ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 19 octombrie 2021

Deliberând asupra apelului de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 129/F din data de 9 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a sentinței penale nr. 185/F din data de 09.10.2017 a Curții de Apel București, secția I Penală definitivă prin decizia penală nr. 53/A din data de 07.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, formulată de condamnatul A..

Pentru a dispune în acest sens, Curtea a apreciat că se impune efectuarea unor precizări prealabile atât cu privire la natura juridică a revizuirii și la scopul care poate fi urmărit prin exercitarea acesteia, cât și referitor la obiectul analizei în etapa admisibilității în principiu și la ipotezele în care poate fi invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Curtea a reținut că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri. În același timp, revizuirea are caracterul unei căi de atac de fapt, întrucât prin folosirea ei se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

În ceea ce privește etapa admisibilității în principiu, Curtea a reținut că judecarea cererii de revizuire, indiferent de motivul invocat, presupune această primă etapă, care nu vizează însăși soluționarea acestei căi extraordinare de atac, ci doar verificarea îndeplinirii condițiilor de exercitare a acesteia.

În cadrul verificării filtru a admisibilității în principiu instanța analizează, potrivit art. 459 alin. (3) C. proc. pen., dacă: a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea.

Curtea a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile enumerate la punctele (a) - (c), cererea de revizuire a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 457 C. proc. pen., sentința penală nr. 185/F din data de 09.10.2017 a Curții de Apel București, secția I Penală pronunțată în dosarul x/2016, fiind o hotărâre definitivă prin care a fost soluționat fondul cauzei, a fost formulată de revizuentul A., care a avut calitatea de inculpat în cauza a cărei revizuire se solicită și a fost întocmită cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de art. 456 alin. (2) și (3) C. proc. pen.

Curtea a reținut că faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost respinsă ca inadmisibilă în mod definitiv, condiția prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen. nefiind îndeplinită în cauză.

De asemenea, a mai constatat că deși aceleași argumente au fost analizate prin sentința penală nr. 79/F din 14.04.2021 pronunțată în dosarul x/2021 de Curtea de Apel București, secția I Penală, cererea formulată de revizuentul A. la data de 09 februarie 2021 privind tot răspunsul primit prin adresa nr. x/29.03.2018 a Consiliului Superior al Magistraturii din care ar fi rezultat că această instituție ar fi verificat și ar fi cunoscut la data de 25 iulie 2012 calitatea de colaborator al securității al revizuentului, totuși această hotărâre nu are caracter definitiv fiind atacată cu apel de către revizuent.

Punerea în discuție a reunirii celor două dosare nu a fost posibilă întrucât noua cerere de revizuire a formulată la data de 20 aprilie, imediat după pronunțarea sentinței penale nr. 79/F din 14.04.2021 de către Curtea de Apel București, secția I Penală, această hotărâre fiind în redactare.

Cu toate acestea și în cererea de revizuire formulată la data de 16 aprilie 2018, analizată prin sentința penală nr. 121/F din 14 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2018 definitivă prin decizia penală nr. 146/A din data de 18 aprilie 2019 Înaltei Curți de Casație și Justiție, revizuentul s-a prevalat de faptul că, la momentul soluționării dosarului nr. x/2016, nici instanța de fond și nici cea de apel nu au avut cunoștință despre existența unui înscris pe care el îl consideră esențial, care este de natură a schimba radical soluția pronunțată în cauză, respectiv adresa din 29 martie 2018 a Direcției resurse umane și organizare, Serviciul resurse umane pentru procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care i s-a răspuns la patru întrebări punctual formulate în legătură cu adresa nr. x din 23 iulie 2012 a Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.), prin care s-a adus la cunoștință calitatea sa de colaborator al Securității.

Contrar celor reținute de revizuent în cuprinsul cererii de revizuire și în susținerea orală a admisibilității în principiu, Curtea a apreciat că motivele care l-au determinat la folosirea celor două căi de atac extraordinare sunt asemănătoare, ajungând până la identitate.

Pentru a exista autoritatea de lucru judecat reglementată de art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., nu este necesar ca obiectul cererilor de revizuire să fie formulat în ambele acțiuni în același mod, adică folosindu-se cuvinte sau argumente identice, întrucât legiuitorul nu a avut în vedere o echivalență materială a cererilor de revizuire, ci o echivalență juridică.

Astfel, Curtea a subliniat că este suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de revizuent este identic cu cel pus în dezbatere cu prilejul primei judecăți, indiferent dacă în cererea de revizuire ulterioară titularul căii de atac încearcă să acorde valențe interpretative noi aceluiași mijloc de probă care a fost anterior prezentat și supus dezbaterilor.

