ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 453/A/2016

Deliberând asupra apelului de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr 74/F din data de 06 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, în baza art. 26 rap. la art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de complicitate la tentativă la înșelăciune.

În baza art. 290 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) C. pen. 1969 a contopit pedepsele aplicate, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

În baza art. 81 C. pen. 1969 a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante de 2 ani închisoare pentru un termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 82 C. pen. 1969.

În baza art. 71 C. pen. 1969 a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei principale exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. 1969.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. 1969 pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii se suspendă și executarea pedepselor accesorii.

A pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 și art. 83 C. pen. 1969

.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că, prin Rechizitoriul nr. x/P/2012 din data de 18 martie 2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București au fost trimiși în judecată, în stare de libertate, inculpații B. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la înșelăciune și uz de fals, prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. și art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și A. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la tentativă la înșelăciune, prev. de art. 26 rap. la art. 20 și art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reținut că la data de 02 februarie 2011, la sediul SC C. SA - Oficiul Giurgiu, s-a prezentat numita B. care a solicitat obținerea a două credite în valoare totală de 69.000 lei, fiind vorba de un credit de nevoi personale, în valoare de 60.000 lei, respectiv o linie de credit reînnoibilă, în valoare de 9.000 lei, depunând un singur set de înscrisuri.

Pentru a-și justifica îndeplinirea condițiilor privind veniturile, numita B. a depus o adeverință de venit din 31 ianuarie 2011 emisă de persoana juridică SC D. SA, precum și copia extrasului carnetului de muncă, respectiv pag. 1-5, 16-19 din acesta.

Dosarul de credit a fost înaintat de către reprezentanții sucursalei Giurgiu către banca centrală, însă cererea de acordare a creditului a fost respinsă, întrucât au fost descoperite nereguli și inadvertențe relative la conținutul adeverinței de venituri depuse de inculpata B., stabilindu-se că în realitate aceasta avea venituri mai reduse decât cele menționate în adeverință, ulterior fiind sesizate organele de urmărire penală cu privire la suspiciunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

S-a considerat că există asemănări între scrisul de pe adeverință și mențiunile de pe împuternicirea avocațială depusă la dosar de avocatul ales al numitei B., prin rezoluția organelor de cercetare penală din cadrul Inspectoratul de Poliție al Județului Giurgiu - Serviciul de Investigare a Fraudelor din 22 mai 2012, s-a dispus efectuarea unei constatări criminalistice grafice de către Inspectoratul de Poliție al Județului Giurgiu - Serviciul Criminalistic, ce a avut ca obiect „dacă scrisul de mână de pe adeverința de venit din 31 ianuarie 2011 emisă de persoana juridică SC D. SA a fost executat de A.” Ulterior, la data de 23 mai 2012, a fost înaintat raportul de constatare tehnico-științifică criminalistică, denumit impropriu raport de expertiză criminalistică din 23 mai 2012, care a concluzionat că „scrisul de mână de pe adeverința de salariu din 31 ianuarie 2011, cu antetul SC C. SA, a fost executat de către A.” (filele 176-185).

S-a reținut că faptele numitei B., care la data de 2 februarie 2011, a prezentat funcționarilor SC C. SA - Oficiul Giurgiu, o adeverință de salariu emisă din 31 ianuarie 2011, de persoana juridică SC D. SA, întocmită în fals de către concubinul său avocatul A., care atesta realizarea de către aceasta a unui venit de 4.200 lei, mult mai mare decât cel real (1.200 lei - brut), inducând-i astfel în eroare cu scopul obținerii a două credite bancare, în valoare totală de 69.000 lei, fiind vorba de un credit de nevoi personale, în valoare de 60.000 lei, respectiv o linie de credit reînnoibilă, în valoare de 9.000 lei, după semnarea contractelor și îndeplinirea formalităților, cerere respinsă de către centrala SC C. SA București, au întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la înșelăciune și uz de fals, prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. și art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

