ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 185/F din data de 9 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în baza art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații (fapta din data de 5 mai 2010).

În baza art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații (fapta din data de 3 aprilie 2013).

În baza art. 33 lit. a) C. pen. (1969) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) s-au contopit cele două pedepse, în final, aplicând inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. (1969) s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen. (1969) s-a suspendat condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condițiile art. 82 C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei, s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii, atrăgându-se atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. (1969).

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-au desființat parțial declarațiile tehnoredactate și semnate olograf de către inculpatul A. din datele de 5 mai 2010 și 3 aprilie 2013, respectiv mențiunea, și nu am colaborat cu acestea".

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că, prin Rechizitoriul nr. x/2015 din 25 iulie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, la 16 august 2016, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârșirea a două infracțiuni de fals în declarații, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969) și art. 5 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în calitate de procuror, inculpatul A. a participat la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii în perioada 16 aprilie - 6 iulie 2010, fiind admis pentru funcția de prim-procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște, ocazie cu care a dat o declarație tehnoredactată și semnată olograf, în data de 5 mai 2010, având următorul cuprins:

"Subsemnatul A., prim-procuror adjunct delegat al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște (...), declar pe proprie răspundere și sub sancțiunile prevăzute de articolul 292 din C. pen., că nu am făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 și nu am colaborat cu acestea. Prezenta declarație o dau și o semnez în conformitate cu dispozițiile articolului 48, alin. (10) și 11, raportate la prevederile articolului 49, alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor."

S-a mai arătat că inculpatul A. a dat această declarație conform obligației prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004 și că, prin Hotărârea nr. 300 din 8 iulie 2010, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, luând act de rezultatele obținute la concursul pentru numirea în funcție de conducere organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 16 aprilie - 6 iulie 2010, în temeiul art. 40 lit. b) din Legea nr. 317/2014 a hotărât numirea inculpatului A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște, în funcția de prim-procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște, pentru o perioadă de 3 ani, începând cu data de 15 iulie 2010.

Tot în sarcina inculpatului A. s-a reținut că a participat la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, fiind admis pentru funcția de prim - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, ocazie cu care a dat o declarație tehnoredactată și semnată olograf, în data de 3 aprilie 2013, având următorul cuprins: "Subsemnatul A., prim-procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște (...), declar pe proprie răspundere și sub sancțiunile prevăzute de articolul 292 din C. pen. că nu am făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 și nu am colaborat cu acestea. Prezenta declarație o dau și semnez în conformitate cu dispozițiile articolului 48, alin. (10) și (11) raportate la prevederile articolului 49, alin. (11) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor". Inculpatul A. a dat această declarație conform obligației prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004.

Prin Hotărârea nr. 285 din 27 iunie 2013, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, luând act de rezultatele obținute la concursul pentru numirea în funcție de conducere organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 40 lit. b) din Legea nr. 317/2014 a hotărât numirea inculpatul A., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, în funcția de prim - procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, pentru o perioadă de 3 ani, începând cu data de 15 iulie 2013.

S-a mai arătat că s-a întocmit de către Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Direcția Investigații, Nota de constatare nr. x/1021 din 7 mai 2012 și, în baza art. 2 lit. b), art. 3 lit. l), art. 8 lit. a) și art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, art. 30, art. 31 alin. (2), art. 35 alin. (5) lit. a) din Regulamentul de organizare și funcționare al C.N.S.A.S., adoptat prin Hotărârea nr. 2/2008 și art. 112 C. proc. civ., s-a formulat acțiune în contencios administrativ în contradictoriu cu pârâtul A., solicitând să se constate că acesta a avut calitatea de colaborator al Securității, arătându-se că notele furnizate de pârât permit reținea calității de colaborator al Securității, așa cum este definită de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Pârâtul A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, fiind administrată proba cu înscrisuri și expertiza grafică, în raportul de expertiză criminalistică nr. 207 din 17 iunie 2013, întocmit de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București din cadrul Ministerului Justiției, concluzionându-se că "notele informative aflate la filele x în mapa anexă R 214708, vol. 2 și angajamentul aflat la dosarul personal R 214708, vol. 1, au fost scrise și semnate literal de A.".

Prin sentința civilă nr. 3058 din 14 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și a constatat că pârâtul A. a avut calitatea de colaborator al Securității, în accepțiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, recursul declarat de pârât fiind respins ca nefondat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 873 din 26 februarie 2015.

