ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 578/A din 26 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală s-a respins ca neîntemeiată cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de apelantul revizuent A.

În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată s-au respins ca inadmisibile cererile de sesizare a Curții Constituționale formulate în faza procesuală a apelului de către apelantul revizuent A.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelantul revizuent A. împotriva sentinței penale nr. 848 din data de 22 noiembrie 2017 a Judecătoriei Sectorului 2 București, secția Penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul la plata sumei de 400 de RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., cheltuielile constând în onorariul avocatului din oficiu desemnat pentru apelantul revizuent, în cuantum de 260 RON, au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de apel a reținut că prin Sentința penală nr. 848 din 22 noiembrie 2017, Judecătoria Sectorului 2 București, în baza art. 458 C. proc. pen. raportat la art. 47 C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, excepția de necompetență materială a Judecătoriei sector 2 București, invocată în cauză de către petentul revizuent A..

În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., precum și a dispozițiilor Legii nr. 286/2009, respectiv a dispozițiilor art. 4 C. pen. și următoarele, până la art. 412 C. pen., invocată de revizuentul A., ca fiind inadmisibilă.

În temeiul dispozițiilor art. 459 alin. (3) lit. d) și alin. (5) C. proc. pen., s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., ca fiind inadmisibilă.

A fost obligat revizuentul la plata sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Sentința mai sus menționată a fost atacată cu apel de revizuentul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr. x/2017, la data de 23 ianuarie 2018, și soluționată prin Decizia nr. 578/A din 26 aprilie 2018.

Prin motivele scrise de apel motive de apel, s-a solicitat desființarea sentinței atacate ca nelegală și netemeinică și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București sau Judecătoriei Sector 2.

Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, în raport de criticile formulate, cât și sub toate aspectele de fapt și de drept, supuse verificărilor în temeiul dispozițiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel a apreciat apelul formulat de revizuent ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a reținut că revizuentul A. critică sentința penală a primei instanțe susținând că ar fi fost pronunțată de o instanță necompetentă material, solicitând în esență aplicarea dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) teza finală C. proc. pen., în sensul de a se dispune rejudecarea cauzei de către instanța competentă (Tribunalul București, potrivit susținerilor acestuia).

Curtea a constatat că aspectul legat de necompetența materială a Judecătoriei Sectorului 2 București nu reprezenta altceva decât un motiv invocat în susținerea apelului cu care a fost învestită Curtea, nefiind o chestiune asupra căreia instanța de apel să se pronunțe cu prioritate, înainte de dezbaterile asupra apelului declarat, așa cum a susținut revizuentul. Din această perspectivă, apare ca nerelevant faptul că revizuentul a precizat că înțelege să invoce excepția necompetenței Judecătoriei Sectorului 2 în fața Curții de Apel București, câtă vreme împrejurarea menționată nu transformă criticile legate de sentința penală apelată într-o veritabilă excepție, asupra căreia instanța să fie obligată să se pronunțe cu prioritate.

S-a reținut împrejurarea că nu este vorba de invocarea excepției de necompetență a Curții în soluționarea apelului formulat împotriva Sentinței penale nr. 848 din data de 22 noiembrie 2017 a Judecătoriei Sectorului 2 București, secția Penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, aceasta fiind singura situație în care instanța ar fi trebuit să lămurească prealabil aspectul legat de competență.

S-a arătat de instanța de control judiciar că aspectele legate de necompetența materială a primei instanțe în soluționarea cererii de revizuire urmează a fi analizate ca motiv de apel împotriva sentinței pronunțate în primă instanță.

Astfel, contrar susținerilor revizuentului, instanța de apel a reținut că în soluționarea excepției necompetenței materiale invocate în fața primei instanțe a fost respectat principiul contradictorialității, excepția invocată de revizuent fiind pusă în discuție de instanță, toate părțile și reprezentantul Ministerului Public având astfel posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere legat de competența materială a instanței sesizate cu cererea de revizuire (încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2017, dosar fond). Împrejurarea că instanța de fond a făcut referire în soluționarea acestei excepții la anumite aspecte, inclusiv la o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, nu implică obligația ca aceasta să fi pus în dezbatere contradictorie aspectele menționate.

