ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 16 aprilie 2018, numitul A. a solicitat revizuirea Sentinței penale nr. 185/F din 09 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală, dată în Dosarul nr. x/2016, astfel cum a fost modificată și a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 53/A din 07 martie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, și achitarea sa pentru fapta de fals în declarații din 03 aprilie 2013, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. întrucât nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), nici sub aspectul laturii obiective și nici al celei subiective, nefiind săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, adică cu intenție directă. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 459 alin. (1) C. proc. pen. și art. 460 alin. (1) C. proc. pen., a solicitat suspendarea executării deciziei penale atacate.

În motivarea cererii, revizuentul A. a arătat că, prin adresa din 29 martie 2018, Direcția resurse umane și organizare, Serviciul resurse umane pentru procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, a răspuns la patru întrebări punctual formulate în legătură cu adresa nr. x din 23 iulie 2012 a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.SAS.), prin care s-a adus la cunoștința C.S.M. calitatea sa de colaborator al Securității, respectiv: - "Dacă s-a considerat că angajamentul și notele informative puse la dispoziție de către C.N.SAS. nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității, motiv pentru care în mod legal ați fost declarat admis la cele două concursuri de numire în funcții de conducere; - Dacă s-a considerat că angajamentul și notele informative puse la dispoziție de către C.N.SAS. îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității; - Motivul pentru care nu v-au fost comunicate rezultatele verificărilor de la C.N.SAS.; - Care au fost măsurile legale dispuse de către domnul director adjunct B., conform rezoluției doamnei secretar general C. de pe adresa de comunicare a notei de constatare emisă de C.N.SAS.: «Pr. 25.07.2012 Dl dir. Adj. B.. Rog măsuri legale. Semnătură indescifrabilă»."

La prima întrebare s-a răspuns, în esență, că, în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 24/2008, calitatea de lucrător/colaborator al Securității este stabilită în mod exclusiv de către instanța de judecată, la cea de-a doua întrebare că nu era competența Consiliului Superior al Magistraturii să interpreteze aspectele ce rezultă din documentele puse la dispoziție de către C.N.SAS., la cea de a treia întrebare s-a făcut trimitere la primul răspuns, precum și la cele statuate prin decizia Curții Constituționale nr. 107/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318/2014, în sensul că prevederile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit cărora: "Notele de constatare (...) emise de C.N.SAS. se comunică persoanelor verificate, precum și persoanelor care au solicitat verificarea, în cazul verificării la cerere, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire" au fost declarate neconstituționale, iar la ultima întrebare că documentele transmise de C.N.SAS. au fost atașate la mapa sa profesională, întrucât reprezentau doar o etapă preliminară celei de stabilire a respectivei calități.

Revizuentul a apreciat că Decizia penală nr. 53/A/2018 a fost pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 07 martie 2018 fără a cunoaște faptele și împrejurările menționate în adresa din 29 martie 2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv că, înainte de a da declarația din 03 aprilie 2013, această instituție a fost informată de către C.N.SAS. cu privire la calitatea sa de colaborator.

În susținerea cererii, revizuentul a mai invocat și aspectele reținute în Sentința penală nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016, în sensul că, pentru ca declarațiile date la 05 mai 2010 și 03 aprilie 2013 să realizeze elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), ar fi fost necesar să fie clar, la momentele menționate, că el a colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990, în accepțiunea art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Or, din analiza actelor dosarului, rezultă cu evidență că, până la 26 februarie 2015, când a fost soluționat definitiv Dosarul nr. x/2012, prin Decizia nr. 873/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, colaborarea sa cu serviciile de informații înainte de 1990, în accepțiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, era una incertă, discutabilă, supusă unei contestații judiciare.