În rechizitoriu, s-a reținut că, în drept, fapta inculpatului A., care, la 5 mai 2010, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinței juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004 (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 16 aprilie - 6 iulie 2010, pentru ocuparea funcției de prim - procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște) că nu a colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990, depunând declarația la Consiliul Superior al Magistraturii, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii fals în declarații, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

S-a mai reținut că fapta inculpatului A. care, la 3 aprilie 2013, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinței juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004 (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, pentru ocuparea funcției de prim - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița), că nu a colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990, depunând declarația la Consiliul Superior al Magistraturii, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii fals în declarații, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În camera preliminară, inculpatul A. a formulat cereri și excepții, care au fost respinse prin încheierea din 04 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, prin care s-a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și s-a dispus începerea judecății cauzei, hotărâre rămasă definitivă prin încheierea nr. 15 din 10 ianuarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin respingerea contestației inculpatului.

Prin sentința penală nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârșirea celor două infracțiuni de fals în declarații, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (1969).

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., au fost desființate, în parte, declarațiile tehnoredactate și semnate olograf de A., la 5 mai 2010, respectiv 3 aprilie 2013, în sensul înlăturării, din cuprinsul acestora, a mențiunii "nu am colaborat cu acestea".

La termenul de judecată din 20 ianuarie 2016, inculpatul A. a solicitat ca, în baza art. 374 alin. (4) C. proc. pen., judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor pe care le-a depus la termenul menționat, Curtea încuviințând cererea și procedând la ascultarea sa și primirea înscrisurilor în apărare, respectiv Hotărârea nr. 449 din 15 septembrie 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, caracterizarea nr. 8252/VI/1/2016 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, caracterizarea nr. 662/VI/1/2016 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele, fișa de evaluare a activității sale profesionale, Deciziile nr. 51/2008 și nr. 308 din 28 martie 2012 ale Curții Constituționale.

Analizând materialul probator administrat în ambele faze procesuale, s-a apreciat că faptele inculpatului A. din 5 mai 2010 și 3 aprilie 2013 nu sunt prevăzute de legea penală, reprezentând o componentă a litigiului de contencios administrativ dintre acesta și reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, soluționat prin Sentința civilă nr. 3058 din 14 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Astfel, s-a arătat că, pentru ca declarațiile date la 5 mai 2010 și 3 aprilie 2013 să realizeze elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen. (1969) ar fi fost necesar ca, la acele date, să se fi stabilit deja, cu certitudine, că acesta a colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990, în accepțiunea dată acestei noțiuni de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, or, în cauză, până la data de 26 februarie 2015, când a fost soluționat definitiv Dosarul nr. x/2012, respectiva împrejurare era una nesigură, discutabilă, supusă unei contestații judiciare.

În acest sens, făcând referire la prevederile art. 8 lit. a), art. 11 și art. 12 din O.U.G. nr. 24/2008, precum și la considerentele Deciziei nr. 51/2008 a Curții Constituționale, judecătorul fondului a apreciat că stabilirea, în mod neechivoc și cu putere de adevăr, a colaborării unei persoane cu serviciile de informații înainte de 1990, în sensul dispozițiilor art. 2 lit. b) din același act normativ, reprezintă sarcina exclusivă a instanței de contencios administrativ, prevăzută expres de ordonanța menționată, neputând fi considerată o obligație a vreunui subiect de drept, sub sancțiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), fiind invocată jurisprudența Curții de Apel București și a instanței supreme în materia acțiunilor promovate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, apreciindu-se, totodată, că pregătirea juridică a inculpatului este irelevantă pentru soluționarea conflictului, pretins penal, dedus judecății în prezenta cauză.

