ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 429 din data de 30 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2018,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea primei instanțe:

Prin Sentința penală nr. 258/27.07.2020, Tribunalul Giurgiu, secția penală, în temeiul art. 396 alin. (1), (2) și 10 C. proc. pen.., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani și 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 67 alin. (2) cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și a dreptului de a fi administrator sau asociat al unei societăți comerciale pe teritoriul României pe o durată de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și a dreptului de a fi administrator sau asociat al unei societăți comerciale pe teritoriul României, de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. 1349 - 1371 și art. 1391 alin. (1) C. civ. a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu.

A făcut în cauză aplicarea art. 12 și 13 din Legea nr. 241/2005 cu privire la inculpatul A..

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.. l-a obligat pe inculpat A. la plata sumei de 3.000 RON, cheltuieli judiciare către stat.

S-a reținut că inculpatul A., în perioada octombrie 2010 - martie 2015, în calitate de administrator al SC B. SRL, a prejudiciat bugetul general consolidat al statului, cu suma totală de 2.205.116,38 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 880.116,20 RON și taxă pe valoare adăugată în sumă de 1.325.000,18 RON, prin neevidențierea în actele contabile ale societății a tuturor operațiunilor comerciale efectuate și a veniturilor aferente.

Prin Decizia penală nr. 429 din 30 martie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală, au fost admise apelurile declarate de apelantul - intimat inculpat A. și de apelanta - parte civilă A.N.A.F. - D.R.F.P. Ploiești - A.J.F.P. Giurgiu împotriva Sentinței penale nr. 258/27.07.2020 a Tribunalului Giurgiu, secția penală, Cauze Generale, pronunțate în Dosarul nr. x/2018.

A fost desființată în parte sentința penală apelată și, rejudecând:

În baza art. 396 alin. (2) și 10 C. proc. pen.. și art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. a fost condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) ani și 8 (opt) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen.., cu reținerea art. 1.357 C. civ. a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă A.N.A.F. - D.R.F.P. Ploiești - A.J.F.P. Giurgiu în contradictoriu cu inculpatul.

A fost obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 57.592,38 RON cu titlu de daune materiale, la care s-au adăugat accesorii calculate conform Codului de procedură fiscală, constatând că pentru restul prejudiciului, în cuantum de 2.147.524 RON debit principal, partea civilă deține titlu executoriu.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate în măsura în care nu contraveneau deciziei.

Împotriva Deciziei penale nr. 429 din 30 martie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală, inculpatul A. a declarat recurs în casație.

În cererea scrisă, aflată la dosar, a fost invocat temeiul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., solicitându-se admiterea recursului în casație, și pe fond, casarea în parte a hotărârii atacate și înlăturarea greșitei aplicări a legii.

În motivele scrise, a susținut că prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și față de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei, a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel. De regulă, se consideră că o pedeapsă depășește limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru o anumită infracțiune.

Există însă situații în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, ca și consecință a reținerii unor împrejurări care au drept consecință reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă.

Aceste împrejurări țin de individualizarea legală a pedepsei și pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (circumstanțele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare, etc), dar pot fi și de natură procesuală (judecarea cauzei în procedura recunoașterii învinuirii).

În speță, a fost condamnat în baza art. 9 alin. (1) lit. b) și art. 2 din legea 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, deoarece a avut calitate de administrator al SC B. SRL. Așadar, i s-a imputat ca și faptă - omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale.

Ultima factură emisă și care nu a fost înregistrată în contabilitatea societății a fost la 19.12.2013 către C. SRL.

În consecință, factura trebuia înregistrată în evidențele contabile ale societății la momentul emiterii.

Instanța de apel a reținut greșit că infracțiunea nu s-ar fi epuizat odată cu data emiterii ultimei facturi, respectiv 19.12.2013, ci la data la care avea obligația să declare veniturile, respectiv 25.03.2014.

S-a solicitat să se constate că raționamentul instanței de apel era greșit, întrucât, numai în ipoteza în care ar fi înregistrat factura și venitul aferent, s-ar fi consumat infracțiunea de evaziune fiscală la momentul la care avea obligația legală să-l declare, însă în această ipoteză se realizează situația prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 241/2005, respectiv - ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile.