Curtea a constatat că prima instanță a respectat dispozițiile legale privind punerea în discuție contradictorie a excepției necompetenței materiale invocate de revizuent și a analizat în prealabil aspectele legate de necompetența materială a instanței de judecată, apreciind în mod corect că, în cauză, competența de soluționare a cererii de revizuire formulată aparține Judecătoriei Sectorului 2 București.

S-a reținut că la data de 19 august 2016 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București cererea de revizuire a numitului A. prin care a solicitat revizuirea Sentinței penale nr. 1199 din 30 decembrie 2013 rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 825 din 10 iunie 2015 a Curții de Apel București, solicitând desființarea hotărârii, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei hotărâri, potrivit dispozițiilor legale.

Prin Decizia penală nr. 1459/A din 7 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței, fiind declinată competența în favoarea Judecătoriei Sector 2 București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe, în urma sesizării ca efect al declinării, la data de 14 iulie 2017, sub nr. x/2017.

În aceste împrejurări, în mod corect prin sentința penală apelată s-a făcut referire, în soluționarea excepției necompetenței materiale, la decizia menționată mai înainte, prin efectul acesteia fiind format dosarul pe rolul Judecătoriei Sectorului 2, în care a fost soluționată cererea de revizuire formulată de petentul A.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 458 C. proc. pen., competentă să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în primă instanță. În cauza de față, sentința vizată prin cererea de revizuire a fost pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, fiind nerelevant că în raport de infracțiunile cercetate, potrivit dispozițiilor Noului C. proc. pen., competența de soluționare aparține în prezent Tribunalului.

Curtea a reținut, contrar susținerilor revizuentului din cuprinsul motivelor de apel, că în lămurirea aspectului legat de competența de soluționare a cererii de revizuire formulată de petent erau incidente aspectele reținute prin Decizia nr. XXX din 9 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial nr. 725 din 26 octombrie 2007, decizie care își păstrează actualitatea chiar dacă a fost dată înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen.

Prin decizia menționată s-a lămurit aspectul legat de determinarea instanței competente să judece cererea de revizuire în cazul în care, la momentul introducerii cererii, datorită modificărilor normelor de competență, primei instanțe nu i-ar mai reveni competența de a judeca fondul cauzei în primă instanță. Instanța supremă a stabilit că instanța care a soluționat fondul cauzei rămâne competentă să judece și cererea de revizuire, chiar dacă la momentul introducerii acesteia, competența de a judeca acea cauză în primă instanță ar reveni unei alte instanțe.

Această interpretare se impune întrucât, pe de o parte, normele procedurale sunt de strictă interpretare și de imediată aplicare, iar pe de altă parte, revizuirea este o cale de atac de retractare, aparținând din punct de vedere al competenței, aceleiași instanțe care a judecat fondul cauzei. Singura excepție de la această regulă ar fi situația în care instanța care a soluționat fondul cauzei a fost între timp desființată, caz în care se impune să fie determinată competența de soluționare a cererii de revizuire potrivit normelor de competență în vigoare în momentul introducerii cererii.

Curtea a reținut că situația din cauza de față este identică cu cea soluționată prin recursul în interesul legii menționat, fiind nerelevant faptul că decizia a fost pronunțată înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen. câtă vreme dispozițiile art. 458 C. proc. pen. sunt identice cu cele ale art. 401 din C. proc. pen. din 1968 iar prin noile dispoziții nu s-a dat o altă rezolvare situației menționate, împrejurare în care interpretarea anterioară își menține în întregime valabilitatea.

Nu poate fi primită susținerea revizuentului în sensul că făcând aplicarea deciziei menționate s-ar acorda acesteia o forță superioară dispozițiilor legale câtă vreme, așa cum s-a arătat, noul C. proc. pen. nu cuprinde, în afara dispozițiilor art. 458 C. proc. pen., alte dispoziții privind competența de soluționare a unei cereri de revizuire.

Prin urmare, Curtea a apreciat că Judecătoria Sectorului 2 București era instanța competentă să soluționeze cererea de revizuire formulată de petent, neputând fi reținute susținerile revizuentului în sensul că sentința apelată ar fi fost pronunțată de o instanță necompetentă material și că s-ar impune desființarea acesteia și trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul București.

