ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 01 martie 2022

Deliberând asupra apelului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 79/F din data de 14 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în baza art. 459 alin. (5) din Codul de procedură peanlă, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a sentinței penale nr. 185/F/09.10.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul penal nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 53A/07.03.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, formulată de revizuentul A..

Pentru a dispune în acest sens, Curtea a constatat că, la data de 22.03.2021, s-a înregistrat sub nr. x/2021, cererea de revizuire formulată de petentul revizuent A. cu privire la sentința penală nr. 185/F/09.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 53/A/07.03.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2016, în urma declinării competenței de soluționare a cauzei, conform sentinței penale nr. 129/05.03.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

În susținerea cererii de revizuire, petentul a invocat motivul de revizuire prev. de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., împrejurarea presupus nouă fiind adresa din 29 martie 2018 a Direcției Resurse Umane și Organizare - Serviciul Resurse Umane pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, care nu a fost cunoscută de instanța supremă care a decis condamnarea petentului revizuent, la data de 7 martie 2018.

Petentul revizuent a învederat, în privința obligației verificării declarației din data de 3 aprilie 2013, faptul că răspunsul CNSAS, din care rezulta o colaborare cu securitatea, era existent la mapa profesionala, informația fiind cuprinsă în adresa nr. x din data de 29 martie 2018, ulterioară pronunțării deciziei definitive de condamnare nr. 53 din 07.03.2018, conținutul adresei nefiind cunoscut sau invocat, reprezentând astfel o împrejurare nouă, iar instanțele judecătorești care au dispus condamnarea sa nu au cunoscut și nu s-au pronunțat cu privire la aceasta.

Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, a constatat că cererea de revizuire formulată de condamnatul A. este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Prin sentința penală nr. 185/F din 9.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penala in dosarul nr. x/2016, s-au dispus următoarele:

"În baza art. 292 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. condamnă inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații (fapta din data de 05.05.2010).

În baza art. 292 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. condamnă inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații (fapta din data de 03.04.2013).

În baza art. 33 lit. a) C. pen. din 1968 și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1968 contopește cele două pedepse, în final, aplică inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. din 1968 interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b C. pen. din 1968 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen. din 1968 suspendă condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condițiile art. 82 C. pen..din 1968.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1968, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei, se suspendă și executarea pedepsei accesorii.

Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen..din 1968.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. desființează parțial declarațiile tehnoredactate și semnate olograf de către inculpatul A. din datele de 05.05.2010 și 03.04.2013, respectiv mențiunea, și nu am colaborat cu acestea.

Prin decizia penala nr. 53/07.03.2018, Înalta Curte de Casație si Justiție, secția Penala a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței de mai sus, a desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând, a dispus următoarele:

Descontopește pedeapsa de 1 an închisoare în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (6) coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracțiunea de fals în declarații prev. de art. 292 C. pen. din 1968 cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale (fapta din data de 05.05.2010).

În baza art. 292 C. pen. din 1968 cu aplic. art. 5 C. pen. și art. 63 C. pen. din 1968 condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 5000 RON (fapta din 03 aprilie 2013).

Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63

1

C. pen. din 1968.

Înlătură aplicarea art. 81-83 C. pen. din 1968".

Curtea a constatat că în susținerea motivelor indicate în concret de revizuent au fost invocate disp. art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., respectiv cazul în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză.

Cu titlu preliminar, Curtea a avut în vedere că, în prezenta cauză, petentul revizuent se prevalează de adresa din 29 martie 2018 a Direcției Resurse Umane și Organizare - Serviciul Resurse Umane pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, învederând că prin existența unei verificări anterioare efectuate de către CSM cu privire la declarația din data de 07 martie 2018, aspect ce determină ca declarația pe propria răspundere să nu fie aptă, prin ea însăși, să producă efecte juridice, constatându-se lipsa tipicității infracțiunii de fals în declarații, fiind incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În esență, revizuentul a criticat soluția de condamnare, învederând că fapta pentru care a fost condamnat nu ar fi fost prevăzută de legea penală, nefiind întrunite condițiile tipicității obiective necesare reținerii infracțiunii de fals în declarații.

