mod nefondat susține recurentul.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 390/A din data de 13 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

În raport de soluția pronunțată în cauză care presupune, implicit, menținerea dispozițiilor deciziei penale, instanța nu poate primi solicitarea recurentului inculpat de suspendare a executării hotărârii atacate.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 390/A din data de 13 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2020.

Procesat de GGC - LM