A mai arătat că doar instanța de judecată, prin analiza condițiilor prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 raportat la probatoriul cauzei de soluționat, putea stabili, în mod neechivoc și cu putere de adevăr, dacă activitatea sa a fost sau nu una de colaborare cu serviciile de informații, în accepțiunea respectivului text de lege, acest aspect rezultând inclusiv din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 31 ianuarie 2008. În aceste condiții, a apreciat că stabilirea respectivei calități nu poate fi pusă în sarcina unui alt subiect de drept, sub sancțiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (1969) privind falsul în declarații, argumente suplimentare în acest sens rezultând din jurisprudența Curții de Apel București și cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care au respins acțiunile promovate de către C.N.SAS. pentru constatarea calității de colaborator al serviciilor de informații înainte de 1990, în accepțiunea art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Având în vedere că astfel de acțiuni, promovate de către C.N.SAS, în temeiul art. 8 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, au fost respinse de către instanță, a considerat ca fiind irelevante cunoștințele sale juridice pentru soluționarea conflictului pretins penal dedus judecății în cauză.

A mai învederat că, în dezbaterile ce au avut loc în cauză, reprezentantul Ministerului Public a invocat, ca probă esențială în acuzare, Sentința nr. 3058 din 14 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin Decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost admisă acțiunea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și s-a constatat că pârâtul A. a avut calitatea de colaborator al Securității, în accepțiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Or, atâta timp cât această hotărâre este ulterioară săvârșirii celor două fapte pentru care a fost trimis în judecată, este evident că anterior pronunțării acesteia nici Ministerul Public și nici el nu erau legal abilitați să califice activitatea desfășurată înainte de anii 1990 ca fiind una de colaborare cu serviciile de informații, în accepțiunea respectivului text de lege.

În atare situație, a apreciat că faptele ce au fost reținute în sarcina sa în rechizitoriu nu sunt prevăzute de legea penală, de vreme ce a dat cele două declarații pentru care a fost trimis în judecată în cauză, la 05 mai 2010 și 03 aprilie 2013, anterior datei de 26 februarie 2015, când s-a pronunțat Decizia nr. 873/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, singura entitate care era abilitată să stabilească, cu valoare de adevăr și într-o procedură prevăzută de lege, dacă a colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990, în sensul prevăzut de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Ca urmare, a considerat că la orice dată anterioară celei de 26 februarie 2015 nu se putea cere niciunui subiect de drept, inclusiv C.N.SAS. sau persoanei chemate să dea declarație, să cântărească colaborarea altfel decât prin prisma opticii și argumentelor personale și nicidecum sub sancțiunea prevăzută de art. 292 C. pen., privind falsul în declarații.

A mai arătat că, în cursul cercetării realizate în rejudecare, finalizată prin Sentința penală nr. 185/F din 09 octombrie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel București, nu s-au mai administrat acte noi de natură a schimba situația de fapt reținută inițial, fiindu-i încălcat, astfel, dreptul la un proces echitabil recunoscut de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (sens în care a făcut trimitere la jurisprudența europeană în materie - cauzele Găitănaru împotriva României, Gutău împotriva României, Mischie împotriva României, precum și la alte cauze), în condițiile în care, în vederea obținerii unei soluții de condamnare, parchetul nu a propus probe în acuzare și nici instanța nu a dispus administrarea lor din oficiu.

În plus, a subliniat că cercetarea judecătorească în al doilea ciclu procesual a relevat aceleași împrejurări esențiale cauzei ce au fost reținute și de instanța care a dat Sentința penală nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 în Dosarul nr. x/2016, prin care a fost achitat pentru ambele infracțiuni prevăzute de art. 292 C. pen. (1969), aspect din care rezultă că această hotărâre este legală și temeinică.

A subliniat, totodată, că nu orice colaborare cu securitatea are sensul prevăzut de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, ci doar aceea care îndeplinește cele trei condiții ce rezultă din textul de lege, aspect constatat printr-o hotărâre dată de o instanță de judecată.

Referitor la efectele hotărârii pronunțate de instanța de contencios administrativ în anul 2015, s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 52 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora "hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritatea de lucru judecată în fața instanței penale cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii".