De asemenea, Curtea a constatat că nu au fost invocate fapte sau împrejurări noi necunoscute de instanță la soluționarea cauzei și care să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare.

Mai mult, din analiza motivelor indicate în cuprinsul cererii, Curtea a reținut că acestea nu se circumscriu niciunuia dintre cazurile de revizuire prevăzute expres de art. 453 alin. (1) din C. proc. pen., revizuentul fiind, în fapt, nemulțumit de soluția de condamnare și solicitând să se procedeze la rejudecarea fondului cauzei și reinterpretarea probatoriul, față de răspunsul comunicat de Direcția Resurse Umane și Organizare - Serviciul Resurse Umane pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Curtea a reținut, totodată, că eventualele critici cu privire la hotărârea primei instanțe referitoare la interpretarea probelor și analiza situației de fapt puteau fi invocate în căile de atac și nu constituie motive care să ducă la admisibilitatea cererii de revizuire, în condițiile în care faptele sau împrejurările necunoscute de instanță care să determine o revizuire, trebuie să îndeplinească condiția impusă de art. 453 alin. (4) teza I din C. proc. pen., respectiv ca pe baza acestora să se poate dovedi netemeinicia hotărârii, condiție impusă de art. 453 alin. (4) teza a II-a din C. proc. pen.

Ținând seama că revizuirea este o cale extraordinară de atac care vizează cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, Curtea a apreciat că nu poate efectua o reanalizare a modului de interpretare a probelor de către prima instanță investită cu soluționarea fondului cauzei, astfel cum a fost menținută în calea de atac, această instanță fiind ținută să examineze strict măsura în care motivele invocate în cererea formulată de petent se încadrează în cazurile reglementate în art. 453 din C. proc. pen.

Mai mult, Curtea a avut în vedere faptul că prin sentința penală nr. 121/14.06.2018 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 146A/18.04.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petentul A., cu privire la sentința penală nr. 185/F/09.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 53/A/07.03.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2016.

În cadrul cererii de revizuire ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, petentul condamnat s-a prevalat de faptul că, la momentul soluționării dosarului nr. x/2016, nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au avut cunoștința despre existenta unui înscris, respectiv adresa din 29 martie 2018 a Direcției Resurse Umane și Organizare - Serviciul Resurse Umane pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care i s-a răspuns la patru întrebări punctual formulate în legătură cu adresa nr. x din 23 iulie 2012 a Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.), prin care s-a adus la cunoștință calitatea sa de colaborator al securității.

Prin sentința penală nr. 121/14.06.2018 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 146A/18.04.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că, înscrisul de care se prevalează revizuentul nu atesta fapte sau împrejurări noi, care să nu fi fost cunoscute de instanță la momentul soluționării cauzei pe fond, ci reprezintă o interpretare diferită a unei situații care a fost examinată de Înaltă Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării apelului în dosarul nr. x/2016, neputând servi ca temei al admiterii cererii de revizuire, deoarece o astfel de opinie nu poate trece peste interpretarea dată de instanța de judecată, în caz contrar aducându-se atingere autorității de lucru judecat de care se bucura hotărârea definitivă de condamnare.

În acest sens, Curtea a avut în vedere prevederile art. 459 alin. (3) lit. d) din C. proc. pen., constatând că pretinsa împrejurare nouă ivită ulterior dispunerii soluției de condamnare prin sentința penală nr. 185/F/09.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 53/A/07.03.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2016, precum și mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată prezenta cerere de revizuire au fost invocate și în cadrul cererii de revizuire soluționată prin sentința penală nr. 121/14.06.2018 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 146A/18.04.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, ținând cont de prevederile art. 459 alin. (3) și (5) din C. proc. pen., dispoziții care prevăd aspectele pe care le examinează instanța în etapa admiterii în principiu a unei cereri de revizuire, ținând cont că revizuentul nu a indicat temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale și nici nu a prezentat fapte sau mijloace de probă care să conducă, în mod evident, la stabilirea unor temeiuri legale care permit revizuirea, ținând cont și de faptul că aspectele și înscrisurile invocate în prezenta cauză au fost invocate și într-o cerere anterioară de revizuire, Curtea a apreciat că prezenta cale de atac este inadmisibilă.