În raport de aceste considerente, Curtea a reținut că atât prin prezenta cerere de revizuire, dar și prin cererea de revizuire cu privire la care a fost pronunțată sentința penală nr. 121/F din 14 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2018 definitivă prin decizia penală nr. 146/A din data de 18 aprilie 2019 Înaltei Curți de Casație și Justiție, revizuentul a încercat să acorde atributul de împrejurare nouă presupusei verificări integrale și prealabile a declarației pe propria răspundere din 3 aprilie 2013, aspect pretins care ar decurge din cuprinsul adresei nr. x/2018 din 29 martie 2018 a Direcției resurse umane și organizare - Serviciul resurse umane pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, indiferent de modalitatea în care argumentele au fost materializate de către revizuent, scopul urmărit fiind identic.

Trecând peste aspectele reliefate mai sus, Curtea a reținut că nu este îndeplinită în cauză nici condiția prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., întrucât faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea.

În referire la cazul de revizuire indicat de către persoana condamnată A., Curtea a observat că potrivit art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză.

Mai mult, sub acest aspect, a apreciat că se impune și precizarea că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Protocolul 7 CEDO, redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, poate fi efectuată dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.

Față de natura juridică de cale extraordinară de atac a revizuirii, faptele sau împrejurările ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei privesc descoperirea de noi probe astfel cum acestea sunt reglementate în art. 97 alin. (1) C. proc. pen., adică acele împrejurări care permit aflarea unor elemente noi susceptibile de a servi ca probă în justiție și de natură a aduce o lumină nouă asupra faptelor constatate prin hotărârea de condamnare definitivă.

Curtea a subliniat că un element de probă poate să fie considerat nou atât timp cât nu a fost cunoscut în timpul când cauza penală s-a judecat în fața instanțelor sau cunoscut fiind nu a putut fi produs și discutat de aceste instanțe. De asemenea, în raport de soluția dispusă prin sentința penală nr. 185/F din data de 09.10.2017 a Curții de Apel București, secția I Penală pronunțată în dosarul x/2016 definitivă prin decizia penală nr. 53/A din data de 07.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, probele noi trebuie să fie de natură a dovedi în mod vădit fie că infracțiunea nu a existat, fie că cel condamnat n-ar fi luat parte la comiterea ei.

Instanțele inițial investite cu rechizitoriul nr. x/2015 emis în data de 25.07.2016 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au fost chemate, printre altele, să analizeze dacă fapta inculpatului A., în prezent persoană condamnată, constând în aceea că atât la data de 5 mai 2010, cât și la data de 3 aprilie 2013 a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinței juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, că nu a colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990, depunând declarațiile la Consiliul Superior al Magistraturii, întrunesc elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunilor de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. de la 1968, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În aceste condiții, împrejurarea indicată de persoana condamnată A. în fundamentarea cererii de revizuire - declarația pe propria răspundere din 3 aprilie 2013 dată în fața persoanei juridice vătămate Consiliul Superior al Magistraturii a fost supusă verificării obligatorii și chiar verificată de C.N.S.A.S., înaintând C.S.M.-ului rezultatul integral al verificării, înainte de data declarației pe propria răspundere din 3 aprilie 2013, ca urmare a participării la concursul din 2010, existând la mapa profesională - nu poate fi considerat faptă sau împrejurare ce nu a fost cunoscută la soluționarea cauzei în dosarul x/2015

Curtea a observat că încă din cursul urmăririi penale a fost depusă la dosar adresa nr. x/23.07.2012 emisă de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și înregistrată sub nr. x/25.07.2012 la Consiliul Superior al Magistraturii din care rezultă că a fost transmisă Nota de Constatare nr. x/07.05.2012 acesta fiind rezultatul verificărilor, sub aspectul constatării calității de colaborator al Securității, solicitată ca urmare a promovării de către revizuent a concursului de promovare în funcții de conducere organizat în perioada 16.04 - 06.07.2010.

De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii era informat că nota de constatare a fost aprobată, conform art. 8 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, în ședința Colegiului C.N.S.A.S., iar acțiunea în constatare, prin care se solicita instanței de judecată să aprecieze asupra calității de colaborator, a fost transmisă către Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Mai mult, Curtea a reținut că revizuentul a invocat ca motiv de apel și împrejurarea că "în momentul în care a dat cea de a doua declarație pe proprie răspundere, Consiliul Superior al Magistraturii avea cunoștință de faptul că inculpatul se afla în litigiu cu C.N.S.A.S.".

