ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 841 din 3 decembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Buzău, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de inculpatul Șult A..

În baza art. 290 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. (1969), s-au interzis inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64, alin. (1), lit. a), teza a II a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 81-82 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicată inculpatului, prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, lit. b) C. pen. (1969), pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei.

S-a atras atenția inculpatului cu privire la dispozițiile art. 83 C. pen. (1969).

În baza art. 290 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la o pedeapsă de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. (1969), s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. a), teza a II a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 81-82 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicată inculpatului, prevăzută de art. 64 alin. (1), lit. a), teza a II a, lit. b), C. pen. (1969), pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei.

S-a atras atenția inculpatului cu privire la dispozițiile art. 83 C. pen. (1969).

A fost respinsă acțiunea civilă formulată de S.C. C. S.A. ca nefondată.

S-a luat act că persoanele vătămate S.C. D. S.R.L. și E. nu s-au constituit părți civile în cauză.

În baza art. 274 alin. (1) și 2 C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de 550 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a se pronunța în acest sens, în urma analizei probatoriului administrat în cauză, instanța de fond a reținut că, în drept, fapta inculpatului A. constând în aceea ca, în calitate de reprezentant al S.C. F. S.R.L. Ploiești a emis factura nr. 2011005 datată 05 ianuarie 2011, care conține date nereale cu privire la valoarea lucrărilor facturate, la data emiterii și la calitatea persoanei care a semnat-o, folosind ulterior înscrisul la instanța civilă, cu consecința obținerii unei hotărâri judecătorești prin care persoana vătămată a fost obligată să îi plătească o sumă nedatorată, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen.

Totodată, s-a reținut că fapta coinculpatului B., constând în aceea că, în calitate de angajat al S.C. F. S.R.L. Ploiești, a semnat factura datată 05 ianuarie 2011, care conține date nereale cu privire la valoarea lucrărilor facturate, la data emiterii și la calitatea persoanei care a semnat-o, încredințând acest înscris celuilalt inculpat care l-a folosit în scopul și cu consecințele menționate mai sus, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen.

La stabilirea legii mai favorabile, instanța de fond a avut în vedere decizia Curții Constituționale nr. 265/2014, care a constatat că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi penale succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, precum și prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2002 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., apreciind că tratamentul sancționator mai favorabil pentru inculpați raportat la criteriile menționate în textul de lege este cel al suspendării condiționate din vechea reglementare, spre care s-a orientat la individualizarea pedepselor.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel inculpații A. și G., persoanele vătămate E. și S.C. D. S.R.L., precum și partea civilă S.C. C. S.A., criticând -o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 1192 din 14 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de S.C. D. S.R.L., prin Cabinet de Insolvență H., S.C. C. S.A. și E., împotriva sentinței penale nr. 841 din 3 decembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Buzău și, în consecință, a fost desființată în parte sentința penală atacată în sensul că s-a dispus anularea facturii din 5 ianuarie 2011 emisă de S.C. F. S.R.L. Ploiești.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate împotriva aceleiași sentințe de inculpații A. și B.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare apelant inculpat la plata a câte 400 lei cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare avansate de stat cu soluționarea apelurilor, au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a se pronunța în acest sens, făcând propria analiză a actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a reținut, în esență, că judecătorul fondului a realizat o evaluare judicioasă și completă a întregului material probator strâns în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, pe baza căruia a reținut o situație de fapt corectă, conformă cu realitatea, pe care și-a însușit-o. Judecătorul fondului a dat eficiență dispozițiilor art. 103 C. proc. pen., apreciind și interpretând corect probele administrate în cauză, după o prealabilă examinare a tuturor mijloacelor de probă existente la dosar, inclusiv din perspectiva susținerilor și apărărilor inculpaților punctând acele aspecte de fapt redate de acesta și martorii audiați, apreciate ca relevante pentru stabilirea derulării faptice a evenimentelor.