Împotriva sentinței penale nr. 79/F din data de 14 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București a formulat apel revizuentul A..

În esență, revizuentul a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței și, pe fond, admiterea cererii de revizuire, motivele fiind amplu dezvoltate în cererea formulată și aflată la dosarul cauzei, precum și în încheierea de ședință din data de 15 februarie 2022, când, Înalta Curte a stabilit termen pentru pronunțare la data de 01 martie 2022.

Examinând apelul declarat de revizuentul A., atât prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, potrivit art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente.

Prealabil analizării apelului formulat, Înalta Curte va nota limitele și specificul căii de atac a revizuirii, astfel cum sunt definite în cuprinsul dispozițiilor art. 452-459 din C. proc. pen., norme care statuează că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Din coroborarea dispozițiilor art. 453 (cazurile de revizuire), art. 455 (persoanele care pot cere revizuire), art. 459 (admiterea în principiu) din C. proc. pen. rezultă că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce privește exclusiv hotărârile judecătorești prin care s-a soluționat fondul cauzei, în acest sens fiind și Decizia nr. 42 din 14.02.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători, decizie prin care s-a statuat că pot fi atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive fiind inadmisibilă. Această decizie își păstrează valabilitatea și în raport de dispozițiile noului C. proc. pen., cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 și art. 465 din noul C. proc. pen. reluând în esență cazurile de revizuire din legea veche.

Aplicând aceste considerații teoretice la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că revizuentul A. a formulat cerere de revizuire împotriva sentinței penale nr. 185/F/09.10.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 53A/07.03.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând, în esență, să se constate incidența cazului de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât au apărut elemente noi care nu au fost cunoscute de instanță cu ocazia judecării fondului, respectiv adresa Consiliului Superior al Magistraturii 5941 din data de 29 martie 2019, ulterioară deciziei nr. 53/A din data de 07 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care, în opinia revizuentul, conține dovezi certe că declarația din data de 07 martie 2018 a fost supusă unei verificări obligatorii și efective și, ca atare, nu este aptă, prin ea însăși, să producă efecte juridice, ceea ce conduce, în opinia sa, la lipsa tipicității infracțiunii de fals în declarații, fiind incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Potrivit art. 453 alin. (4) din C. proc. pen., cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal.

Așadar, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., trebuie să fie descoperite fapte sau împrejurări (fapte probatorii) noi, necunoscute de către instanță la data judecării cauzei care să ducă, singure sau prin coroborarea cu alte probe la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare, ceea ce presupune pronunțarea unei soluții diametral opuse celei care a fost dispusă prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, în jurisprudența instanței supreme s-a reținut că expresia fapte sau împrejurări se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație, stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare (decizia nr. 983 din 10 martie 2011, www.x.ro).

Deopotrivă, în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., se impune ca faptele probatorii să fie noi, iar nu mijloacele de probă vizând o faptă sau împrejurare ce a fost cunoscută și avută în vedere de către instanță la soluționarea cauzei (decizia nr. 3050 din 28 iunie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, redată în extras în George Antoniu, Adina Vlășceanu, Alina Barbu - C. proc. pen.. Texte. Jurisprudență. Hotărâri C.E.D.O., ediția a 2-a, Editura Hamangiu, 2008), căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicție în care s-ar putea continua probațiunea, situație de natură a afecta principiul securității raporturilor juridice, componentă a procesului echitabil.