În cauză, sub aspectul epuizării, nu sunt incidente dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal - contribuabilii au obligația să depună o declarație anuală de impozit pe profit până la data de 25 martie inclusiv a anului următor. Cert, infracțiunea s-a epuizat în 2013 fiind incidente dispozițiile art. 6 din Legea nr. 82/1991 (legea contabilității), conform cărora orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ, iar documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Or, chiar articolul invocat face distincție între momentul efectuării operațiunii și înregistrarea în contabilitate a acesteia, doar acesta din urmă având relevanță din perspectiva infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Cum infracțiunea s-a epuizat până la intrarea în vigoare a C. pen. 2009, instanța de apel trebuia să facă individualizarea pedepsei în baza vechiul C. pen.

Ca o consecință a aplicabilității vechiul C. pen., instanța de apel trebuia să aibă în vedere succesiunea de modificări ale Legii nr. 241/2005 în perioada 2010 - 2014, astfel încât trebuia aplicată forma Legii nr. 241/2005 anterioară Legii nr. 50/2013 și C. pen. 1969.

IV. Examinând recursul în casație, se constată că acesta este nefondat.

Analizând recursul în casație, din perspectiva motivului de recurs în casație privind aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se constată că nu este întemeiat.

Examinarea unei cauze în recurs în casație nu poate conduce la reformarea situației de fapt reținută de către instanțele care au soluționat fondul acuzațiilor penale, instanța de recurs putând verifica corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenței elementelor faptice reținute în hotărârea recurată cu elementele constitutive ale infracțiunilor, fără ca prin aceasta să procedeze la analiza sau la reaprecierea situației de fapt, cu consecința redozării pedepselor.

Cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nu permite cenzurarea instituțiilor penale sau procesual penale reținute prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței acestor instituții, precum cauzele de reducere a pedepsei, concursul de infracțiuni, aplicarea legii penale mai favorabile, încadrarea juridică, etc.

În cauză, recurentul invocă nelegalitatea pedepsei din perspectiva legii aplicabile reținute de instanța de apel, raportat la momentul epuizării infracțiunii de evaziune fiscală, reținut greșit în opinia apărării că ar fi la data la care inculpatul avea obligația să declare veniturile respectiv 25.03.2014, în realitate fiind odată cu data emiterii ultimei facturi, respectiv 19.12.2013.

Prin urmare, instanța de apel trebuia să facă individualizarea pedepsei în baza Legii nr. 241/2005 anterioară Legii nr. 50/2013 și C. pen. 1969.

Verificând conformitatea deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârea este supusă casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, Înalta Curte constată că pedeapsa principală de 4 (patru) ani și 8 (opt) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată aplicată de instanța de apel inculpatului A. a fost stabilită cu respectarea dispozițiilor legale, prin raportare la încadrarea juridică reținută în cauză.

În ce privește critica recurentului inculpat, care a solicitat să se constate că infracțiunea de evaziune fiscală săvârșită în formă continuată are un alt moment al epuizării, anterior celui reținut de instanță și, prin urmare, altă lege era aplicabilă din perspectiva individualizării pedepsei, Înalta Curte constată că nu este întemeiată.

În actualul cadru procesual instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele ordinare, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, însă nu poate proceda la o reevaluare a materialului probator sau la stabilirea unei alte situații de fapt.

Or, stabilirea momentului epuizării activității infracționale a inculpatului presupune o analiză și evaluare a probatoriului, cu consecința stabilirii unei eventuale alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel, aspect care nu poate fi cenzurat în această cale extraordinară de atac.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Starea de fapt reținută în cauză nu poate fi modificată pe calea recursului în casație, astfel că o eventuală reevaluare a conținutului mijloacelor de probă nu ar putea fi valorificată în contextul niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 438 din C. proc. pen., în condițiile în care recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., instanța va respinge ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 429 din data de 30 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 429 din data de 30 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 160 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 octombrie 2021.

GGC - GV