În aceste condiții, Curtea a subliniat că criticile referitoare la verificarea realizată de C.N.S.A.S. ca urmare a participării la concursul de promovare din 2010 și cunoașterea rezultatului integral al verificării de către Consiliul Superior al Magistraturii, înainte de data declarației pe propria răspundere din 3 aprilie 2013, existând la mapa profesională au fost formulate, analizate, apreciate și respinse pe parcursul procesului penal finalizat prin pronunțarea sentinței penale nr. 185/F din data de 09.10.2017 a Curții de Apel București, secția I Penală definitivă prin decizia penală nr. 53/A din data de 07.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, prezentarea unor înscrisuri și a unor noi argumente din care rezultă că documentele adresa CNSAS nr. P2333/2012 și Nota de constatare nr. x/07.05.2012, erau atașate la mapa profesională a petentului la momentul în care a fost oferită declarația din 03 aprilie 2013, nu reprezintă material probator necunoscut instanței, care să permită identificarea unei erori juridice și înlăturarea ei. Conținutul acestor înscrisuri nu afectează fondul cauzei penale și nu privesc circumstanțe de care nu avea cunoștință atunci când a pronunțat hotărârea în cauză, întrucât instanța de judecată s-a pronunțat asupra tipicității faptei de fals în declarații săvârșită la data de 03 aprilie 2013, cunoscând aceste aspecte.

Or, Curtea a concluzionat că ceea ce indică persoana condamnată A. în fundamentarea cererii de revizuire reprezintă doar mijloacele de probă care se doresc a fi readministrate în fața altei instanțe, iar nu fapte probatorii necunoscute instanței. Astfel, revizuentul urmărește, în realitate, o reinterpretare a faptelor în legătură cu apărarea susținută încă din cursul urmăririi penale și care nu a fost confirmată în cele două cicluri procesuale anterioare.

Procedura de revizuire servește scopului înlăturării lacunelor și omisiunilor justiției care urmează a fi aplicate într-o manieră compatibilă cu prevederile art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, fiind respectat principiul securității raporturilor juridice, care semnifică, potrivit jurisprudenței degajate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, între altele, că o soluție definitivă al oricărui litigiu nu urmează a fi rediscutată.

Excepție de la acest principiu poate fi doar cazul când reexaminarea este necesară în virtutea circumstanțelor fundamentale și obligatorii (cauza Brumărescu contra României, hotărârea din 28 octombrie 1999). Securitatea juridică presupune respectarea principiului recunoscut de judecata (lucrului judecat), care implică regula finalității hotărârilor definitive, adică imposibilitatea oricărei părți de a pretinde o redeschidere a procedurilor interne privind o hotărâre judecătorească irevocabilă și obligatorie exclusiv cu scopul obținerii a unei noi examinări a pricinii în fond.

Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judecata, adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor judecătorești, acest principiu cere ca nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii, doar cu scopul de a obține o reexaminare și o nouă determinare a cauzei.

Așadar, în opinia Curții, calea extraordinară de atac trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare și omisiunile justiției, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existență a două opinii diferite cu privire la aceeași chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară, datorită unor circumstanțe esențiale și convingătoare.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel revizuentul A..

În esență, a arătat că împrejurarea nouă constă în faptul că declarația pe propria răspundere din 3 aprilie 2013 dată în fața persoanei juridice vătămate Consiliul Superior al Magistraturii a fost supusă verificării obligatorii și chiar verificată de C.N.S.A.S., înaintând C.S.M.-ului rezultatul integral al verificării, înainte de data declarației pe propria răspundere din 3 aprilie 2013, (ca urmare a participării la concursul din 2010, existând la mapa profesională) ceea ce, pe cale de consecință, rezultă că declarația pe propria răspundere în sensul că nu a colaborat cu serviciile secrete înainte de 1990, nu mai era aptă să producă, prin ea însăși, consecințe juridice.

A precizat că motivul de revizuire este cel prevăzut de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar faptele și împrejurările noi în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv. Nu a mai fost invocată împrejurarea că datorită obligativității prevăzute de lege a verificării declarației din 3 aprilie 2013 și a verificării efective a acestei declarații înainte de 3 aprilie 2013, rezultatul fiind la mapa profesională și cunoscut de Consiliul Superior al Magistraturii, declarația pe propria răspundere nu mai era aptă să producă, prin ea însăși, consecințe juridice, fapta de fals în declarații nefiind prevăzută de legea penală, pentru că nu îndeplinește condiția tipicității infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen. din 1968, ca lege mai favorabilă.

