ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1301/2017

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1301/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 1578/A din data de 14 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2017 (x/2017), în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, constatând că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 477 alin. (3) din C. proc. pen. și art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii), ridicată de contestatorul A., este inadmisibilă.

În temeiul art. 431 alin. (1) rap. la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. cu privire la Decizia penală nr. 1209/A din data de 21 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat contestatorul la plata către stat a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul avocatului din oficiu desemnat pentru contestator, în cuantum de 260 RON, a rămas în sarcina statului, fiind suportat din fondul Ministerului Justiției.

În considerentele hotărârii, s-a reținut că prin Sentința penală nr. 366 din data de 16 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 2 București, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., invocată de revizuentul A., ca fiind inadmisibilă.

În temeiul art. 459 alin. (5), (7) din C. proc. pen., a respins cererea de revizuire a Sentinței penale nr. 1199/2013 a aceleiași instanțe (rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 825/A/2015 a Curții de Apel București, secția I penală), ca fiind inadmisibilă.

Prin Decizia penală nr. 1209/A din data de 21 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, judecând calea ordinară de atac exercitată de revizuent împotriva sentinței penale anterior menționate, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 366/2017 a Judecătoriei Sectorului 2 București. A desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând: în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., invocată de apelantul revizuent în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 București.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea, formulată în faza procesuală a apelului de către apelantul revizuent, de sesizare a Curții Constituționale.

Ulterior pronunțării acestei decizii, prin încheierea din data de 26 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, un alt complet al Curții de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea petentului A., de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. (1) teza finală și art. 68 alin. (5) teza I din C. proc. pen. și, respectiv, a dispozițiilor art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. A respins, ca nefondată, cererea de recuzare a judecătorilor din completul care a pronunțat Decizia penală nr. 1209/A din data de 21 septembrie 2017, formulată de același petent, pe care l-a obligat la plata către stat a sumei de 300 RON, reprezentând cheltuieli judiciare.

La data de 17 octombrie 2017, a fost înregistrată contestația în anulare formulată de contestatorul A. cu privire la Decizia penală nr. 1209/A din data de 21 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2017.

În dezbaterile asupra admisibilității în principiu a contestației în anulare, desfășurate în condiții de contradictorialitate la termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2017 au fost indicate, ca temei legal al acesteia, dispozițiile art. 426 lit. d) din C. proc. pen.

Pe de altă parte, la același termen de judecată, autorul contestației în anulare a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 477 alin. (3) din C. proc. pen. și, respectiv, a dispozițiilor art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat, mai întâi, că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, motiv pentru care, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea contestatorului de sesizare a Curții Constituționale.

În acest sens, Curtea a reținut că, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, o astfel de excepție este inadmisibilă atunci când este contrară prevederilor art. 29 alin. (1), alin. (2) sau alin. (3) din aceeași lege. Conform art. 29 alin. (1) din legea respectivă, excepția de neconstituționalitate trebuie să se refere la o lege sau la o ordonanță (ca acte ale Parlamentului și Guvernului, în accepțiunea art. 73 și, respectiv, art. 108 și art. 115 din Constituția României) ori la dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, iar acestea trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei în care acea excepție este ridicată.

În speță, cu privire la dispozițiilor art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, Curtea a constatat că regulamentul respectiv nu este nici lege, nici ordonanță, fiind aprobat printr-o hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii (Hotărârea nr. 1375/2015).

De asemenea, s-a constatat că regulamentele la care se referă art. 146 lit. c) și art. 147 din Constituția României sunt acte ale Parlamentului, iar controlul constituționalității acestora nu se realizează pe calea excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, ci pe calea sesizării realizate de subiecții de drept constituțional cărora acest drept le este conferit în mod expres, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Cu privire la dispozițiile art. 477 alin. (3) din C. proc. pen., conform cărora dezlegarea dată chestiunilor de drept, printr-o hotărâre prealabilă pronunțată de completul competent al Înaltei Curți de Casație și Justiție, este obligatorie pentru instanțe de la data publicării acelei hotărâri în Monitorul Oficial, Curtea a constatat că acestea nu au nicio legătură cu soluționarea prezentei cauze.