În ceea ce privește fapta din 03 aprilie 2013, revizuentul a menționat că adresa din 25 iulie 2012 a C.N.SAS., înregistrată sub nr. x din 23 iulie 2012 la Consiliul Superior al Magistraturii, nu i-a fost comunicată niciodată, ci a fost descoperită de Inspecția Judiciară cu ocazia cercetărilor în cauză, fiind evident că, la data verificării condițiilor pentru concursul din 2013 pentru funcția de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, reprezentanții acestei din urmă instituții cunoșteau că a existat o colaborare cu Securitatea, însă nu era stabilit cu certitudine că aceasta îndeplinește condițiile prevăzut de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

În concluzie, revizuentul a apreciat că, așa cum rezultă din considerentele și dispozitivul Sentinței penale nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, fapta de a declara pe propria răspundere din 03 aprilie 2013 nu este prevăzută de legea penală și a solicitat ca, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., să se dispună achitarea sa sub aspectul infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.. În drept, revizuentul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 452, art. 453 alin. (1) lit. a) și alin. (4) teza I, art. 458, art. 459, art. 461 și art. 462 alin. (1) C. proc. pen.

Prin Sentința penală nr. 121/F din 14 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, dată în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 459 alin. (7) teza I C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă în principiu, cererea de revizuire a Sentinței penale nr. 185/F din 09 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016, astfel cum a fost modificată și a rămas definitivă prin Decizia nr. 53/A din 07 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, formulată de revizuentul A..

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță, analizând actele dosarului prin prisma dispozițiilor art. 459 alin. (3) C. proc. pen., a reținut că, prin Sentința penală nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală, dată în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea a două infracțiuni de fals în declarații, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Totodată, în baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., au fost desființate, în parte, declarațiile tehnoredactate și semnate olograf de A., la datele de 05 mai 2010 și 03 aprilie 2013, în sensul înlăturării, din cuprinsul acestora, a mențiunii "nu am colaborat cu acestea".

Prin Decizia penală nr. 246 din 30 iunie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței mai sus menționate, care a fost desființată, și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, unde a fost înregistrată sub nr. x/2016*.

În al doilea ciclu procesual, prin Sentința penală nr. 185/F din 09 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la două pedepse de câte 1 an închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni de fals în declarații (pentru fiecare dintre faptele din datele de 05 mai 2010 și, respectiv, 03 aprilie 2013).

În baza art. 33 lit. a) C. pen. (1969) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), au fost contopite cele două pedepse, fiind aplicată, în final, inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b C. pen. (1969) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen. (1969), a fost suspendată condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condițiile art. 82 C. pen. (1969), pe a cărui durată a fost suspendată și executarea pedepsei accesorii, conform art. 71 alin. (5) C. pen. (1969).

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. (1969).

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., au fost desființate parțial declarațiile tehnoredactate și semnate olograf de către inculpatul A. din datele de 05 mai 2010 și 03 aprilie 2013, respectiv mențiunea "și nu am colaborat cu acestea".

Prin Decizia penală nr. 53/A din 07 martie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței de mai sus, pe care a desființat-o, în parte, și, în rejudecare, a descontopit pedeapsa de 1 an închisoare în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (6) coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracțiunea de fals în declarații, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale (fapta din data de 05 mai 2010).

În baza art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. și art. 63 C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 5000 RON (fapta din 03 aprilie 2013).

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 631 C. pen. (1969). A fost înlăturată aplicarea art. 81 - art. 83 C. pen. (1969).

Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate care nu contravin deciziei.

Raportându-se la dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., invocate ca temei al revizuirii, Curtea a reținut că, pentru admiterea unei cereri fundamentată pe acest caz, este necesară îndeplinirea a două condiții: să se fi descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei și, pe baza acestor fapte sau împrejurări, să se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare. Dacă prin solicitările formulate de condamnat nu se tinde la dovedirea unor fapte sau împrejurări noi, ci la prelungirea probațiunii referitor la fapte și împrejurări deja cunoscute și verificate de instanță, la readministrarea unor probe din cadrul judecății în fond a procesului, cererea de revizuire nu poate fi admisă.