Atât prin cererea de revizuire cât și prin motivarea sentinței penale nr. 121/F din 14.06.2018 pronunțată în dosar nr. x/2018 de Curtea de Apel București, menținută în apel de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu se face nicio referire la obligativitatea verificării veridicității declarației pe propria răspundere.

De asemenea, a arătat că nu se face referire la dovada certă că veridicitatea declarației din 3 aprilie 2013 era supusă verificării obligatorii si verificată efectiv înainte, de la 25.07.2012, împrejurare nouă, necunoscută de instanța de fond, dovedită cu puterea evidenței prin răspunsul la întrebarea pusă instituției publice în fața căreia s-a dat declarația (ca persoană juridică vătămată), consfințită prin adresa acestei instituții C.S.M. nr. 5941/2018 din 29 martie 2018, ulterioară deciziei nr. 53/A din 7.03.2018 pronunțată în dosar nr. x/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală.

Adresa Consiliului Superior al Magistraturii 5941 din 29 martie 2019 ulterioară deciziei nr. 53/A din 07.08.2018 pe care o solicită a fi revizuită ca urmarea unei împrejurării noi, nu conține interpretări ci dovezi certe că declarația din 3 aprilie 2013 a fost supusă unei verificări obligatorii și verificată efectiv.

În conformitate cu dispozițiile art. 48 alin. (12) din Legea 303/2004, înainte de numirea în funcțiile de conducere consiliul național pentru studierea arhivelor securității verifică și comunică, în termen de 15 zile de la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii dacă judecătorul (sau procurorul) a făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea.

A mai susținut că faptele și împrejurările consfințite și dovedite prin adresa din 29 martie 2019 a Consiliului Superior al Magistraturii, necunoscute de instanța, conduc, la certitudinea că atunci când a fost acceptat la concurs și, ulterior numit în funcția de prim procuror, nu numai că știa cu certitudine că a colaborat cu securitatea din verificarea făcută de CNSAS, încă din anul 2012 (înainte de data numirii 27 iunie 2013) și că declarația din 3 aprilie 2013, fiind efectiv verificată, nu mai era aptă, prin ea însăși, să producă efecte juridice.

La termenul de judecată din data de 19 octombrie 2021 apelantul revizuent a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

Examinând cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept mai sus menționate, Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 475 din C. proc. pen., "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Rezultă din conținutul textului de lege enunțat că admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe:

- instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță;

- soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;

- chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare.

Apreciindu-se în cauză asupra îndeplinirii condițiilor cerute de art. 475 din C. proc. pen. sub aspectul admisibilității sesizării, se constată învestirea Înaltei Curți cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, respectiv a apelului formulat împotriva sentinței penale nr. 129/F din data de 09 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală și asupra chestiunii de drept puse în discuție Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Însă, nu este îndeplinită condiția privind existența unei veritabile chestiuni de drept, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă și de natură a da naștere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează intervenția instanței supreme într-o cauză pendinte.

Intervenția Înaltei Curți în procedura reglementată de art. 475 din C. proc. pen. este legitimă atunci când tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut ori succesiune în timp pot da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanțele naționale.

În raport de aceste aspecte, în contextul concret al cauzei, întrebările formulate de către apelantul revizuent nu se circumstanțiază unei veritabile chestiuni de drept, în cauză se apelează la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței și nu de a supune dezbaterii o problemă de interpretare a unui text legal, interpretare de care ar depinde soluționarea pe fond a cauzei, aspect în raport de care Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul revizuent A. de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Examinând apelul promovat de revizuentul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Prealabil analizării apelului formulat, Înalta Curte va nota limitele și specificul căii de atac a revizuirii, astfel cum sunt definite în cuprinsul dispozițiilor art. 452-459 C. proc. pen., norme care statuează că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Din coroborarea dispozițiilor art. 453 (cazurile de revizuire), art. 455 (persoanele care pot cere revizuire), art. 459 (admiterea în principiu) C. proc. pen. rezultă că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce privește exclusiv hotărârile judecătorești prin care s-a soluționat fondul cauzei, în acest sens fiind și Decizia nr. 42 din 14.02.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători, decizie prin care s-a statuat că pot fi atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive fiind inadmisibilă. Această decizie își păstrează valabilitatea și în raport de dispozițiile noului C. proc. pen., cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 și art. 465 din noul C. proc. pen. reluând în esență cazurile de revizuire din legea veche.