S-a mai reținut că faptele inculpatului avocat A., care a întocmit în fals adeverința de salariu emisă sub nr. 28/ 31 ianuarie 2011, de persoana juridică SC D. SA, atestând date neconforme realității, respectiv venituri ale concubinei sale, B., mai mari decât în realitate, și pe care i-a înmânat-o, pentru ca aceasta să o depună la SC C. SA - Oficiul Giurgiu, inducând astfel în eroare funcționarii bancari, în vederea obținerii a două credite bancare, în valoare totală de 69.000 lei, au întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la tentativă la înșelăciune, prev. de art. 26 rap. la art. 20 și art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen., ambele cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

Persoana vătămată SC C. SA Amsterdam București nu s-a constituit parte civilă întrucât infracțiunile au rămas în faza tentativei, nefiind produs vreun prejudiciu.

Inculpații au fost condamnați prin sentința penală nr. 454 din 24 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, iar prin Decizia penală nr. 268 din 22 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție apelul declarat de inculpatul A. a fost respins, de asemenea a fost respins și apelul declarat de inculpata B.

Ulterior, prin Decizia penală nr. 139/A din 17 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admisă contestația în anulare formulată de inculpat, desființată decizia penală contestată numai cu privire la inculpatul A. și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, reținându-se că inculpatul a fost asistat pe parcursul judecății de o persoană ce nu avea calitatea de avocat.

Prin încheierea de la data de 29 septembrie 2015 au fost respinse ca nefondate cererile și excepțiile formulate de inculpatul A., s-a constatat legalitatea sesizării instanței și a probelor administrate în cursul urmăririi penale, încheierea rămânând definitivă prin încheierea de la data de 04 decembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație, prin care a fost respinsă contestația formulată de inculpat.

În cursul judecății a fost audiat inculpatul A. și s-a procedat la reaudierea martorilor E., F. și G., fiind audiată și martora H., la solicitarea inculpatului. De asemenea, au fost depuse la dosar, la solicitarea inculpatului, înscrisurile întocmite de unitatea de investigare și prevenire a fraudelor, colaboratoare a SC C. SA Amsterdam, Sucursala București.

Analizând probele administrate, Curtea a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 2 februarie 2011, la sediul SC C. SA - Oficiul Giurgiu, s-a prezentat numita B., care a solicitat obținerea a două credite în valoare totală de 69.000 lei, fiind vorba de un credit de nevoi personale, în valoare de 60.000 lei, respectiv o linie de credit reînnoibilă, în valoare de 9.000 lei, depunând un set de înscrisuri.

Pentru a-și justifica îndeplinirea condițiilor privind veniturile, numita B. a depus o adeverință de venit din 31 ianuarie 2011 emisă de persoana juridică SC D. SA, precum și copia extrasului carnetului de muncă, respectiv pag. 1-5, 16-19 din acesta.

Numita B. s-a prezentat personal la agenția Giurgiu a băncii SC C. SA Amsterdam și a solicitat acordarea acestui credit, actele fiind depuse la martora F., în fața căreia a și semnat personal cererea, prezentând ca adevărat faptul că aceasta are un venit lunar de 4.200 lei, reprezentând salariu la SC D. SA, aspect consemnat și în cererea de creditare. Martora a precizat că numita B. nu i-a adus la cunoștință faptul că ar obține venituri din mai multe surse. A fost întocmit dosarul de credit, care a fost înaintat martorului G., directorul SC C. SA - Oficiul Giurgiu.

În continuare, martorul G. a declarat că, analizând dosarul a constatat faptul că înscrisurile depuse de B. sunt suspecte, în sensul că existau inadvertențe între copia cărții de muncă și adeverință, pe copia cărții de muncă fiind modificată cifra 1 în cifra 4, motiv pentru care dosarul de credit al acesteia a fost înaintat către Centrala SC C. SA București, pentru verificări amănunțite. După câteva zile prin sistemul informatic al SC C. SA a parvenit refuzul acordării celor două credite în valoare totală de 69.000 lei, Centrala SC C. SA București respingând dosarul de creditare, acest lucru fiindu-i adus la cunoștință telefonic și numitei B.

Declarațiile martorilor F. și G., date în cursul urmăririi penale, au fost menținute și la audierea în cursul judecății în al doilea ciclu procesual - filele 81, 82 dosar instanță.