Astfel, autorul excepției de neconstituționalitate a raportat dispozițiile respective la Decizia nr. 5/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Or, decizia anterior citată, prin care s-a dat o dezlegare obligatorie pentru instanțe asupra unei chestiuni de drept, nu este incidentă în speță, întrucât hotărârea în prezent atacată cu contestație în anulare nu este o sentință, ci o decizie a unei instanțe de apel.

În plus, chestiunea referitoare la existența sau inexistența unei căi de atac cu privire la hotărârea pronunțată în procedura admisibilității în principiu a contestației în anulare este subsecventă realizării verificării acestui aspect, în raport cu dispozițiile legale care îl reglementează, de către instanța competentă, neavând legătură cu soluția pe care instanța respectivă o va pronunța.

În continuare, analizând actele și lucrările dosarului, prin raportare la cazul de contestație în anulare invocat (prevăzut de art. 426 lit. d) din C. proc. pen.) și la motivele pe care acesta se întemeiază (nelegala compunere a completului de apel și incompatibilitatea judecătorilor din acel complet, din perspectiva faptului că cererea de recuzare a acestora a fost soluționată după pronunțarea deciziei penale contestate și a împrejurării redactării rapide a deciziei respective), Curtea a constatat că această cale extraordinară de atac este inadmisibilă.

În speță, un astfel de motiv nu există cu adevărat (susținerile contestatorului fiind încadrate doar formal în dispozițiile art. 426 lit. d) din C. proc. pen.), iar dovezile de la dosar, altele noi nefiind prezentate, nu relevă vreun temei care să justifice contestarea, pe această cale, a deciziei definitive a instanței de apel. Astfel, compunerea completului de apel care a pronunțat decizia penală contestată a fost legal realizată (din doi judecători ai instanței competente - funcțional, material și teritorial - să judece respectiva cale ordinară de atac).

De asemenea, nu s-au conturat motive pertinente care să susțină existența unui caz de incompatibilitate în privința vreunuia dintre acei judecători, la momentul pronunțării de către aceștia a deciziei penale contestate.

În speță, s-a constatat că, la termenul de judecată din data de 12 septembrie 2017, imediat înainte de a fi acordat cuvântul în dezbaterile asupra apelului soluționat prin decizia penală în prezent contestată, apelantul revizuent A. a precizat că "nu formulează cerere de recuzare a completului de judecată", fapt consemnat în paragraful 7 de la pagina 3 a încheierii întocmite la termenul respectiv.

La data de 20 septembrie 2017, cu doar o zi înainte de termenul stabilit de către completul de apel pentru pronunțarea hotărârii în cauza respectivă, apelantul revizuent a formulat, în scris, cerere de recuzare a judecătorilor din compunerea acelui complet, fără a indica temeiuri de fapt care nu i-ar fi fost cunoscute la momentul anterior menționat (când s-a exprimat în sens contrar) sau cu ocazia dezbaterilor din data de 12 septembrie 2017 (la care a participat în mod direct), pe care, conform dispozițiilor legale anterior citate, dacă le cunoștea, era obligat să le valorifice de îndată ce a aflat despre pretinsa existență a unui caz de incompatibilitate.

Respectiva cerere de recuzare a fost respinsă, ca nefondată, de către un alt complet compus din doi judecători ai Curții de Apel București, secția a II-a penală, prin încheierea din data de 26 septembrie 2017, constatându-se, inclusiv prin raportare la motivele invocate de autorul său printr-o cerere completatoare înregistrată la data de 25 septembrie 2017, între care și acela al pronunțării deciziei penale în prezent contestate înainte de soluționarea cererii de recuzare, precum și acela al "suspectei motivări a hotărârii în mai puțin de 24 ore de la pronunțare", că, în privința judecătorilor recuzați, nu este incident unicul caz de incompatibilitate la care s-a făcut referire, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., cu motivarea că "nu există date care să contureze existența vreunui dubiu cu privire la imparțialitatea" acestora.