În plus, pornind de la faptul că Parchetul a indicat ca probe esențiale în acuzare Sentința nr. 3058 din 14 octombrie 2013 a Curții de Apel București și decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curți, date ulterior faptelor pentru care A. a fost trimis în judecată, judecătorul fondului a considerat că, înainte de pronunțarea hotărârilor de către instanța de contencios administrativ, nici Ministerul Public și nici inculpatul nu erau legal abilitați să califice activitatea anterioară anilor 1990 ca fiind una de colaborare cu serviciile de informații, în sensul dat acestei noțiuni de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Ca atare, s-a apreciat că faptele reținute în sarcina acuzatului prin rechizitoriu nu sunt prevăzute de legea penală, cele două declarații făcute de acesta (din 5 mai 2010 și 3 aprilie 2013) fiind anterioare datei de 26 februarie 2015, când s-a pronunțat, în recurs, instanța supremă, singura entitate abilitată prin dispozițiile normative să stabilească, cu valoare de adevăr și într-o procedură prevăzută de lege, îndeplinirea cerințelor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Pornind de la aceleași argumente, s-a reținut că nici sub aspectul laturii subiective nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații, atâta timp cât la 5 mai 2010 și 3 aprilie 2013, inculpatul A. nu avea cum să știe că activitatea de colaborare cu serviciile de informații înainte de 1990 se circumscrie dispozițiilor anterior menționate, singura entitate care avea competența legală sa analizeze acest aspect fiind instanța de judecată. Astfel, la acele momente, lui A. nu i se putea cere decât să cântărească colaborarea sa cu serviciile de informații anterior anului 1990 prin prisma opticii și argumentelor personale și nicidecum sub sancțiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), sens în care s-a menționat Decizia nr. 51/2008 a Curții Constituționale. S-a mai arătat că inculpatul și-a exercitat cu bună-credință dreptul la apărare pe parcursul soluționării dosarului de contencios administrativ, formulând întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea acțiunii CNSAS și a prezentat argumentele pentru care a apreciat că aceasta este neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Relevantă a fost considerată și Hotărârea nr. 449/2015 a secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a constatat faptul că nu există indicii cu privire la neîndeplinirea condiției de bună reputație de către procurorul A., reținându-se buna sa credință întrucât, la momentul soluționării definitive a Dosarului nr. x/2012, prin Decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curți, acesta și-a înaintat, de îndată, demisia din funcția de conducere.

În plus, în susținerea nevinovăției inculpatului A., au fost exemplificate acele situații în care, deși se dispune trimiterea în judecată a unor persoane pentru săvârșirea anumitor infracțiuni, ulterior, acestea sunt definitiv achitate, ceea ce nu înseamnă că semnatarul actului de sesizare răspunde pentru fals intelectual sau abuz în serviciu, în condițiile în care, în cuprinsul acestuia, a expus propria sa interpretare a probelor și dispozițiilor legale, trăgând concluzia necesității trimiterii în judecată. Până la soluționarea conflictului de drept, printr-o hotărâre definitivă, acuzarea și apărarea își expun argumentele în fața instanței, fără a însemna că se implică într-o activitate infracțională de fals sau abuz. Astfel, într-o situație similară a fost și inculpatul A. care, la 5 mai 2010 și 3 aprilie 2013, a arătat, în cuprinsul înscrisurilor sub semnătură privată trimise CSM, că nu a colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990, fapt în care a crezut și pe care l-a arătat și ulterior, în mod constant, în fața instanței de contencios administrativ, până la pronunțarea Deciziei nr. 873/2015 a Înaltei Curți.

Cu privire la faptul că inculpatul A. s-a prevalat de dispozițiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen., prima instanță a apreciat că acesta nu o împiedică să adopte o soluție de achitare, atâta timp cât textul de lege face referire la recunoașterea de către acuzat a faptelor reținute în sarcina sa, iar nu a infracțiunii, noțiune cu semnificație fundamental diferită. Or, în cauză, inculpatul a recunoscut faptele imputate prin actul de sesizare, motiv pentru care Curtea a procedat la judecată în baza probelor administrate în faza de urmărire penală și a înscrisurilor depuse la primul termen, în condițiile în care A. nu era obligat, potrivit art. 374 alin. (4) C. proc. pen., să recunoască și împrejurarea ca acestea ar reprezenta infracțiuni și că ar fi fost comise cu vinovăția cerută de norma de incriminare. De altfel, nici dispozițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. nu impun instanței să rețină aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de inculpat și nici să pronunțe o hotărâre de condamnare.

Totodată, având în vedere că, în prezent, față de conținutul Deciziei nr. 873/2015 a instanței supreme, declarațiile semnate de A. la 5 mai 2010 și 3 aprilie 2013 apar ca necorespunzătoare realității, judecătorul fondului a apreciat că este necesară înlăturarea lor din circuitul civil, motiv pentru care, în temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a dispus desființarea lornparțială, în sensul înlăturării, din cuprinsul lor, a mențiunii "nu am colaborat cu acestea".