Curtea a constatat că, în motivarea cererii sale de revizuire, condamnatul s-a prevalat de faptul că, la momentul soluționării Dosarului nr. x/2016, nici instanța de fond și nici cea de apel nu au avut cunoștință despre existența unui înscris pe care el îl consideră esențial, care este de natură a schimba radical soluția pronunțată în cauză, respectiv adresa din 29 martie 2018 a Direcției resurse umane și organizare, Serviciul resurse umane pentru procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care i s-a răspuns la patru întrebări punctual formulate în legătură cu adresa nr. x din 23 iulie 2012 a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.SAS.), prin care s-a adus la cunoștință calitatea sa de colaborator al Securității.

Astfel, revizuentul a menționat că, din conținutul acestei adrese, rezultă cu evidență că stabilirea în mod neechivoc a colaborării unei persoane cu serviciile de informații înainte de 1990, în accepțiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, este sarcina exclusivă a instanței de contencios administrativ, conform O.U.G. nr. 24/2008, și nu poate reprezenta o obligație pusă în sarcina unui alt subiect de drept, sub sancțiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (1969) privind falsul în declarații. Cum, în speță, caracterul ilicit al colaborării sale cu respectivele servicii a fost stabilit abia la 26 februarie 2015, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 873/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, așadar ulterior comiterii, la datele 05 mai 2010 și 03 aprilie 2013, a faptelor pentru care a fost condamnat, raportat la aspectele ce rezultă din adresa din 29 martie 2018, mai sus menționată, revizuentul a apreciat că se impune achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală).

Curtea nu a primit, însă, aceste susțineri, arătând că faptele și împrejurările "noi" despre care se face vorbire în adresa Serviciului resurse umane pentru procurori din cadrul C.S.M., invocată de revizuent, erau cunoscute de Înalta Curte de Casație și Justiție la momentul soluționării apelului declarat în Dosarul nr. x/2016, astfel cum rezultă cu evidență din considerentele Deciziei penale nr. 53/A din 07 martie 2018.

Astfel, instanța de apel nu numai că a avut cunoștință de existența Deciziei nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, dar a și făcut aprecieri cu privire la efectele acesteia (în sensul că nu sunt de natură sa exonereze inculpatul de răspundere penală), răspunzând apărărilor inculpatului care sunt aproape identice cu cele formulate în susținerea cererii de revizuire (acesta învederând și cu acel prilej că singura entitate abilitată de lege să stabilească o eventuală colaborare cu serviciile de informații înainte de 1990, în sensul prevăzut de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, este instanța de contencios administrativ și fiscal), dar considerând că nu sunt întemeiate. Prin urmare, s-a reținut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații săvârșită de inculpatul A. la data de 03 aprilie 2013, sub aspect obiectiv și subiectiv, motiv pentru care s-a și dispus condamnarea acestuia la pedeapsa amenzii penale, iar, cu privire la fapta comisă în 05 mai 2010, s-a reținut că a intervenit prescripția răspunderii penale, dispunându-se, pe cale de consecință, încetarea procesului penal.

Prima instanță a apreciat că, practic, ceea ce solicită revizuentul în actuala procedură este ca, urmare a admiterii cererii sale de revizuire, să se procedeze la rejudecarea fondului cauzei, iar instanța să reinterpreteze probatoriul (mai exact efectele Deciziei nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub aspectul prevederii în legea penală a faptelor de fals ce i se impută), în lumina răspunsului comunicat de un organ care nu are atribuții jurisdicționale (C.S.M.), ceea ce, în mod evident, este inadmisibil.