Martora E., directoare la SC I. SA, societatea angajatoare, a arătat că nu a întocmit și semnat adeverința respectivă - fila 80 dosar instanță - declarație ce se coroborează atât cu declarația dată de numita B. în cursul primului ciclu procesual - în contextul în care sentința penală de condamnare este definitivă în privința acesteia - cât și cu declarația dată de inculpatul A. în rejudecarea cauzei. Astfel, audiați în instanță, coinculpații B. și A. au recunoscut întocmirea actelor false de către inculpatul A. și folosirea acestora de către inculpata B. pentru obținerea creditelor, dar au susținut că inculpata B., prin veniturile realizate de la mai multe societăți comerciale îndeplinea condițiile de acordare a creditelor (fila 65 dosar instanță). Inculpatul a declarat că adeverința era într-adevăr falsă și semnată de el, însă mențiunile nu erau false deoarece coinculpata realiza veniturile menționate în adeverință, însă de la mai multe societăți comerciale ale aceluiași grup de investitori.

Declarațiile în care inculpatul a recunoscut împrejurarea că adeverința a fost semnată de el în locul martorei E., care avea atribuții în acest sens, s-au coroborat cu concluziile raportului de constatare tehnico-științifică întocmit de Inspectoratul de Poliție al Județului Giurgiu, care a concluzionat că „scrisul de mână de pe adeverința de salariu din 31 ianuarie 2011, cu antetul SC C. SA, a fost executat de către A.” (filele 176-185 dup), fapt care a fost confirmat și de raportul de expertiză criminalistică din 27 noiembrie 2012 al Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice București (filele 212-213 dup).

De asemenea, în declarațiile martorei E., director la SC D. SA, s-a precizat că inculpata B. a realizat la acel moment venituri de aproximativ 1.400 lei la societatea respectivă și nu a cunoscut care este venitul inculpatei de la alte firme.

Și martora H., contabilă la SC D. SA, martor propus de inculpat, a precizat că nu a fost sunată de la vreo bancă pentru a confirma veniturile numitei B., arătând că nu a cunoscut ce venituri obținea aceasta și dacă mai era angajată la alte societăți - fila 83. Totodată, și martora E. a arătat că nu ea a fost persoana care a confirmat telefonic veniturile numitei B.

De asemenea, la dosarul cauzei au fost depuse înscrisurile care atestă verificările efectuate telefonic de societatea colaboratoare a SC C. SA, în care s-a arătat că a fost confirmat telefonic venitul numitei B., de către „doamna H. - secretară„ aspect infirmat de către martora H.

În ceea ce privește veniturile obținute de inculpata B., prin adresa din 24 ianuarie 2012 a Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Giurgiu au fost înaintate fișele fiscale privind veniturile din salarii pe anul 2010 ale acesteia, din care rezultă că a avut venituri de la mai multe societăți comerciale, venituri ce însumează lunar 1.900 de lei brut, aceasta reprezentând veniturile totale din salarii (filele 80-85 dup): la SC D. SA un venit brut de 1.200 lei, la SC J. SRL un venit brut lunar de 100 lei, la SC K. SRL un venit brut lunar de 300 lei, la SC L. SRL un venit brut lunar de 300 lei, iar la SC M. SRL nu a avut decât în primele trei luni ale anului 2010 un venit lunar brut de 300 lei.

S-a arătat că apărările inculpatului nu au putut fi luate în considerare, deoarece dacă numita B. ar fi obținut într-adevăr suma de 4.200 lei, inculpații nu ar fi fost nevoiți să falsifice actele de venituri pentru obținerea creditelor, nefiind necesar ca adeverința să fi fost semnată de inculpatul A. în locul martorei E., deși nu a avut nicio calitate în acest sens, așa cum el însuși recunoaște.