Elementele de probă noi la care se referă textul de lege trebuie să fie de natură a demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui. Nu pot fi considerate "noi", în sensul cerut de lege, probele care aduc doar argumente noi, care completează mijloacele de probă deja administrate, jurisprudența în materia revizuirii fiind bine stabilită în ceea ce privește inadmisibilitatea cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunțată hotărârea inițială (deciziile penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, nr. 32/A din 28 ianuarie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2014, nr. 152/A din 27 aprilie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 și nr. 40/A din 14 februarie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017, nepublicate).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un defect fundamental, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părțile au la îndemână căile ordinare de atac. Altfel, în această ultimă situație, modificarea unei hotărâri definitive pe calea unui recurs extraordinar ar constitui o violare a dreptului de acces la justiție. Simpla divergență de păreri asupra aceleiași chestiuni pusă în discuție nu va putea reprezenta un asemenea "defect fundamental" și nu poate justifica desființarea unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat (cauzele Stanca Popescu împotriva România, hotărârea din 7 iulie 2009, și Pravednaya împotriva Federației Ruse, hotărârea din 18 noiembrie 2004).

Pentru a se putea examina caracterul nou și necunoscut al faptelor sau împrejurărilor prezentate instanței învestită cu soluționarea cererii de revizuire, criteriul îl reprezintă lucrările dosarului, întrucât doar astfel se poate verifica dacă aceste elemente au fost cunoscute de către instanțele ordinare care au pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că, în mod corect, a stabilit că împrejurarea la care revizuentul A. a făcut trimitere în cererea formulată nu este de natură a conduce la stabilirea existenței unor temeiuri legale care să permită revizuirea și nu are aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare pronunțate.

Astfel, în concordanță cu prima instanță, Înalta Curte observă că revizuentul A. a invocat doar în mod formal motivul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., de vreme ce, în cuprinsul cererii de revizuire, nu a făcut referire la fapte sau împrejurări noi care să nu fi fost cunoscute de instanțele care au dispus condamnarea, ci a adus critici hotărârilor judecătorești de condamnare și modului în care a fost administrat probatoriul pe parcursul cercetării judecătorești.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii, revizuentul A. a reiterat același apărări formulate pe parcursul judecării cauzei în fond și apel, sens în care a făcut trimitere la probele aflate la dosar, cărora, însă, le-a dat o altă interpretare, susținând că acestea relevă nevinovăția sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în declarații.

În plus, așa cum a reținut și judecătorul fondului, în prezenta procedură revizuentul solicită, în realitate, ca, în urma admiterii cererii de revizuire, să se procedeze la reanalizarea fondului cauzei prin reinterpretarea probatoriului deja administrat, lucru care nu este admisibil, întrucât, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se poate obține prelungirea probatorului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunțată hotărârea inițială.

În acest context, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. este necesar ca faptele și împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, iar acestea nu au putut fi cunoscute de instanță indiferent din care motiv. Descoperirea lor ulterioară și invocarea pe calea revizuiri are drept scop evidențierea unor erori de fapt, produse în judecata inițială din cauza necunoașterii respectivelor împrejurări, astfel încât, noua situație să conducă la anularea hotărârii contrare legii. Cu alte cuvinte, faptele și împrejurările noi ar fi putut influența soluția procesului dacă ar fi fost cunoscute la momentul soluționării cauzei.

Or, în condițiile în care toate aspectele învederate în cuprinsul cererii de revizuire au fost cunoscute de către instanțele ordinare, fiind aduse în discuție chiar de către revizuent, prin intermediul apărărilor formulate, și au fost analizate atât în fond, (la paginile 9-10 din sentința penală nr. 185/F din data de 09 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București) cât și în apel, respectiv pagina 16 din decizia nr. 53/A din data de 07 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiței), în mod just, Curtea de Apel București a reținut că revizuentul nu a invocat fapte sau împrejurări noi care să fie de natură a conduce la stabilirea existenței unor temeiuri legale care să permită revizuirea și să aibă aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare prounțate, așa cum statuează dispozițiile art. 459 alin. (3) lit. e) raportat la art. 453 alin. (4) din C. proc. pen.

Pentru considerentele arătate anterior, întrucât motivele menționate de apelantul revizuent A. nu fac dovada existenței unor fapte sau împrejurări în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. coroborat cu alin. (4) al aceluiași articol, Înalta Curte va consta că hotărârea atacată este legală și temeinică, motiv pentru care, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 79/F din data de 14 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelantul-revizuent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 79/F din data de 14 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă apelantul-revizuent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 01 martie 2022.