În ceea ce privește criticile aduse soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulate, Curtea le-a apreciat de asemenea ca nefondate, reținând următoarele aspecte:

La data de 19 august 2016 revizuentul a depus atât la Judecătoria Sectorului 2 București, cât și la Curtea de Apel București, aceeași cerere de revizuire (analiza celor două cereri conduce la concluzia că acestea sunt identice), cereri care vizau Sentința penală nr. 1199/2013 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă prin Decizia penală nr. 825/2015 a Curții de Apel București.

Cererea depusă la Judecătoria Sectorului 2 București a fost înregistrată sub numărul x/2016, cauza fiind soluționată prin Sentința penală nr. 366 din 16 mai 2017 a Judecătoriei Sectorului 2 București, secția Penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1209 din 21 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în sensul respingerii ca inadmisibile a cererii de revizuire formulate.

S-a reținut că prin cererea formulată la data de 19 august 2016 și înregistrată sub numărul de x/2016 revizuentul A. a solicitat revizuirea Sentinței penale nr. 1199 din 30 decembrie 2013 rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 825 din 10 iunie 2015 a C.A.B., desființarea hotărârii, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei hotărâri potrivit art. 395 - 399 noul C. proc. pen., art. 344 - 345 vechiul C. proc. pen.

În fapt, revizuentul a arătat că normele legale ce au stat la baza pronunțării hotărârii ce a fost supusă revizuirii sunt reprezentate de dispozițiile art. 246 C. pen. anterior și 297 C. pen. actual care incriminează abuzul în serviciu și care au fost declarate ca fiind neconstituționale prin Decizia 405 din 15 iunie 2016 de către Curtea Constituționala a României, iar consecințele încălcării dispozițiilor constituționale continuă să își producă efectele și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii ce face obiectul cererii de revizuire.

A arătat că a fost condamnat definitiv în Dosarul nr. x/2010 pentru comiterea infracțiunii de "abuz în serviciu", în forma de participație a complicității, iar din considerentele instanței de fond (care doar a reconfirmat rechizitoriul DNA), reiterate și de instanța de apel rezultă - în opinia revizuentului - că faptele reținute nici nu s-au regăsit și nici nu se regăsesc în conținutul constitutiv al infracțiunii de "abuz în serviciu".

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de revizuire, revizuentul a apreciat că aceasta întrunește cerințele prev. de art. 453 lit. f) C. proc. pen., întrucât prin Decizia 405/2016 a Curții Constituționale s-a stabilit că legea care definește "abuzul în serviciu" (art. 246 C. pen. anterior și art. 297 C. pen.) nu a îndeplinit cumulativ condițiile de claritate, predictibilitate, precizie și accesibilitate având ca efect nulitatea prevederilor, inexistența acestora din punct de vedere juridic, o astfel de incriminare încălcând normele constituționale încă de la publicarea în Monitorul Oficial.

A menționat revizuentul că în Dosarul nr. x/2010 în care s-a pronunțat condamnarea sa definitivă, reținerea infracțiunii de "abuz în serviciu" în sarcina directorului general B. a avut la bază faptul că în perioada august - iulie 2001 ar fi încheiat niște convenții de plați în care părți au fost C. cu încălcarea normelor legale în frauda C., însă instanța de fond și apoi instanța de apel au reținut că aceste convenții au îndeplinit condițiile de formă și de fond și că au fost legal întocmite și semnate, producând efecte atât în perioada de valabilitate (2000 - 2001) și chiar ulterior în anii 2002 - 2003, când în baza acestora s-au efectuat decontări directe între D. și C., așa cum rezulta din situația prezentata chiar de partea civila. S-a mai arătat că aceste "convențiile de plați" au fost considerate de instanța de fond ca fiind neadecvate, considerând ca managerii C. nu ar fi trebuit să încheie aceste convenții, ci sa facă "altfel", fără sa indice cum ar fi trebuit făcut sau ce alte posibilități concrete ar fi oferit cadrul legal la acea vreme pentru a oferi aceleași condiții pe care le-a asigurat încheierea acestor convenții, adică continuarea activității platformei industriale D. Râmnicu Vâlcea aflate la dosarul cauzei. De asemenea, s-a arătat că nefiind vorba despre compensări, nu poate fi analizată situația de fapt în funcție de prevederile H.G. nr. 685 și nr. 804/1999 care reglementa legislația privind compensările, așa încât aprecierile instanței prin care sunt constatate încălcări ale legii trebuie înlăturate, întrucât trimiterea pe care o face instanța la prevederile legislației privind compensările nu are nici un temei legal și nici o posibila finalizare neputându-se realiza compensări, deoarece între societățile implicate nu au fost relații comerciale, facturi, care să poată fi incluse într-un mecanism de compensare, convențiile de plata încadrându-se în mecanismele legale accesibile. S-a mai precizat că instanța nu a pronunțat o hotărâre din care să rezulte că aceste acte ar fi fost categorisite ca fiind "compensări" iar nu "convenții de plată", respectiv instanța nu a dispus anularea acestora ca nefiind legale, astfel cum a fost sesizată de către Ministerul Public.