Împotriva sentinței penale anterior menționate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat apel, prin Decizia penală nr. 246/A din 30 iunie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016, fiind admis apelul declarat de parchet, desființată hotărârea atacată și trimisă cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a constatat, contrar celor reținute de judecătorul fondului, că inculpatul A. nu a recunoscut faptele, așa cum au fost expuse prin actul de sesizare, având în vedere că a contestat, în declarația dată la termenul din 20 ianuarie 2017, că angajamentul încheiat înainte de 1990 cu fosta Securitate ar putea fi calificat ca fiind "poliție politică", întrucât informațiile furnizate "erau utile apărării unor interese de natură economică", deși, prin rechizitoriu, ceea ce i se impută a fost declararea necorespunzătoare adevărului, cu ocazia înscrierii la concursurile pentru ocuparea unor funcții de conducere la nivelul unor unități de parchet, în perioadele aprilie - iulie 2010 și martie - iunie 2013, a faptului că nu a colaborat cu serviciile de informații anterior anului 1990. Nu în ultimul rând, inculpatul s-a apărat cu faptul că nu a putut să realizeze, la momentul depunerii declarațiilor, în ce măsură colaborarea cu Securitatea putea să se circumscrie noțiunii de poliție politică, cu atât mai mult cu cât "singurul organism abilitat să verifice îndeplinirea celor două condiții prevăzute în lege" este secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Așadar, Înalta Curte a constatat că, în mod greșit, judecătorul fondului a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen., deși inculpatul A. nu a recunoscut integral și necondiționat faptele reținute în sarcina sa prin rechizitoriu, cu consecința admiterii cererii formulate în acest de sens.

În acest context, s-a arătat că, pentru a fi urmată procedura abreviată, apare ca fiind obligatoriu ca inculpatul să manifeste un comportament procesual pe deplin sincer, nepermițându-i-se să recunoască parțial sau nuanțat faptele ce i-au fost imputate, în vederea diminuării sau absolvirii sale de răspundere penală. Chiar dacă legea permite ca, în această procedură, să se poată pună în discuție o recalificare juridică a faptelor, este interzisă modificarea împrejurărilor factuale cu ocazia ascultării în condițiile art. 375 alin. (1) C. proc. pen., motiv pentru care orice atitudine a inculpatului de a tăgădui, fie și numai în parte, elemente de natură obiectivă sau subiectivă este incompatibilă cu desfășurarea judecății în procedura simplificată a recunoașterii de vinovăție, cu consecința respingerii cererii fundamentate pe dispozițiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen.

În consecință, Înalta Curte a reținut că, pe lângă faptul că inculpatul A. nu a recunoscut activitatea infracțională, așa cum a fost descrisă prin rechizitoriu, acesta, prin apărările formulate, a urmărit să obțină o soluție de achitare pentru lipsa elementelor de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații sub aspectul laturii subiective, împrejurare care reprezintă, în realitate, o modificare a bazei factuale din actul de sesizare a instanței, operațiune ce nu este permisă în procedura simplificată, întrucât forma de vinovăție cerută de lege pentru ca un anumit comportament să intre în sfera ilicitului penal întregește circumstanțele care caracterizează faptele ce i-au fost imputate.

Astfel, prima instanță a procedat, în mod eronat, când a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 374 alin. (4) C. proc. pen., având în vedere că inculpatul a adoptat o poziție nuanțată cu privire la acuzațiile ce i-au fost aduse, sens în care a încercat să găsească atât o justificare pentru activitatea de colaborare cu organele securității, cât și o explicație pentru acțiunile sale de la momentul înscrierii la cele două concursuri de promovare în funcții de conducere, precum și că, o dată admisă cererea de judecare în procedură simplificată, legea nu-i mai permitea să dispună, pe fondul cauzei, o soluție de achitare pentru lipsa intenției și a laturii obiective.

Într-o atare situație, existând o contradicție între măsura de realizare a judecății în procedura simplificată a recunoașterii de vinovăție, ce s-a fundamentat doar pe probele administrate la urmărire penală și pe înscrisurile noi depuse de inculpat la instanță, și modul în care a fost dezlegat raportul juridic de drept penal substanțial, prin pronunțarea unei hotărâri de achitare pentru lipsa elementelor de tipicitate, inclusiv a intenției, sub aspectul infracțiunilor de fals în declarații, s-a arătat că singura soluție este cea de trimitere a cauzei spre rejudecare, având în vedere că, în raport cu atitudinea procesuală a inculpatului, trebuia efectuată cercetarea judecătorească, conform proceduri comune, care implica administrarea de probe atât în acuzare, cât și în apărare, cu consecința rezolvării acțiunii penale în una din modalitățile prevăzute de art. 396 C. proc. pen.