Curtea a concluzionat că se impune tragerea la răspundere penală a celor doi inculpați întrucât fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată, constând în alterarea conținutului facturii fiscale nr. 2011005 prin atestarea unor elemente necorespunzătoare adevărului, referitoare la data emiterii și valoarea ei, precum și la calitatea persoanei care a semnat-o (aceasta atribuindu-și statutul de reprezentant legal al SC D. SRL Buzău), există în materialitatea ei. Totodată, fapta a fost comisă de fiecare dintre cei doi acuzați, prin contribuția efectivă, dar distinctă, la modificarea materială a elementelor menționate, acțiuni săvârșite cu intenție, în condițiile în care înscrisul, astfel alterat încât să fie apt de a produce consecințe juridice, a și fost valorificat pentru obținerea, pe cale judiciară, a sumei reprezentând valoarea nereală înscrisă în respectivul document fiscal.

S-a arătat că hotărârea apelată este greșită doar în privința aplicării dispozițiilor art. 25 alin. (3) și art. 580 alin. (5) C. proc. pen., în conformitate cu care, instanța chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare infracțiunii, iar în situația în care, din orice motive, înscrisul falsificat nu se află în original la dosar, instanța va trimite o copie de pe hotărâre instituțiilor publice care dețin o copie a acestuia sau care dețin înregistrarea unor mențiuni cu privire la acesta.

Curtea a constatat, în dezacord cu apelanții persoane vătămate SC D. SRL Buzău și E., dar și cu partea civilă C. SA București, că obiect material al infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârșite de inculpați este, potrivit actului de trimitere în judecată, exclusiv factura fiscală datată 5 ianuarie 2011, astfel că solicitarea comună a acestor apelanți de a se anula și factura proformă din 6 decembrie 2010, precum și situațiile de lucrări și utilaje-anexe la acestea, excede limitelor judecății, aceste înscrisuri nefiind vizate de acuzațiile formulate în cauză și nici nu constituie documente subsecvente facturii fiscale declarate false, ci anterioare și precedente emiterii acesteia, în cronologia stării de fapt stabilite prin decizia de față.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, au declarat recurs în casație inculpații A. și B., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și arătând că fapta de emitere a facturii din 05 ianuarie 2011, ce conține date nereale cu privire la valoarea facturii, data emiterii și semnătura inculpatului B., ca reprezentant al S.C. D. S.R.L., nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, având în vedere, pe de o parte, că, la data emiterii, acest inculpat nu mai avea calitatea de angajat al respectivei societăți, iar, pe de altă parte, întrucât nu s-a demonstrat că inculpatul A. a contrafăcut scrierea, subscrierea ori a alterat înscrisul în orice mod (ștersătură, adăugire, suprapunere de scriere, etc).

Sub acest din urmă aspect, s-a arătat că, spre deosebire de reglementarea actuală, care în art. 322 C. pen. prevede că infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată poate fi săvârșită prin una din modalitățile prevăzute de art. 320 și art. 321 C. pen. (fals material în înscrisuri oficiale și fals intelectual), în vechea codificare, dispozițiile art. 290 C. pen. (1969) prevăd că fapta se poate comite doar prin acțiunile specifice falsului material în înscrisuri oficiale, reglementat de art. 288 C. pen. (1969). Or, în cauză, cele două instanțe au reținut că falsificarea facturii a constat în înscrierea în conținutul său a unor date nereale, modalitate care este specifică falsului intelectual, iar nu infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale.

Ca urmare, în condițiile în care s-a apreciat de instanțele inferioare că legea penală mai favorabilă este vechea codificare, iar aceasta nu prevede posibilitatea comiterii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată și prin acțiunile specifice infracțiunii de fals intelectual, s-a apreciat că fapta reținută în sarcina celor doi inculpați nu este prevăzută de legea penală.