A mai arătat revizuentul că nu este întrunită o condiție esențială ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, respectiv "încălcarea legii".

Totodată, revizuentul a precizat că în sentința penală de condamnare s-a făcut referire la sintagma neclară "nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește defectuos", apreciindu-se că este incidentă și în ceea ce privește expertiza judiciară efectuată în cauză, reținându-se încălcarea de către experți a normelor legale la efectuarea expertizei, respectiv că experții "au îndeplinit defectuos actul". S-a arătat că această soluție a fost posibilă din cauza caracterului confuz, contradictoriu, neclar al legislației penale, așa încât apreciază că nici acest element constitutiv al abuzului în serviciu - "existența prejudiciului" - nu este îndeplinit în cauză, prin prisma Deciziei 405 din 15 iunie 2016 a CCR.

Revizuentul a mai arătat că din perspectiva prevederilor art. 453 alin. (1) lit. c), Hotărârea de condamnare nr. 1199/2013 din Dosarul nr. x/2010 a avut ca temei un fals, un act inexistent din punct de vedere juridic, respectiv "abuzul în serviciu" (prevederile art. 246 C. pen. anterior sau 297 C. pen.), iar din perspectiva prevederilor art. 453 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., procurorii și judecătorii care au instrumentat cauza din neglijență sau abuziv au încălcat drepturile constituționale ale inculpaților, cu știință, speculând lipsa de cunoștințe juridice a cetățeanului și caracterul confuz neclar al legii.

În motivarea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulată s-a reținut că revizuirea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

Prin Decizia nr. 405/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) din C. pen. și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Curtea Constituțională a admis excepția invocată, constatând că dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii".

S-a reținut că revizuentul nu a invocat o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor legale în cursul judecății fondului cauzei penale nr. x/2010 și nici în căile de atac, ci a invocat excepția de neconstituționalitate a articolelor menționate în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție la momentul examinării recursului în casație. Invocarea acestei excepții în data de 20 aprilie 2016, anterior soluționării excepției de neconstituționalitate mai sus menționate, nu echivalează cu întrunirea cerințelor legale prev. de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. care prevăd ca excepția să fi fost invocată în cauza soluționată prin hotărârea definitivă care se atacă.

S-a mai reținut că invocarea în fața completului învestit cu soluționarea recursului în casație, a unei astfel de excepții, independent de modalitatea de soluționare a cererii de sesizare, nu se subscrie criteriilor expuse mai sus, neputând fi promovată cu succes calea de atac extraordinară a revizuirii.

Este adevărat că dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. au fost modificate prin O.U.G. nr. 18/2016 în data de 23 mai 2016, ulterior invocării în recursul în casație a excepției de neconstituționalitate, iar Decizia nr. 126/2016 se aplică încă din data de 11 martie 2016. Cu toate acestea, prima instanță a reținut că motivele de revizuire se apreciază în concret la data promovării căii de atac extraordinare, dispozițiile procesual penale fiind de imediată aplicare.

Instanța a apreciat că în cauză petentul revizuent nu a făcut dovada existenței unui astfel de caz la care se referă în principal la declararea ca fiind neconstituțională a unei dispoziții legale pe care s-a întemeiat hotărârea definitivă.

Așa cum s-a arătat mai înainte, la aceeași dată, petentul a depus aceeași cerere de revizuire și la Curtea de Apel București, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2016, ulterior a fost declinată în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 14 iulie 2017, sub nr. x/2017, dosar în care a fost pronunțată sentința care face obiectul controlului judecătoresc în cauza de față.