S-a reținut că o interpretare contrară ar echivala cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat atât de Convenția Europeană în art. 6 parag. 1, cât și de legislația națională în art. 8 C. proc. pen., dar și a principiilor aflării adevărului și a dublului grad de jurisdicție în materie penală, garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, întrucât, în eventualitatea pronunțării unei soluții de condamnare, pentru prima dată, direct în apel, ca urmare a rejudecării fondului cauzei și administrării de probe potrivit procedurii de drept comun, s-ar ajunge la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului A., precum și la eludarea dispozițiilor legale și convenționale privind dublul grad de jurisdicție.

Urmare a Deciziei nr. 246/A din 30 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel București, secția I penală, Dosarul fiind reînregistrat sub nr. x/2016*.

La termenul de judecată din 6 octombrie 2017, fiind întrebat, potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (4) C. proc. pen., inculpatul A. a arătat că nu dorește parcurgerea procedurii simplificate, ci solicită soluționarea cauzei potrivit procedurii de drept comun, că nu dorește să dea o declarație în fața instanței și nici nu solicită administrarea de probe, solicitând să fie reținute înscrisurile atașate la dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că cele două declarații tehnoredactate și semnate sunt necorespunzătoare adevărului, inculpatul colaborând cu Securitatea înainte de 1990, iar sub aspectul laturii subiective a acționat cu intenție directă și anume, cunoștea caracterul neconform cu adevărul al acestor două declarații, dându-le în scopul participării la concursul pentru ocuparea unor funcții de conducere în cadrul Ministerului Public, Legea nr. 303/2004 interzicând numirea în funcții de conducere a procurorilor care au făcut parte sau au colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990.

Apărarea inculpatului, în sensul că aceste două declarații au natura unor acte administrative, supuse verificării în cadrul unei proceduri contencioase, Curtea de Apel fiind cea care stabilește calitatea de colaborator al Securității, la momentul întocmirii declarațiilor nefiind clară această calitate întrucât instanța de contencios administrativ nu se pronunțase asupra acestuia aspect, nu au putut fi primite întrucât hotărârea respectivei instanțe nu este constitutivă de drepturi, de natură a crea o situație juridică de la momentul rămânerii definitive, ci constată o situație juridică existentă deja, inculpatul având, din momentul întocmirii notelor informative către organele de securitate, reprezentarea faptului că este colaborator al acesteia.

În plus, în momentul întocmirii declarației din 3 aprilie 2014, Dosarul nr. x/2012 având ca obiect acțiunea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității era deja înregistrat pe rolul Curții de Apel București.

Curtea a mai apreciat că vârsta avută la întocmirea angajamentului, perioada scurtă de colaborare (1986-1987), natura obligatorie a colaborării, neputând fi refuzată colaborarea cu Securitatea, precum și faptul că informațiile furnizate nu erau importante, conținutul acestora neîncălcând drepturile fundamentale al persoanelor respective, invocate de inculpat, nu înlătură caracterul penal al faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

Raportat la legea penală mai favorabilă, Curtea a constatat că aceasta este codificarea anterioară prin prisma condițiilor suspendării condiționate a executării pedepsei, prevăzute de art. 81 C. pen. (1969) raportat la cele ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute de art. 91 C. pen.

Prin urmare, în drept, fapta inculpatului A., care, la 5 mai 2010, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinței juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004 (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 16 aprilie - 6 iulie 2010, pentru ocuparea funcției de prim - procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște) că nu a colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990, depunând declarația la Consiliul Superior al Magistraturii, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii fals în declarații, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Fapta inculpatului A. care, la 3 aprilie 2013, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinței juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004 (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, pentru ocuparea funcției de prim - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița), că nu a colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990, depunând declarația la Consiliul Superior al Magistraturii, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii fals în declarații, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Curtea a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii pentru fiecare infracțiune săvârșită, la individualizarea pedepselor ținând seama de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social concret al faptelor, modalitatea de săvârșire, precum și persoana inculpatului, care nu a avut o atitudine sinceră și care a comis faptele deduse judecății având calitatea de procuror, în scopul ocupării unor funcții de conducere în ierarhia profesională, fiind adusă atingere încrederii societății în magistrați, cei care trebuie să dea dovadă de o înaltă probitate, apreciind, totodată, că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea în regim de detenție.

Împotriva Sentinței penale nr. 185/F din 9 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală a declarat apel inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând, în principal, achitarea pe motiv că faptele pentru care a fost trimis în judecată nu sunt prevăzute de legea penală și nu au fost comise cu vinovăția prevăzută de lege, iar, în subsidiar, încetarea procesului penal cu privire la fapta din 05 mai 2010, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție specială a răspunderii penale și achitarea pentru infracțiunea din 03 aprilie 2013 întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, cu consecința aplicării unei amenzi administrative.