S-a subliniat, astfel, că înscrisul de care se prevalează revizuentul nu atestă fapte sau împrejurări noi, care să nu fi fost cunoscute de instanță la momentul soluționării cauzei pe fond, ci reprezintă o interpretare diferită a unei situații care a fost examinată de Înalta Curte cu prilejul soluționării apelului în Dosarul nr. x/2016 și care, în mod evident, nu poate servi ca temei al admiterii cererii de revizuire, deoarece o astfel de opinie nu poate trece peste interpretarea dată de instanța de judecată, în caz contrar aducându-se atingere autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea definitivă de condamnare.

Ca urmare, s-a constatat că faptele și mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată cererea de revizuire nu pot conduce la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce să permită revizuirea.

Împotriva Sentinței penale nr. 121/F din 14 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018, în termen legal, a declarat apel revizuentul A., criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei.

Astfel, făcând trimitere la dispozițiile art. 52 alin. (3) C. proc. pen., a învederat că Decizia penală nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, însă cu excepția existenței infracțiunii, adică a întrunirii elementelor de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzute de norma de incriminare a falsului în declarații.

Totodată, a arătat că, în cauză, subiect pasiv al acestei infracțiuni este Consiliul Superior al Magistraturii, instituție care, așa cum rezultă din adresa din 29 martie 2018 a Serviciului resurse umane pentru procurori, nu a fost în niciun fel lezată material sau moral întrucât, la 03 aprilie 2013, când revizuentul a dat a doua declarație pe propria răspundere, aceasta avea cunoștință despre calitatea sa de colaborator al fostei Securități, dar nu era stabilit cu certitudine că respectiva colaborare îndeplinea condițiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Cum înscrisul menționat a fost emis la 29 martie 2018, ulterior pronunțării Deciziei nr. 53/A din 07 martie 2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în mod evident este incident motivul de revizuire reglementat de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., referitor la situația în care se descoperă fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii dată în speță.

Revizuentul a mai arătat că Decizia penală nr. 53/A din 07 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost pronunțată pe baza acelorași probe care au fundamentat în primul ciclu procesual soluția de achitare a sa, prin Sentința penală nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală, fiindu-i, astfel, încălcat dreptul la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând apelul declarat de revizuentul A., atât prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, potrivit art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru motivele arătate în continuare.

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. pen., revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, prin care s-a rezolvat fondul cauzei, doar pentru motivele expres reglementate de legiuitor. În jurisprudență și doctrină s-a reținut că, fiind o cale de atac de retractare, revizuirea permite instanței să revină asupra propriei hotărâri, iar, în același timp, având caracterul unei căi de atac de fapt, prin intermediul său sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.

Totodată, potrivit art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea conflictului juridic de drept penal și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză. Din coroborarea acestor dispoziții cu cele ale art. 453 alin. (3) și (4) C. proc. pen., astfel cum au fost reconfigurate prin decizia Curții Constituționale nr. 2/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 05 mai 2017, rezultă că revizuirea întemeiată pe acest caz este supusă unei duble condiționări, respectiv ca faptele sau împrejurările învederate să fie noi, complet necunoscute instanței care a soluționat cauza și să poată dovedi netemeinicia hotărârii pronunțate, adică să conducă la o soluție diametral opusă celei dispusă prin aceasta.

Reglementând procedura examinării admisibilității în principiu a cererii de revizuire, art. 459 C. proc. pen. stabilește, în alin. (3), că în această etapă instanța examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455 C. proc. pen. b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3) C. proc. pen. c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4) C. proc. pen.. În cazul în care aceste condiții nu sunt îndeplinite, instanța dispune, prin sentință, respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, această hotărâre fiind supusă acelorași căi de atac ca și cea la care se referă revizuirea [art. 459 alin. (5) și (7) C. proc. pen.].

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este îndeplinită cerința prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., împrejurările la care revizuentul a făcut trimitere în cererea formulată nefiind de natură a conduce la stabilirea existenței unor temeiuri legale care să permită revizuirea și neavând aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare pronunțate.