Curtea a reținute că prima instanță, analizând cele două cereri de revizuire care au condus la formarea Dosarelor nr. x/2016 și nr. y/2017, ambele pe rolul Judecătoriei sector 2 București, a apreciat în mod corect că acestea au conținut identic, preluat prin metoda copy-paste.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen., potrivit cărora, la primirea cererii de revizuire, instanța examinează "daca faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv".

Prima instanță a reținut că deși la termenul din data de 25 octombrie 2017 revizuentul a menționat, la cererea expresă a instanței, că "Dosarul nr. x/2016 care a avut ca obiect cealaltă cerere de revizuire formulată de acesta împotriva aceleiași sentințe penale" a avut "același temei, dar pentru alt motiv", s-a constatat, nu numai că în cele două cereri de revizuire sunt prezentate aceleași "fapte și mijloace de probă" (astfel cum reclamă art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen.), ci chiar există o identitate perfectă între acestea, prin metoda copy-paste.

Curtea a considerat astfel ca fiind corecte aprecierile primei instanțe în sensul că faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv, situație în care sunt incidente prevederile art. 459 alin. (5) C. proc. pen., potrivit cărora:

"În cazul în care instanța constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (3), dispune prin sentință respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă".

Din analiza conținutului celor două cereri de revizuire rezultă, în aprecierea Curții, identitatea conținutului celor două cereri de revizuire, faptul că în cererile menționate este invocat același caz de revizuire, fiind prezentate aceleași fapte și mijloace de probă, neputând fi reținută susținerea apelantului în sensul că în dosarul în care s-a soluționat definitiv cererea de revizuire ar fi invocat mai multe motive iar instanța nu ar fi examinat decât unul din motivele menționate.

Din analiza hotărârilor menționate rezultă că instanța a analizat, în dosarul soluționat în mod definitiv, toate aspectele invocate prin cererea de revizuire formulată iar împrejurarea că după soluționarea definitivă a cauzei respective revizuentul înțelege să formuleze o serie de critici legate de modalitatea în care a fost soluționată aceasta nu justifică concluzia că ar fi vorba în cererea care a făcut obiectul cauzei de față de alte fapte sau mijloace de probă decât cele prezentate în prima cerere de revizuire formulată.

Criticile formulate vizează o hotărâre definitivă, ale cărei considerente nu pot face obiectul controlului în cauza având ca obiect o cerere de revizuire identică cu cea soluționată în mod definitiv, neputând fi primite susținerile revizuentului privind posibilitatea ca instanța, în soluționarea prezentei cauze, să constate nelegalitatea sentinței prin care a fost soluționată definitiv prima cerere de revizuire. Analiza, așa cum a arătat și prima instanță, este limitată la verificarea efectuată potrivit dispozițiilor art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen., respectiv în ce măsură faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea au fost prezentate în cererea anterioară de revizuire, care a fost judecată definitiv, Curtea apreciind că în mod corect prima instanță a reținut că sunt invocate aceleași fapte sau mijloace de probă, ceea ce a determinat respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulată.

II. Decizia penală nr. 578/A din 26 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală a fost atacată cu apel de revizuentul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2019, criticile formulate vizând în esență greșita respingere a excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, cât și greșita considerare că soluția instanței de apel este definitivă.

În dezvoltarea motivelor scrise de apel s-a susținut că excepția necompetenței a fost respinsă printr-o motivație care are la bază o interpretare eronată a dispozițiilor art. 474 C. proc. pen., instanța de apel menționând expres că decizia dată dezlegării problemelor de drept este o decizie general obligatorie, fapt ce nu este adevărat întrucât art. 474 spune că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cu referire la acest aspect, s-a arătat că Decizia XXX/2006, fiind o decizie dată într-un recurs în interesul legii nu are caracter general obligatoriu precum deciziile Curții Constituționale, ci doar caracter obligatoriu pentru instanțe, nu și pentru justițiabili.

Dat fiind faptul că decizia în recurs în interesul legii nu poate fi supusă controlului și nici nu poate fi invocată împotriva acesteia excepția de neconstituționalitate, nefiind un act emis de legiuitor, apelantul revizuent a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen., mai precis a sintagmei dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, care imprimă un caracter confuz și contradictoriu, ceva ce nici magistrații nu înțeleg, dacă are sau nu caracter erga omnes. Apreciază că această dispoziție din lege nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii, nefiind întrunite condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, încălcând art. 1 alin. (4), art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16, art. 21, art. 22, art. 23 și art. 24 din Constituția României.