Aplicând aceste considerații teoretice la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că revizuentul A. a formulat cerere de revizuire împotriva sentinței penale nr. 129/F din data de 09 iulie 2021 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, solicitând, în esență, să se constate incidența cazului de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât au apărut elemente noi care nu au fost cunoscute de instanță cu ocazia judecării fondului, respectiv adresa Consiliului Superior al Magistraturii 5941 din 29 martie 2019 ulterioară deciziei nr. 53/A din 07.08.2018 care, în opinia revizuentul, conține dovezi certe că declarația din 3 aprilie 2013 a fost supusă unei verificări obligatorii și efective.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. privește situația când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză.

Conform art. 453 alin. (4) din C. proc. pen., cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal.

Așadar, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., trebuie să fie descoperite fapte sau împrejurări (fapte probatorii) noi, necunoscute de către instanță la data judecării cauzei care să ducă, singure sau prin coroborarea cu alte probe la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare, ceea ce presupune pronunțarea unei soluții diametral opuse celei care a fost dispusă prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Prin urmare, potrivit temeiului de drept invocat de apelantul revizuent A. trebuie să fie noi faptele sau împrejurările invocate, de natură a stabili existența unei erori judiciare și de a conduce la o altă soluționare a cauzei.

Or, astfel cum se poate reține în cauză, aspectele invocate de revizuent prin motivul cererii sale de revizuire, se referă la înscrisul nou ce a fost depus la dosar și anume, Adresa Consiliului Superior al Magistraturii 5941 din 29 martie 2019 ulterioară deciziei nr. 53/A din 07.08.2018, potrivit căreia atunci când a fost acceptat la concurs și, ulterior numit în funcția de prim procuror, nu numai că se știa cu certitudine că a colaborat cu securitatea din verificarea făcută de CNSAS, încă din anul 2012 (înainte de data numirii 27 iunie 2013) ci și că declarația din 3 aprilie 2013, fiind efectiv verificată, nu mai era aptă, prin ea însăși, să producă efecte juridice.

Înalta Curte constată însă că criticile referitoare la verificarea realizată de C.N.S.A.S. ca urmare a participării la concursul de promovare din 2010 și cunoașterea rezultatului integral al verificării de către Consiliul Superior al Magistraturii, înainte de data declarației pe propria răspundere din 3 aprilie 2013, existând la mapa profesională au fost formulate, analizate, apreciate și respinse pe parcursul procesului penal finalizat prin pronunțarea sentinței penale nr. 185/F din data de 09.10.2017 a Curții de Apel București, secția I Penală definitivă prin decizia penală nr. 53/A din data de 07.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prezentarea unor înscrisuri și a unor noi argumente din care rezultă că adresa CNSAS nr. P2333/2012 și Nota de constatare nr. x/07.05.2012, erau atașate la mapa profesională a petentului la momentul în care a fost oferită declarația din 03 aprilie 2013, nu reprezintă material probator necunoscut instanței, care să permită identificarea unei erori juridice și înlăturarea ei. Conținutul acestor înscrisuri nu afectează fondul cauzei penale și nu privesc circumstanțe de care nu avea cunoștință atunci când a pronunțat hotărârea în cauză, întrucât instanța de judecată s-a pronunțat asupra tipicității faptei de fals în declarații săvârșită la data de 03 aprilie 2013, cunoscând aceste aspecte.

Așadar, Înalta Curte constată că, în realitate ceea ce solicită apelantul revizuent A. este readministrarea mijloacelor de probă în fața altei instanțe, iar nu fapte probatorii necunoscute instanței, cu consecința unei reinterpretări a faptelor în legătură cu apărarea susținută încă din cursul urmăririi penale și care nu a fost confirmată în cele două cicluri procesuale anterioare. Prin urmare, motivul invocat de revizuent sub acest aspect nu constituie fapte sau împrejurările noi care să se circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

În acest context, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. este necesar ca faptele și împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, iar acestea nu au putut fi cunoscute de instanță indiferent din care motiv. Descoperirea lor ulterioară și invocarea pe calea revizuiri are drept scop evidențierea unor erori de fapt, produse în judecata inițială din cauza necunoașterii respectivelor împrejurări, astfel încât, noua situație să conducă la anularea hotărârii contrare legii. Cu alte cuvinte, faptele și împrejurările noi ar fi putut influența soluția procesului dacă ar fi fost cunoscute la momentul soluționării cauzei.

Față de împrejurarea că motivele menționate de apelantul revizuent A. nu fac dovada existenței unor fapte sau împrejurări în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. coroborat cu alin. (4) al aceluiași articol, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, reține că aspectele invocate nu pot constitui temei de admitere a cererii de revizuire, motiv pentru va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinței penale nr. 129/F din data de 09 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul revizuent A. de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

II. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinței penale nr. 129/F din data de 09 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală.

Obligă apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2021.