ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 336/2017

Decizia nr. 336/2017 Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 225/F din data de 08 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016 (nr. x/2016), în baza art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul-condamnat A. împotriva sentinței penale nr. 127 din 05 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2579 din 17 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2013. În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat contestatorul condamnat la plata a 260 lei cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 lei, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției. Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele: În data de 15 noiembrie 2016, pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2/2016 (nr. x/2016, a fost înregistrată cererea condamnatului A., înaintată acestei instanțe prin sentința penală nr. 241/F din 15 septembrie 2016 a Tribunalului Ilfov, secția penală, (Dosar nr. x/93/2016), în care s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei, având ca obiect contestația la executare formulată de condamnatul A., pe temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această soluție, judecătorul primei instanțe a reținut că petentul se află în executarea unei pedepse dispusă de Curtea de Apel București, în baza căreia a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii cu nr. 188/2014 din 18 septembrie 2014, iar locul de deținere al condamnatului la data introducerii cererii este Penitenciarul Giurgiu. În motivarea contestației la executare petentul a arătat că nu a beneficiat de prevederile art. 320 1 C. proc. pen. 1968; nu s-a avut în vedere, deși conform art. 15 ) din legea fundamentală, legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Din acest motiv a depus la dosarul cauzei trei precedente de practică judiciară, solicitând să se constate care este legea penală mai favorabilă practicată de alte instanțe din țară.

A învederat că dorește să nu fie discriminat în raport cu alți inculpați referitor la care a depus la dosarul cauzei practică judiciară. Totodată a solicitat să aibă în vedere dreptul la o judecată în mod echitabil, de către o instanță constituită potrivit legii, independentă și imparțială, conform, art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului; solicitând să se constate că în situații egale, tratamentul juridic trebuie să fie egal, aplicarea unui tratament diferit fiind de natură să facă drepturile și libertățile inculpatului în contradicție cu art. 16 din Constituția României. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel București a constatat următoarele: Potrivit art. 598 alin. (1) C. proc.

pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) și d), contestația se face, după caz, la instanța prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută.

Potrivit art. 320 1 C. proc. pen. 1968 cu denumirea marginală - Judecată în cazul recunoașterii vinovăției - introdus prin art. 18 pct. 43 din Legea nr. 202/2010 ,,Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.” O astfel de procedură se subsumează exigențelor privind celeritatea și stabilirea adevărului în cauzele penale. Termenul până la care se poate solicita procedura simplificată nu poate fi decât cel anterior începerii cercetării judecătorești, pentru că numai astfel se poate da expresie dreptului la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Or, în speță, s-a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. 1968 după terminarea cercetării judecătorești și epuizarea căilor de atac, iar ca și consecință, micșorarea unei pedepse stabilită printr-o hotărâre penală rămasă definitivă. Prin Decizia nr. 1470 din 08 noiembrie 2011, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. 1968 sunt neconstituționale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile în dosarele aflate în fond, apel și recurs, deci pentru care nu s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive, și a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen. 1968 în dosarele aflate în contestație la executare, deci pentru care s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive. Curtea de Apel București a mai constatat că, prin decizia amintită, Curtea Constituțională a dispus că art. 320 1 C. proc. pen. 1968 nu se aplică și în cazul celor aflați în executarea unei pedepse definitive, o interpretare contrară contravenind principiului securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, că soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării decât în cazurile expres prevăzute de lege.

De asemenea, Curtea de Apel București a mai reținut că asupra chestiunii de drept cu relevanță în speță, s-a pronunțat o hotărâre de dezlegare a unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție care a statuat prin Decizia nr. 14/2014, cu caracter obligatoriu pentru viitor că ,,în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 320 1 alin. (7) din vechiul Cod de procedură penală”. Împotriva sentinței penale nr. 225/F din data de 08 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016 (nr. x/2016), a formulat contestație, contestatorul A. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 06 februarie 2017 sub nr. x/2/2016.