Mai mult decât atât, în privința inculpatei B. s-a dispus în mod definitiv condamnarea pentru infracțiunea de tentativă la înșelăciune și uz de fals, prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. și art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., prin sentința penală nr. 454/F din 24 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, definitivă prin Decizia penală nr. 268/A din 22 septembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația în anulare formulată de aceasta împotriva deciziei penale fiind respinsă ca inadmisibilă prin Decizia penală nr. 400/A din 26 noiembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Așa fiind, vinovăția inculpatei B. a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat, inclusiv sub aspectul falsității mențiunilor din adeverința de salariu, reținându-se că la data de 2 februarie 2011 a prezentat funcționarilor SC C. SA - Oficiul Giurgiu, o adeverință de salariu emisă la 31 ianuarie 2011, de persoana juridică SC D. SA, întocmită în fals de către concubinul său avocatul A., care a atestat realizarea de către aceasta a unui venit de 4.200 lei, mult mai mare decât cel real (1.200 lei - brut), inducând-i astfel în eroare cu scopul obținerii a două credite bancare, în valoare totală de 69.000 lei, fiind vorba de un credit de nevoi personale, în valoare de 60.000 lei, respectiv o linie de credit reînnoibilă, în valoare de 9.000 lei, după semnarea contractelor și îndeplinirea formalităților, cerere fiind respinsă de către centrala SC C. SA București.

S-a constatat că nu are nicio relevanță susținerea inculpatului în sensul că martorii audiați în cauză, reprezentanți ai SC C. SA - Oficiul Giurgiu ar fi avut cunoștință de cuantumul veniturilor numitei B. Aurelia ori că reprezentanții SC D. SA ar fi confirmat telefonic aceste venituri, apărare prin care inculpatul A. a încercat practic să-i incrimineze și pe aceștia ca fiind părtași la acțiunile ilicite, pe de o parte deoarece potrivit art. 371 C. proc. pen. judecata s-a limitat la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței, persoanele menționate fiind audiate ca martori, iar pe de altă parte, chiar dacă ar fi existat o asemenea complicitate aceasta nu ar fi înlăturat sub nicio formă vinovăția inculpatului sub aspectul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată și al infracțiunii de complicitate la tentativă la înșelăciune, în condițiile în care dosarul de credit a fost înaintat băncii centrale, respectiv SC C. SA Amsterdam, Sucursala București, care a avut calitatea de persoană vătămată în cauză, iar nu Oficiul Giurgiu al băncii. Astfel, inducerea în eroare a avut loc nu numai în raport de reprezentanții Oficiului Giurgiu ai băncii, ci și față de reprezentanții SC C. SA Amsterdam Sucursala București.

Curtea a reținut că faptele inculpatului A., care a întocmit și semnat în fals, neavând atribuții în acest sens, adeverința de salariu emisă la 31 ianuarie 2011, aparent de persoana juridică SC D. SA, atestând date neconforme realității, respectiv venituri ale numitei B. mai mari decât în realitate, și pe care i-a înmânat-o, pentru ca aceasta să o depună la SC C. SA - Oficiul Giurgiu, inducând astfel în eroare funcționarii bancari, în vederea obținerii a două credite bancare, în valoare totală de 69.000 lei, au întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la tentativă la înșelăciune, prev. de art. 26 rap. la art. 20 și art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen., ambele cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

Astfel, sub aspectul laturii obiective, s-a apreciat că inducerea în eroare de către numita B. a avut loc prin folosirea de mijloace frauduloase, aceasta prezentând funcționarilor bancari adeverința falsă, întocmită de A. și semnând contractul de credit de nevoi personale (60.000 lei), precum și contractul pentru acordarea liniei de credit „extra’rol” (9.000 lei), deși a știut că venitul său lunar la SC D. SA a fost de doar 1.200 lei (brut), precum și copia carnetului de muncă în care aceasta a modificat veniturile sale, în loc de 1.200 lei, figurând 4.200 lei, consemnând în loc de cifra 1, cifra 4.

Acțiunile numitei B. au constituit tentativă la infracțiunea de înșelăciune, urmare a faptului că nu a fost creat niciun prejudiciu material.