Hotărârea a mai fost criticată și din perspectiva modalității de soluționare a laturii civile a cauzei, recurenții arătând că, în mod greșit, s-a constatat calitatea de parte civilă a S.C. C. S.A, în condițiile în care, din cuprinsul actului de sesizare rezultă că această societate nu a avut niciun fel de raport juridic cu S.C. F. S.R.L. Ploiești și cu atât mai puțin cu vreunul dintre cei doi inculpați. Totodată, s-a arătat că, soluția instanței de apel privind aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 25 alin. (3) C. proc. pen. și desființarea facturii din 5 ianuarie 2011, emisă de S.C. F. S.R.L. Ploiești, este greșită, având în vedere că fapta pentru care inculpații au fost condamnați nu este prevăzută de legea penală.

Totodată, în baza art. 441 alin. (1) C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea deciziei penale nr. 1192 din 14 octombrie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, numai în ceea ce privește dispoziția de desființare a facturii din 5 ianuarie 2011, emisă de S.C. F. S.R.L. Ploiești, până la soluționarea recursului în casație.

Prin încheierea din 2 februarie 2017 pronunțată în cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, constatându-se întrunite cerințele art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 1192 din 14 octombrie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, cauza fiind trimisă în vederea judecării recursului în casație, completului C4.

Totodată, având în vedere că recurenții inculpați nu au indicat, în concret, motivele ce fundamentează solicitarea de suspendare a executării deciziei penale nr. 1192 din 14 octombrie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, Înalta Curte, în baza art. 441 C. proc. pen., a respins cererea recurenților sub acest aspect.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile în casație declarate de inculpații B. și A. ca fiind nefondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Astfel, se constată că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei, pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate ori pentru a se realiza o nouă apreciere a materialului probator cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

În speță, se constată că, prin recursurile în casație formulate, inculpații B. și A. au invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând, în esență, că, în condițiile în care primul inculpat, la data emiterii facturii din 5 ianuarie 2011 de către S.C. F. S.R.L. Ploiești, nu era angajat al persoanei juridice pentru care a semnat în calitate de reprezentant, respectiv S.C. D. S.R.L., iar cel de-al doilea nu a comis acțiuni care să poată fi circumscrise elementului material al infracțiunii, fapta pentru care au fost condamnați nu este prevăzută de legea penală.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, prin actul de sesizare, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A., pentru aceea că, în calitate de reprezentant al S.C. F. S.R.L. Ploiești, a emis factura datată 05 ianuarie 2011, care conține date nereale cu privire la valoarea lucrărilor facturate, la data emiterii și la calitatea persoanei care a semnat-o, folosind ulterior înscrisul în fața instanței civile, cu consecința obținerii unei hotărâri judecătorești prin care persoana vătămată a fost obligată să îi plătească o sumă nedatorată, și B., pentru aceea că, în calitate de angajat al S.C. F. S.R.L. Ploiești, a semnat factura nr. 2011005 datată 05 ianuarie 2011, care conține date nereale cu privire la valoarea lucrărilor facturate, la data emiterii și la calitatea persoanei care a semnat-o, încredințând acest înscris celuilalt inculpat care l-a folosit în scopul și cu consecințele menționate mai sus, cele două fapte întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. (1969).

Această situație de fapt a fost reținută ulterior atât de instanța de fond, cât și de cea de apel, stabilindu-se, cu titlu definitiv, că faptele există, au fost comise de cele două persoane, cu forma de vinovăție prevăzută de lege, iar încadrarea juridică dată în rechizitoriu este cea corectă, în condițiile în care inculpații au săvârșit cu intenție directă acțiuni de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, ce a fost ulterior folosit de unul dintre ei (A.) în vederea producerii de consecințe juridice.

Având în vedere că, potrivit art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu se va analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanțele inferioare, întrunesc, în persoana condamnaților, toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare menționată ori au fost dezincriminate ca urmare a succesiunii în timp a actelor normative.

Sub acest aspect, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 290 C. pen. (1969), constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată falsificarea unui astfel de înscris prin vreunul din modurile arătate la art. 288 C. pen. (1969) (respectiv prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod a documentului de natură să producă efecte juridice), dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire în vederea producerii de efecte juridice.

Pornind de la această definiție, în doctrina și jurisprudența anterioară, s-a stabilit, referitor la contrafacerea semnăturii, că aceasta are un înțeles larg, o semnătură urmând a fi considerată contrafăcută ori de câte ori nu a fost scrisă de cel căruia i se atribuie, neprezentând importanță dacă aceasta este o semnătură reală sau nu.