În cadrul dezbaterilor la data de 29 martie 2017 în fața Înaltei Curți, apărătorul contestatorului A. a solicitat admiterea contestației și aplicarea procedurii simplificate, în baza dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. anterior, chiar dacă contestatorul se află deja în timpul executării pedepsei. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că prezenta contestație nu este fondată având în vedere următoarele considerente: Procedura simplificată a judecării în cazul recunoașterii vinovăției, prevăzută atât de dispozițiile procedurale C. proc. pen. anterior - art. 320 1 și următoarele, cât și în prevederile actuale - art. 374 alin. (4) și art. 375 C. proc.

pen. actual, reprezintă de fapt o procedură ce are la bază o recunoașterea vinovăției și poate fi aplicată dacă sunt îndeplinite anumite condiții, care au fost aduse la cunoștință inculpatului, cu asigurarea tuturor garanțiilor procesuale privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare. Astfel, p entru aplicarea procedurii simplificate a recunoașterii vinovăției, prev. de art. 320 1 C. proc. pen.

anterior trebuiau îndeplinite cumulativ următoarele condiții: - inculpatul să declare personal sau prin înscris autentic că a recunoscut în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței; - declarația personală sau prin înscris autentic de recunoaștere în totalitate a faptelor reținute în actul de sesizare a instanței să fi fost făcută până la începerea cercetării judecătorești; - inculpatul să solicite ca judecata să se fi făcut în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, probe pe care le-a cunoscut și le-a însușit și să declare că nu a solicitat administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le-a putut administra la acest termen de judecată; - instanța să constate că din probele administrate în cursul urmăririi penale a rezultat că fapta există, a constituit infracțiune și a fost săvârșită de inculpat și; - infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu au vizat o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață.

Dispozițiile art. 322 din C. proc. pen. anterior vizează "Începerea cercetării judecătorești". Instituția ce reglementează judecata în cazul recunoașterii vinovăției, introdusă prin dispozițiile art. 320 1 din C. proc. pen., statuează cu exactitate cu privire la momentul în care inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, sens în care legiuitorul a statuat că această manifestare procesuală se poate produce până la începutul cercetării judecătorești.

Totodată, în cazul unei succesiuni de legi de procedură nu poate fi invocată discriminarea, (așa cum a invocat contestatorul în sensul că aceste dispoziții au fost aplicate altor inculpați) deoarece legea de procedură se aplică imediat tuturor persoanelor aflate în același stadiu procesual, fără discriminare dar și celor în cazul cărora a început cercetarea judecătorească având în vedre disp. O.U.G. nr. 121/2011 și dispozițiile Deciziei nr. 1470/2011 a Curții Constituționale. Potrivit art. 11 din O.U.G. nr. 121/2011, în cauzele aflate în curs de judecată, în care cercetarea judecătorească începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. (introduse prin Legea nr. 202/2010) se aplică în mod corespunzător la primul termen de judecată cu procedura completă, imediat următor intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 121/2011. Se are în vedere, totodată, că prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, Curtea Constituțională a hotărât că dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, adică sunt apreciate neconstituționale în cazul în care nu s-ar permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul vechii legi și care continuă să fie judecată sub noua lege, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Înalta Curte, în acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 1470 din 08 noiembrie 2011, potrivit art. 11 din O.U.G. nr. 121/2011, în cauzele aflate în curs de judecată în care cercetarea judecătorească a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen. se aplică în mod corespunzător la primul termen de judecată cu procedură completă imediat următor intrării în vigoare a O.U.G. nr. 121/2011. Astfel, în raport de prevederile art. 11 din O.U.G. nr. 121/2011, cererea privind aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. formulată în fața instanței de recurs - la primul termen de judecată în recurs cu procedura completă, imediat următor intrării în vigoare a O.U.G. nr. 121/2011 - este admisibilă. S-a mai reținut prin Decizia nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 a Curții Constituționale că dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, deci în cazul în care nu s-ar permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Or, în cauza prezentă se constată că A. nu se află în această situație juridică, contestatorul formulând contestația la executare în sensul aplicării disp. art. 320 1 C. proc. pen. anterior, într-o cauză în care acesta a fost condamnat definitiv la data de 17 septembrie 2014, la pedeapsa de 17 ani închisoare, prin sentința penală nr. 127 din 05 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2579 din 17 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 188/2014 din 18 septembrie 2014. Prin urmare, având în vedere poziția procesuală a contestatorului la acest moment, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se constată că a fost depășit momentul la care contestatorul A. putea solicita judecarea cauzei în baza procedurii simplificate prev. de art. 320 1 C, proc.

pen. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 225/F din data de 08 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016 (nr. x/2016). Văzând și disp. art. 275 alin. (2) și (6) C, proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 225/F din data de 08 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016 (nr. x/2016). Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul A., în sumă de 130 lei, rămâne în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședin ță publică, azi 29 martie 2017.