Soluția de respingere, pe fond, a cererii de recuzare, astfel cum a fost formulată și completată (care nu este supusă niciunei căi de atac, potrivit art. 68 alin. (7) din C. proc. pen.), relevă că, în privința judecătorilor recuzați, nu s-a constatat existența unui caz de incompatibilitate, în raport cu motive cunoscute, la momentul formulării și completării acelei cereri, de către contestator.

Numai o soluție de admitere a cererii de recuzare (în speță, nepronunțată) ar fi deschis contestatorului calea contestației în anulare, pe motivul incompatibilității judecătorilor care au pronunțat decizia definitivă din apel.

Pe de altă parte, motive cunoscute de către contestator ulterior formulării și completării cererii de recuzare, neinvocate în acea cerere (deja soluționată printr-o încheiere nesupusă vreunei căi de atac), din care să rezulte incompatibilitatea judecătorilor respectivi și pe care să se întemeieze cazul de contestație în anulare invocat în prezenta cauză, nu au fost indicate.

Petentul A. a formulat apel împotriva Deciziei penale nr. 1578/A din data de 14 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2017 (X/2017) și recurs privind dispoziția cuprinsă în aceeași decizie, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 15 decembrie 2017, fiind repartizată aleatoriu la data de 19 decembrie 2017, când s-a amânat pentru a da posibilitatea părții să-și pregătească apărarea. Prin încheierea din 19 decembrie 2017 s-au respins declarațiile de abținere formulate în dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Petentul a depus note scrise, prin poșta electronică, la data de 27 decembrie 2017, în care a precizat că a declarat apel împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a contestației în anulare, pe motiv ca nu ar îndeplini condițiile prevăzute de dispozițiile art. 431 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) C. proc. pen. În opinia petentului, calea de atac nu se stabilește de instanță, ci de legiuitor, a susținut petentul, indiferent ce indică instanța în hotărâre, susținând că apelul se întemeiază pe dispozițiile art. 412 - art. 421 C. proc. pen., art. 126, art. 129 Constituție, art. 13 Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un recurs efectiv), art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenții Europene a Drepturilor Omului (dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală), art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil). Astfel, chiar în condițiile în care instanța menționează că hotărârea este "definitivă", dispozițiile art. 431 C. proc. pen. nu prevăd posibilitatea ca instanța să pronunțe o hotărâre "definitivă" când analizează îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a contestației în anulare, urmând să pronunțe o încheiere de admitere în principiu și să soluționeze contestația în anulare pe fond. Pe fondul contestației în anulare, petentul a susținut că nu au fost respectate dispozițiile prevăzute de ROIIJ în ceea ce privește soluționarea cererii de recuzare formulată în cauză, iar Decizia penală nr. 1209/21.09.2017 este nelegală, soluția fiind pronunțată de o instanță aflată în stare de incompatibilitate, astfel că a solicitat desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre competentă soluționare.

În ceea ce privește recursul împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 477 alin. (3) C. proc. pen. și art. 110 din ROIIJ, petentul a susținut că instanța s-a referit la chestiuni cu caracter generic în motivarea soluției, arătând că nu sunt îndeplinite condițiile imperative impuse de legiuitor pentru sesizarea instanței de contencios administrativ.

În dezbateri, la termenul de judecată acordat la data de 27 decembrie 2017, petentul A. a lipsit, fiind reprezentat de apărător din oficiu.

În ceea ce privește apelul declarat împotriva dispoziției deciziei penale nr. 1578/A din data de 14 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală, de respingere a contestației în anulare, ca inadmisibilă, procurorul a ridicat excepția inadmisibilității căii de atac, întrucât este îndreptată împotriva unei hotărâri definitive. În contradictoriu, apărătorul din oficiu al petentului A. a susținut că apelul este admisibil, având în vedere motivul invocat, respectiv nelegala compunere a instanței la momentul judecării cauzei.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate, apărătorul din oficiu al petentului A. a arătat că vizează dispozițiile art. 477 C. proc. pen. raportat la Decizia nr. 5/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, considerând că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitatea a sesizării Curții Constituționale, a solicitat admiterea recursului formulat.

Prioritar, Înalta Curte examinează recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 477 alin. (3) din C. proc. pen. și art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii), apreciind că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești.