A solicitat admiterea cererii și sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată.

Pe fondul excepției de necompetență, apelantul a solicitat să se constate că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 453 C. proc. pen. valabile la data pronunțării Deciziei nr. 825 din 10 iunie 2015 a Curții de Apel București, acestea fiind dispoziții mai favorabile și deci incidente cauzei conform art. 15 și 16 din Constituție.

Referitor la admisibilitatea căii de atac a apelului declarat în prezenta cauză, revizuentul a susținut că soluția dată de instanța de apel nu poate fi definitivă întrucât excepția de necompetență întemeiată pe dispozițiile art. 47 C. proc. pen. s-a judecat pe fond la Curtea de apel și, ca atare, poate fi atacată la Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind o situație similară cu a excepției de neconstituționalitate care are prevăzută expres calea de atac și termenul de soluționare în procedură specială de urgență.

S-a făcut trimitere la dispozițiile art. 129 din Constituție și art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai susținut că soluțiile date chestiunilor prealabile sau ridicate pe cale de excepție nu constituie autoritate de lucru judecat, ele putând fi repuse în discuție în cursul judecării cauzei și în termenul prevăzut de lege, motive pe care instanțele precedente nu le-au avut în vedere.

Prin urmare, a solicitat admiterea apelului și trimiterea cauzei spre competentă soluționare.

II.1 Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

În cauza dedusă judecății, apelantul A. a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen., mai precis a sintagmei dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, apreciind că această dispoziție din lege nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii, nefiind întrunite condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, încălcând art. 1 alin. (4), art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16, art. 21, art. 22, art. 23 și art. 24 din Constituția României.

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 alin. (1)din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că (i) aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți, sau din oficiu, de către instanță ori de procuror în cauzele în care participă; (ii) să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; (iii) să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale, printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și (iv) să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.

În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de apelantul A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen., în vigoare, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În schimb, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen. nu îndeplinește condiția legăturii cu soluționarea apelului declarat în cauză.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În cauza de față, Înalta Curte observă că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen. a fost invocată de apelant atât în fața Curții de Apel București cu ocazia soluționării apelului declarat împotriva unei hotărâri prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire a unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare, cât și în prezenta cale de atac împotriva hotărârii instanței de apel, judecată definitiv.

Din acest punct de vedere, Curtea Constituțională a reținut că o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condițiile în care nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în contextul în care obiectul cauzei îl reprezintă calea de atac exercitată unei decizii ce vizează soluția pronunțată într-o cerere de revizuire, respinsă ca inadmisibilă.

II.2 Deliberând asupra excepției admisibilității căii de atac a apelului declarat de revizuentul A. împotriva Deciziei penale nr. 578/A din 26 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 408 alin. (1) C. proc. pen., sentințele pot fi atacate cu apel dacă legea nu prevede altfel, iar potrivit art. 551 (4) C. proc. pen., rămânerea definitivă a hotărârii primei instanțe are loc la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că revizuentul A. a declarat apel împotriva Deciziei penale nr. 578/A din data de 26 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, decizie prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de acesta împotriva Sentinței penale nr. 848 din data de 22 noiembrie 2017 a Judecătoriei Sectorului 2 București, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2017.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel este definitivă.

Potrivit dispozițiilor C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești se exercită în condițiile prevăzute de legea procesual penală și în acord cu principiile stabilite de art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii și ale art. 21 din legea fundamentală care prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, dar și în acord cu exigențele prevăzute de art. 13 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului privind dreptul la un recurs efectiv.

Prin urmare, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca fiind o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Având în vedere inadmisibilitatea căii de atac, Înalta Curte nu va mai analiza motivele de apel invocate de apelant în scris la dosar.

Față de cele menționate, apelul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei penale nr. 578/A din data de 26 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală este inadmisibil urmând a fi respins.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat apelantul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul A., de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunțare.

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de apelantul A. împotriva Deciziei penale nr. 578/A din data de 26 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă apelantul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 22 mai 2019.

GGC - LM