Prin Decizia penală nr. 53/A din 07 martie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul A., a fost desființată, în parte, sentința penală apelată și, în rejudecare, a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare în pedepsele componente pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracțiunea de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale (fapta din 5 mai 2010).

În baza art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen. și art. 63 C. pen. (1968) a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 5.000 RON (fapta din 3 aprilie 2013), atrăgându-i-se atenția asupra dispozițiilor art. 63

1

C. pen. (1969).

A fost înlăturată aplicarea art. 81 - 83 C. pen. (1969).

Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate care nu contravin prezentei decizii.

Examinând apelul în raport de motivele invocate, cât și din oficiu sub toate aspectele conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că declarațiile inculpatului din 5 mai 2010 și 3 aprilie 2013, în conformitate cu obligațiile prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004 sunt necorespunzătoare adevărului în raport de prevederile art. 292 C. pen. (1969), întrucât au fost date cu ocazia participării la concursurile pentru ocuparea unor funcții de conducere în ierarhia profesională, în condițiile în care avea cunoștință că a colaborat cu Securitatea înainte de anul 1990, iar Legea nr. 303/2004 interzice numirea în funcții de conducere a procurorilor care au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea.

Astfel cum a constatat instanța de contencios administrativ, Înalta Curte a reținut că inculpatul A. a întocmit și a semnat angajamentul olograf la 21 martie 1986, cu numele real, preluând numele conspirativ "B." și obligându-se să colaboreze în secret cu organele de securitate, în sensul informării despre activitatea ostilă a unor elemente care intenționează să aducă, în orice mod, atingere securității statului sau să creeze pagube importante economiei naționale, că angajamentul și notele informative au fost scrise și semnate de inculpat, potrivit raportului de expertiză criminalistică întocmit, iar informațiile furnizate s-au referit la ascultarea și colportarea de către anumite persoane a conținutului știrilor difuzate de "C." și "D.", precum și la comentarii negative asupra calității vieții din România și la adresa conducerii superioare de partid, întrucât tindeau la dezvăluirea unor activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, prin informațiile furnizate vizându-se îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Inculpatul A. a recunoscut faptele în materialitatea lor, dar s-a apărat în sensul că acestea nu sunt prevăzute de legea penală și nu au fost comise cu vinovăția cerută de lege, solicitând achitarea sa în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., susținând că nu a acționat cu intenție directă întrucât la data când a dat respectivele declarații a avut convingerea că nu a colaborat cu securitatea ca poliție politică, ci informațiile furnizate organelor de securitate au vizat aspecte legate de apărarea unor interese de natură economică. A mai arătat că numai instanța de judecată era în măsură să stabilească în ce măsură sunt îndeplinite condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008 pentru a se stabili calitatea sa de colaborator al securității, ca poliție politică, or la data întocmirii respectivelor declarații nu exista o hotărâre definitivă și irevocabilă care să stabilească acest lucru.

Raportat la situația de fapt reținută, la împrejurările în care inculpatul a dat cele două declarații pe proprie răspundere, Înalta Curte a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de fals în declarații prevăzute de art. 292 C. pen. (1969) acționând cu intenție directă întrucât cunoștea caracterul neconform cu adevărul al celor două declarații, pe care le-a dat în scopul participării la concursul pentru ocuparea unor funcții de conducere în cadrul Ministerului Public și în condițiile în care Legea nr. 303/2004 interzice numirea în funcții de conducere a procurorilor care au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea.

În ce privește susținerea inculpatului că la data la care au fost întocmite declarațiile pe proprie răspundere nu exista o hotărâre definitivă și irevocabilă care să stabilească dacă a colaborat cu securitatea înainte de anul 1990, Înalta Curte a constatat că, în mod corect, instanța de fond a reținut că hotărârea instanței de contencios administrativ nu este constitutivă de drepturi, de natură a crea o situație juridică de la momentul rămânerii definitive, ci constată o situație juridică existentă deja, inculpatul având din momentul întocmirii notelor informative către organele de securitate reprezentarea faptului că este colaborator al acesteia.