În considerentele deciziei, curtea de contencios constituțional a reținut că "recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Așadar, Curtea reține că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală. De asemenea, Curtea constată că, dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât și penală, acesta își menține natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcție de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de C. proc. civ. sau penală și nici apel, contestație sau plângere în sensul C. proc. pen. Mai mult, Curtea reține că aceeași cale de atac nu poate purta denumiri diferite în funcție procedura civilă sau penală în care intervine.

În sensul celor de mai sus, Curtea constată că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma acestor condiții".

În acest context, recursul este calea de atac împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, un recurs sui generis cu o natură juridică specială diferită de cea a apelului ori a contestației.

Sub aspectul admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale, apărătorul din oficiu desemnat să asigure asistența juridică petentului A., a arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepția a fost invocată de petentul A. într-un dosar aflat pe rolul Curții de apel și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. art. 477 alin. (3) C. proc. pen. și art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii). Așa cum rezultă clar din prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepția de neconstituționalitate poate fi invocată în cadrul oricărui tip de proces, indiferent de tipul de acțiune în justiție care l-a declanșat și în orice fază a acestuia (judecata în primă instanță sau a unei căi de atac ordinare sau extraordinare).

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci excepția de neconstituționalitate, ca orice mijloc procedural, nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În speța de față, se apreciază de către instanța supremă că excepțiile invocate de petent nu au legătură cu soluționarea pe fond a cauzei.

Art. 477 alin. (3) C. proc. pen. prevede că dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin decizia nr. 5/2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 248 din 10/04/2015, se reține că dezlegarea problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție vizează incidența, în etapa admisibilității în principiu a contestației în anulare, a dispozițiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., în ipoteza pronunțării unei hotărâri prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de contestație în anulare formulată împotriva unei sentințe definitive, nesusceptibilă de a fi atacată cu apel.

Petentul A. a atacat, însă, prin intermediul contestației în anulare o decizie a unei instanțe de apel (respectiv, Decizia penală nr. 1209/A din data de 21 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2017), nu este o sentință, astfel cum s-a statuat prin decizia pronunțată de Completul Înaltei Curți de Casație și Justiție privind dezlegarea unor probleme de drept. Așadar, excepția de neconstituționalitate ridicată de acesta referitoare la dispozițiile art. 477 alin. (3) C. proc. pen. nu are legătură cu soluționarea cauzei, urmând a fi respinsă de Înalta Curte.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, așa cum în mod corect a constatat prima instanță, regulamentul respectiv nu este nici lege, nici ordonanță, fiind aprobat printr-o hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii (Hotărârea nr. 1375/2015), astfel că nu este îndeplinită una din condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare.

În continuare, examinând apelul formulat de petentul A. împotriva dispoziției de respingere a contestației în anulare, ca inadmisibilă în baza actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. pen., instanța examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părților și cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilității în principiu [alin. (1) a fost modificat prin pct. 111 din Ordonanța de urgență nr. 18/2016 începând cu 23 mai 2016].

Alin. (2) al aceluiași text de lege prevede că instanța, constatând că cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

Analizând actele și lucrările dosarului, se constată că prin decizia penală apelată, în temeiul art. 431 alin. (1) rap. la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. cu privire la Decizia penală nr. 1209/A din data de 21 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală. În dispozitivul hotărârii s-a menționat faptul că decizia este definitivă cu privire la dispoziția de respinge, ca inadmisibilă, a contestației în anulare. Prin urmare, în privința dispoziției din decizia penală atacate, definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac.

Având în vedere dispozițiile art. 129 din Constituție care prevăd că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii, precum și dispozițiile art. 21 din legea fundamentală privind liberul acces la justiție, se constată că în C. proc. pen. sunt reglementate hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Înalta Curte apreciază că recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

PENTru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziției din Decizia penală nr. 1578/A din data de 14 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2017 (3134/2017), de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de petent împotriva aceleiași decizii.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 130 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziției din Decizia penală nr. 1578/A din data de 14 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2017 (3134/2017), de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Respinge ca inadmisibil apelul declarat de petent împotriva aceleiași decizii.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 130 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 decembrie 2017.

Procesat de GGC - CL