Astfel, deși cererea de revizuire a fost formulată, în formă scrisă, în termen legal, de către o persoană din cele enumerate de art. 455 C. proc. pen. și conține mențiuni cu privire la cazul de revizuire invocat și mijloacele de probă propuse în dovedirea acestuia, având atașate copii de pe înscrisurile de care titularul înțelege să se folosească în proces, se constată că revizuentul a indicat doar în mod formal motivul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., instanța de fond reținând, în mod corect, că adresa din 29 martie 2018 a Direcției resurse umane și organizare, Serviciul resurse umane pentru procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, nu atestă fapte sau împrejurări noi care să nu fi fost cunoscute de instanțele care au dispus condamnarea.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, în jurisprudența instanței supreme s-a reținut că expresia fapte sau împrejurări se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație, stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare (Decizia nr. 983 din 10 martie 2011, www.x.ro).

Deopotrivă, în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., se impune ca faptele probatorii să fie noi, iar nu mijloacele de probă vizând o faptă sau împrejurare ce a fost cunoscută și avută în vedere de către instanță la soluționarea cauzei (Decizia nr. 3050 din 28 iunie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, redată în extras în George Antoniu, Adina Vlășceanu, Alina Barbu - C. proc. pen.. Texte. Jurisprudență. Hotărâri C.E.D.O., ediția a 2-a, Editura Hamangiu, 2008), căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicție în care s-ar putea continua probațiunea, situație de natură a afecta principiul securității raporturilor juridice, componentă a procesului echitabil.

Elementele de probă noi la care se referă textul de lege trebuie să fie de natură a demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui. Nu pot fi considerate "noi", în sensul cerut de lege, probele care aduc doar argumente noi, care completează mijloacele de probă deja administrate, jurisprudența în materia revizuirii fiind bine stabilită în ceea ce privește inadmisibilitatea cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunțată hotărârea inițială (printre altele: deciziile penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, nr. 32/A din 28 ianuarie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2014, nr. 152/A din 27 aprilie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 și nr. 40/A din 14 februarie 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, nepublicate).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un defect fundamental, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părțile au la îndemână căile ordinare de atac. Altfel, în această ultimă situație, modificarea unei hotărâri definitive pe calea unui recurs extraordinar ar constitui o violare a dreptului de acces la justiție. Simpla divergență de păreri asupra aceleiași chestiuni pusă în discuție nu va putea reprezenta un asemenea "defect fundamental" și nu poate justifica desființarea unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat (cauzele Stanca Popescu împotriva România, hotărârea din 7 iulie 2009, și Pravednaya împotriva Federației Ruse, hotărârea din 18 noiembrie 2004).

Pentru a se putea examina caracterul nou și necunoscut al faptelor sau împrejurărilor prezentate instanței învestită cu soluționarea cererii de revizuire, criteriul îl reprezintă lucrările dosarului, întrucât doar astfel se poate verifica dacă aceste elemente au fost cunoscute de către instanțele ordinare care au pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Analizând, în raport cu aceste considerații, cererea formulată, se observă că revizuentul a invocat conținutul adresei nr. x/2018 din 29 martie 2018 a Direcției resurse umane și organizare, Serviciul resurse umane pentru procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru a dovedi, pe de o parte, că, înainte de a da declarația pe propria răspundere din 03 aprilie 2013, această instituție a fost informată de către C.N.SAS. cu privire la posibila calitate de colaborator al serviciilor de informații de dinainte de 1990, iar, pe de altă parte, că stabilirea în mod neechivoc a colaborării unei persoane cu serviciile de informații înainte de 1990, în accepțiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, este sarcina exclusivă a instanței de contencios administrativ, conform O.U.G. nr. 24/2008, și nu poate reprezenta o obligație pusă în sarcina unui alt subiect de drept, sub sancțiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (1969) privind falsul în declarații. În plus, revizuentul a subliniat că abia la 26 februarie 2015, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 873/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit, în mod neechivoc, caracterul ilicit al colaborării sale cu respectivele servicii, așadar mult ulterior datelor de 05 mai 2010 și 03 aprilie 2013 când se reține săvârșirea faptelor de fals în declarații pentru care a fost condamnat.