În plus, Înalta Curte a arătat că, în momentul în care inculpatul A. a întocmit declarația din 3 aprilie 2013, Dosarul nr. x/2012 având ca obiect acțiunea formulată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității era deja înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, inculpatul cunoscând actele existente la dosar, comunicate de CNSAS, în cuprinsul cărora se solicita să constate calitatea sa de colaborator al securității, ca poliție politică.

Înalta Curte a apreciat că apelul inculpatului este fondat sub aspectul împlinirii termenului de prescripție specială a răspunderii penale pentru fapta din 5 mai 2010 și cu privire la individualizarea pedepsei aplicate pentru fapta din 3 aprilie 2013, și constatat că legea penală mai favorabilă o constituie codificarea anterioară, potrivit căreia, în speță, a intervenit prescripția specială a răspunderii penale pentru fapta din 5 mai 2010, întrucât, conform art. 124 raportat la art. 122 lit. d) C. pen. (1969), la data săvârșirii acesteia (5 mai 2010) se adaugă perioada de 7 ani și 6 luni.

Deși inculpatul a solicitat, în subsidiar, achitarea sa pentru infracțiunea de fals în declarații din 3 aprilie 2013 și aplicarea unei sancțiuni administrative întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, fiind incidente dispozițiile art. 18

1

C. pen. (1969), Înalta Curte a reținut că, în raport de criteriile enumerate în art. 18

1

alin. (2) C. pen. (1969) nu se poate concluziona că faptele inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, având în vedere împrejurările în care acestea s-au comis, scopul urmărit, calitatea în care a săvârșit faptele, atingerea adusă relațiilor sociale protejate prin dispozițiile art. 292 C. pen. (1969). Astfel, inculpatul în calitate de procuror a dat cele două declarații necorespunzătoare adevărului cu ocazia participării la concursurile pentru ocuparea unor funcții de conducere în ierarhia profesională, cu scopul de a ocupa aceste funcții, ceea ce s-a și realizat, ocupând funcția de prim procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște și, ulterior, de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, în condițiile în care Legea nr. 303/2004 interzice numirea în funcții de conducere a procurorilor care au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea.

Înalta Curte a mai reținut că inculpatul nu a dat o singură declarație cu scopul menționat anterior, ci două declarații, în condițiile în care la 3 aprilie 2013, data celei de a doua declarații, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII de contencios administrativ și fiscal era deja înregistrat Dosarul nr. x/2012 având ca obiect acțiunea formulată de C.N.S.A.S. pentru constatarea calității de colaborator al securității, ca poliție politică, în condițiile O.U.G. nr. 24/2008.

S-a mai constatat că este real faptul că inculpatul a fost numit în funcțiile de conducere pe baza rezultatelor obținute la cele două concursuri, dar au fost avute în vedere și declarațiile sale în sensul că nu a făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 și nu a colaborat cu acestea, în condițiile în care Legea nr. 303/2004 interzicea aceasta.

Înalta Curte a constatat că apelul declarat de inculpat este întemeiat și în ceea ce privește individualizarea pedepsei aplicate pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen. (1969) (fapta săvârșită la 3 aprilie 2013).

S-a reținut că, în raport de dispozițiile art. 72 C. pen. (1969), condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii este în măsură să corespundă scopului educativ și preventiv al pedepsei, având în vedere gradul de pericol social concret al faptei comise, relațiile sociale lezate, împrejurările și scopul săvârșirii faptei, respectiv că inculpatul, în calitate de procuror, a dat declarația din 3 aprilie 2013, cu scopul participării la concursul organizat și ocupării unei funcții de conducere în ierarhia Ministerului Public, atitudinea sa procesuală și conduita pozitivă în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Astfel, prin hotărârea nr. 449 din 15 septembrie 2015 a secției pentru procurori din cadrul CSM, s-a stabilit că nu există indicii privind neîndeplinirea condiției de bună reputație de către procurorul A., iar, în cuprinsul adreselor Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele, apelantul inculpat este caracterizat pozitiv, atât în ceea ce privește exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în relațiile cu procurorii, personalul auxiliar, reprezentanții altor profesii juridice și cu justițiabilii.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A., personal, la 9 martie 2018 (plic Dosar nr. x/2018 al ICCJ), iar, la 7 mai 2018, acesta a depus la dosar motivele recursului în casație și un set de înscrisuri.