Totodată, s-a apreciat că, prin sintagma "alterarea în orice mod", ca modalitate reglementată de art. 288 C. pen. (1969), la care face trimitere art. 290 C. pen. (1969), legiuitorul a avut în vedere orice alterare a înscrisului sub semnătură privată, inclusiv inserarea în cuprinsul acestuia a unor aspecte nereale menite să producă consecințe juridice. Alterarea prin adăugire, inserare, presupune cu necesitate o contrafacere a scrierii, care înseamnă și o imitare prin reproducerea conținutului obișnuit al înscrisului falsificat, fără o astfel de reproducere înscrisul fals neputând avea aparența unui înscris adevărat.

Făcându-se trimitere la dispozițiile art. 288 C. pen. (1969), în doctrină s-a arătat că, datorită specificului înscrisurilor oficiale de a fi confecționate prin folosirea unor mijloace de imprimare mecanică (în prezent și înscrisurile sub semnătură privată sunt întocmite astfel), expresiei "contrafacerea scrierii" trebuie să i se acorde un sens mai larg, și anume acela de alcătuire, de plăsmuire a înscrisului, iar nu numai de imitare a scrierii manuscrise a conținutului său.

Așadar, contrafacerea scrierii include și confecționarea unui înscris sub semnătură privată, care conține mențiuni necorespunzătoare adevărului (I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 2696 din 12 iulie 2011).

Noua codificare, respectiv art. 322 C. pen., a menținut conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen. (1969), introducând o nouă modalitate normativă constând în falsificarea unui înscris sub semnătură privată de către o persoană prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii de consecințe juridice, legiuitorul înțelegând să conformeze, astfel, textul incriminator cu jurisprudența în materie. Ca urmare, noua reglementare nu a dezincriminat infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în modalitatea reținută în hotărârea atacată (săvârșită prin inserarea unor date nereale cu privire la valoarea lucrărilor facturate, data emiterii și calitatea persoanei care a semnat-o), ci doar a clarificat conținutul constitutiv al acesteia.

În aceste condiții, se constată că faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată și, ulterior, condamnarea celor doi inculpați, ce au fost expuse anterior, întrunesc elementele de tipicitate ale laturii obiective a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, astfel cum este prevăzută de norma de incriminare, neputând fi primite susținerile acestora în sensul neprevederii în legea penală.

Pe de altă parte, în raport cu considerațiile preliminare mai sus expuse, având în vedere că, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, verificarea corespondenței dintre fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii se face exclusiv pe baza situației de fapt reținută cu titlu definitiv de instanța de apel, Înalta Curte nu va putea proceda la analiza susținerilor apărării în sensul că nu s-a dovedit efectuarea de către inculpatul A. a unor acțiuni care să se încadreze în verbum regens al infracțiunii reglementate de art. 290 C. pen. (1969), reinterpretarea probatoriului și modificarea situației de fapt (solicitate în realitate) fiind excluse din sfera de cenzură a instanței supreme, astfel cum este stabilită aceasta prin dispozițiile art. 447 C. proc. pen.

Aceste considerații sunt valabile și în ceea ce privește criticile formulate de recurenți în legătură cu modalitatea de soluționare a laturii civile și anularea facturii nr. 2011005 din 5 ianuarie 2011, emisă de S.C. F. S.R.L. Ploiești, cu atât mai mult cu cât aceștia nici nu le-au circumscris vreunui caz de recurs în casație din cele expres enumerate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că faptele de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru care au fost condamnați inculpații B. și A. întrunesc toate elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de aceștia împotriva deciziei penale nr. 1192 din 14 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Față de faptul că recurenții se află în culpă procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îi va obliga pe aceștia la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiției, în conformitate cu dispozițiile art. 275 alin. (6) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații B. și A. împotriva deciziei penale nr. 1192 din 14 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenții inculpați, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 65 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 30 martie 2017.