Contrar susținerilor apelantului, se constată că aceste împrejurări relevate prin adresa menționată au fost cunoscute de către instanțele ordinare, fiind aduse în discuție chiar de către inculpat, prin intermediul apărărilor formulate, care au fost analizate atât în fond, cât și în apel.

Astfel, la paginile 9-10 din Sentința penală nr. 185/F din 09 octombrie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București a reținut că "apărarea inculpatului, în sensul că aceste două declarații au natura unor acte administrative, supuse verificării în cadrul unei proceduri contencioase, Curtea de Apel fiind cea care stabilește calitatea de colaborator al Securității, la momentul întocmirii declarațiilor nefiind clară această calitate întrucât nu se pronunțase instanța de contencios administrativ asupra acestuia aspect, nu pot fi primite. Curtea observă că hotărârea instanței de contencios administrativ nu este constitutivă de drepturi, de natură a crea o situație juridică de la momentul rămânerii definitive, ci constată o situație juridică existentă deja, inculpatul având din momentul întocmirii notelor informative către organele de securitate reprezentarea faptului că este colaborator al acesteia. În plus, la momentul întocmirii declarației din data de 03.04.2013, Dosarul nr. x/2012 având ca obiect acțiunea formulată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității era deja înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal."

Deopotrivă, la pagina 16 din Decizia penală nr. 53/A din 07 martie 2018 pronunțată în același dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, analizând apărările inculpatului referitoare la lipsa vinovăției în săvârșirea faptelor imputate (în sensul că a avut convingerea că nu a colaborat cu securitatea, ca poliție politică, ci informațiile furnizate organelor de securitate au vizat aspecte legate de apărarea unor interese de natură economică, cu atât mai mult cu cât la data întocmirii respectivelor declarații nu exista o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să stabilească calitatea sa de colaborator al Securității, ca poliție politică), a menționat că: "raportat la situația de fapt reținută, la împrejurările în care inculpatul a dat cele două declarații pe proprie răspundere, Înalta Curte constată că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de fals în declarații, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), acționând cu intenție directă întrucât cunoștea caracterul neconform cu adevărul al celor două declarații, pe care le-a dat în scopul participării la concursul pentru ocuparea unor funcții de conducere în cadrul Ministerului Public și în condițiile în care Legea nr. 303/2004 interzice numirea în funcții de conducere a procurorilor care au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea. Prin urmare, apărarea inculpatului conform căreia faptele reținute în sarcina sa nu au fost comise cu vinovăția prevăzută de legea penală, nu poate fi reținută. În ce privește susținerea inculpatului că la data la care au fost întocmite declarațiile pe proprie răspundere nu exista o hotărâre definitivă și irevocabilă care să stabilească dacă a colaborat cu securitatea înainte de anul 1990, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că hotărârea instanței de contencios administrativ nu este constitutivă de drepturi, de natură a crea o situație juridică de la momentul rămânerii definitive, ci constată o situație juridică existentă deja, inculpatul având din momentul întocmirii notelor informative către organele de securitate reprezentarea faptului că este colaborator al acesteia. În plus, Înalta Curte notează că în momentul în care inculpatul A. a întocmit declarația din data de 03 aprilie 2013, Dosarul nr. x/2012 având ca obiect acțiunea formulată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității era deja înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, inculpatul cunoscând actele existente la dosar, comunicate de C.N.SAS., în cuprinsul cărora se solicita instanței de contencios administrativ să constate calitatea inculpatului de colaborator al securității, ca poliție politică".