În cuprinsul căii de atac formulată de inculpatul A., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat, în esență, că faptele reținute în sarcina sa nu sunt prevăzute de legea penală, întrucât cele două declarații (din 5 mai 2010 și 3 aprilie 2013), pentru care s-a dispus trimiterea în judecată sunt anterioare pronunțării Deciziei nr. 873/2015 a ICCJ, secția de contencios administrativ și fiscal (26 februarie 2015), aceasta fiind singura entitate abilitată de lege să stabilească dacă a colaborat cu serviciile de informații anterior anului 1990, în sensul prevăzut de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, fiind invocate considerentele deciziei nr. 51/2008 a Curții Constituționale, jurisprudența Curții de Apel București și a instanței supreme; mai mult, nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv semnarea de note, rapoarte scrise, relatări verbale de denunțare a unor activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist și care să fi vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Pe de altă parte, invocând jurisprudența CEDO, a mai susținut că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție, întrucât cercetarea judecătorească de către instanța de rejudecare s-a realizat fără a se administra acte noi de natură a schimba situația de fapt, în condițiile în care aceasta trebuia să se conformeze hotărârii de trimitere, nefiind în niciun mod combătută legalitatea și temeinicia sentinței pronunțată de Curtea de Apel București în primul ciclu procesual.

În plus, a arătat că, la data verificării condițiilor pentru participarea la concursul din anul 2013, pentru funcția de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, CSM cunoștea că a existat o colaborare cu securitatea, însă nu se stabilise cu certitudine că îndeplinea cerințele art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, așa cum rezultă, pe de o parte, din adresa din 25 iulie 2012 a CNSAS, înregistrată sub nr. x din 23 iulie 2012 la CSM, iar, pe de altă parte, din adresa din 29 martie 2018 a CSM (primită la 4 aprilie 2018), din care reiese că instituția a fost informată cu privire la calitatea sa de colaborator, aspecte neavute în vedere de instanța de control judiciar la data pronunțării deciziei recurate.

În raportat de cele expuse pe larg în cuprinsul motivelor de recurs în casație, s-a solicitat, în temeiul art. 448 pct. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., admiterea recursului în casație și achitarea sa pentru infracțiunea de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, iar, în baza art. 441 C. proc. pen., suspendarea executării hotărârii atacate.

Prin Încheierea pronunțată la data de 13 septembrie 2018 în Dosarul nr. x/2018, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 53/A din 7 martie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016, și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentul și-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând că, în mod greșit, a fost condamnat de către instanțele inferioare, întrucât, raportat la materialul probator, lipsește tipicitatea obiectivă și subiectivă pentru comiterea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), motiv pentru care se impune achitarea, întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală

Înalta Curte reține că, în esență, cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, trebuie menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reținută de instanța de apel.

Astfel, în cauză, în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), constând în aceea că inculpatul A., la 03 aprilie 2013, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinței juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004 (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, pentru ocuparea funcției de prim - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița) că nu a colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990, depunând declarațiile la Consiliul Superior al Magistraturii.

Se observă, așadar, că, deși, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., care vizează condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, din lecturarea cererii de recurs în casație rezultă că, în realitate, recurentul este nemulțumit de modul în care instanțele de fond și de apel au interpretat probatoriul administrat în cauză, situație care nu se încadrează în cazul indicat. Astfel, prin motivele de recurs în casație nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel, argumentele recurentului inculpat referitoare la faptul că declarațiile date (din 5 mai 2010 și 3 aprilie 2013) sunt anterioare pronunțării de către instanța supremă a Deciziei nr. 873 din 26 februarie 2015 (singura entitate abilitată de lege să stabilească dacă a colaborat cu serviciile de informații anterior anului 1990, în sensul prevăzut de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008) constituind veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral, care nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Cu privire la criticile formulate de către inculpat potrivit cărora, în cauză nu ar fi întrunite condițiile de tipicitate subiectivă, respectiv lipsa intenției la săvârșirea infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea sa, Înalta Curte apreciază că susținerile nu pot fi verificate pe calea recursului în casație, întrucât dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluția de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Ca atare, din perspectiva dispozițiilor procesual penale, noțiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situațiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere și pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, cu excepția laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a C. proc. pen.

De altfel, se observă că argumentele apărării invocate în susținerea tezei că, în speță, forma de vinovăție cerută de lege nu este realizată, cu referire la inexistența intenției directe a recurentului în săvârșirea infracțiunii, vizează chestiuni de fapt și tind la o reevaluare a conținutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanța de apel a concluzionat că atitudinea psihică a inculpatului a fost una specifică intenției directe, însă, așa cum s-a arătat anterior, o atare analiză excede limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Mai mult decât atât, se constată că, în realitate, se invocă eroarea în care inculpatul A. s-ar fi aflat cu ocazia for