Astfel, în acord cu judecătorul fondului, se constată că instanțele care au dispus condamnarea (în fond și apel) au cunoscut existența Deciziei nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (prin care a rămas definitivă Sentința nr. 3058 din 14 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal), au făcut aprecieri cu privire la efectele acesteia (constatând că nu este de natură să exonereze inculpatul de răspundere penală) și au răspuns apărărilor inculpatului, care sunt similare cu cele formulate în susținerea cererii de revizuire, considerându-le, însă, ca nefiind întemeiate, iar, în final, au reținut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații pentru ambele fapte săvârșite de inculpat la datele de 05 mai 2010 și 03 aprilie 2013, dispunând condamnarea doar pentru cea din urmă faptă, întrucât în cazul celei dintâi intervenise prescripția răspunderii penale, motiv pentru care a fost încetat procesul penal.

Ca urmare, deși adresa din 29 martie 2018 a Direcției resurse umane și organizare, Serviciul resurse umane pentru procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a răspuns revizuentului la patru întrebări formulate în legătură cu adresa nr. x din 23 iulie 2012 a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.SAS.), referitoare la calitatea acestuia de colaborator al fostei Securități, este un înscris nou emis ulterior pronunțării în apel a Deciziei penale nr. 53/A din 07 martie 2018, acesta nu relevă fapte sau împrejurări noi, în sensul art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care să nu fi fost cunoscute de către instanțele ordinare și care să poată conduce la o soluție diametral opusă celei deja dispusă în cauză, ci reflectă doar opinia unui organ fără atribuții jurisdicționale cu privire la o situație care a fost deja examinată în cadrul Dosarului nr. x/2016, dar care, însă, nu este aptă a produce consecințe juridice în materie penală, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere, fără o justificare legală, autorității de lucru judecat a hotărârii de condamnare.

Aceste considerații sunt valabile și în ceea ce privește adresa din 27 aprilie 2018 a Direcției resurse umane și organizare, Serviciul resurse umane pentru procurori, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul acesteia, cum însuși apelantul recunoaște, se menționează doar că "nu se impune completarea răspunsului anterior (...) întrucât nu există elemente noi în această ultimă cerere formulată de dumneavoastră".

De altfel, așa cum a reținut și judecătorul primei instanțe, în prezenta procedură revizuentul solicită, în realitate, ca, în urma admiterii cererii de revizuire, să se procedeze la reanalizarea fondului cauzei prin reinterpretarea probatoriului deja administrat (cu referire la efectele deciziei pronunțate de instanța de contencios administrativ asupra caracterului penal al faptelor pentru care a fost condamnat și, respectiv, s-a dispus încetarea procesului penal), lucru care nu este admisibil, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se poate obține prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunțată hotărârea inițială.

Nu în ultimul rând, se impune a se sublinia faptul că aspectele invocate cu privire la eventuala nesocotire, în rejudecare, în Dosarul nr. x/2016, a dreptului la un proces echitabil, ca urmare a pronunțării unor hotărâri de condamnare pe baza acelorași probe care, inițial, în primul ciclu procesual, au fundamentat o soluție de achitare în fond (Sentința penală nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, Dosar nr. x/2016), nu se încadrează în motivul de revizuire invocat, cum, de altfel, nu se circumscriu nici celorlalte cazuri expres reglementate de art. 453 alin. (1) C. proc. pen.. Cu toate acestea, se observă că, în speță, nu este incidentă jurisprudența europeană în materia drepturilor omului invocată în cuprinsul cererii de revizuire, în condițiile în care Sentința penală nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, pronunțată în primul ciclu procesual în Dosarul nr. x/2016, a fost desființată în totalitate pentru motive de nelegalitate, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță, formându-se Dosarul nr. x/2016 în care revizuentul a fost condamnat atât în fond, cât și în calea de atac.

Pentru considerentele arătate anterior, întrucât faptele și mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată cererea întemeiată pe dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. pen. nu pot conduce la stabilirea existenței unor temeiuri legale care să permită revizuirea, Înalta Curte va consta că hotărârea atacată este legală și temeinică, motiv pentru care, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 121/F din 14 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa procesuală a acestuia, îl va obliga la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 121/F din 14 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 aprilie 2019.

GGC - GV