În opinia primei instanțe, inculpatul A. a săvârșit infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, completând adeverința ce ar fi trebuit completată și semnată de E., în calitate de director la persoana juridică SC D. SA, folosindu-se de una dintre ștampilele societății ce s-a aflat în posesia coinculpatei B., aceasta având funcția de contabil șef în cadrul societății. De asemenea, prin înmânarea unei adeverințe false numitei B., pentru ca aceasta să o fi putut folosi în încercarea de a induce în eroare funcționarii bancari pentru a obține un folos material injust a efectuat acte materiale specifice complicității prin înlesnirea săvârșirii de către aceasta a infracțiunii de tentativă la înșelăciune.

În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, Curtea a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. 1969; astfel, chiar dacă limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de înșelăciune au fost mult mai reduse în noul cod, având în vedere tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, în legea anterioară sporul de pedeapsă fiind facultativ, s-a observat că legea penală mai favorabilă este legea veche.

C. pen. 1969 a constituit lege penală mai favorabilă și din perspectiva modalității de individualizare a pedepsei, în condițiile în care conform legii anterioare a fost posibilă suspendarea condiționată a executării pedepsei, în timp ce potrivit C. pen. în vigoare ar urma să se dispună cel mult suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Astfel, Curtea a apreciat că amânarea aplicării pedepsei nu ar fi o modalitate de individualizare a sancțiunii suficientă pentru inculpat, având în vedere în mod special gravitatea faptei în concret, dată de calitatea inculpatului de avocat, persoană care ar fi trebuit să fi cunoscut și să fi respectat legea, iar nu să o fi încălcat, precum și față de celelalte circumstanțele personale ale inculpatului, care pe parcursul procesului penal a încercat permanent să tergiverseze atât urmărirea penală cât și judecata, recurgând la toate metodele posibile pentru a îngreuna buna desfășurare a procesului penal, inclusiv prin invocarea propriei culpe în contestația în anulare formulată, deși fiind avocat cunoștea împrejurarea că nu putea fi asistat în mod legal de o persoană care nu face parte din barou. Or, față de aceste aspecte, Curtea a apreciat că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de lege pentru a se dispune amânarea aplicării pedepsei ori suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform noului cod, iar pe de altă parte nu se putea dispune executarea pedepsei în regim de detenție, deoarece ar fi încălcat principiul non reformatio in pejus prev. de art. 418 C. proc. pen., situația inculpatului neputând fi agravată în propria cale de atac, în condițiile în care urmare a admiterii contestației în anulare a fost admis apelul declarat de inculpat și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru aceleași motive Curtea a menținut cuantumul pedepselor stabilite de instanță în primul ciclu procesual, apreciind totodată că nu a existat nici un temei pentru aplicarea unor pedepse mai reduse decât cele stabilite în primul ciclu procesual, dat fiind în special circumstanțele personale ale inculpatului.

Împotriva hotărârii a declarat apel inculpatul A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Astfel, acesta a solicitat în principal achitarea sa, considerând că nu a săvârșit infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, adeverința de salariu întocmită nefiind falsă. În subsidiar s-a solicitat aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ conform dispozițiilor art. 18

1

din V.C.P.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele, potrivit art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că apelul declarat este nefondat.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, în acord cu instanța de fond, reține că apelantul - inculpatul A. a întocmit în fals

adeverința de salariu, emisă la 31 ianuarie 2011, prin care se atesta că numita B., concubina apelantului - inculpat, realiza un venit lunar de 4.200 lei, ca și când acesta ar fi fost eliberată de persoana juridică SC D. SA, prin reprezentanții săi.

Numita B. a prezentat funcționarilor bancari de la SC C. SA - Oficiul Giurgiu adeverința falsă, întocmită de apelantul - inculpat A., și a semnat contractul de credit de nevoi personale, pentru suma de 60.000 lei, precum și contractul pentru acordarea liniei de credit, pentru suma de 9.000 lei, deși veniturile acesteia obținute de la SC D. SA erau de 1.200 lei (brut).

Trebuie amintit că în privința numitei B. (coinculpată în această cauză inițial) s-a dispus în mod definitiv condamnarea pentru infracțiunea de tentativă la înșelăciune și uz de fals, prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. și art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., prin sentința penală nr. 454/F din 24 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, definitivă prin Decizia penală nr. 268/A din 22 septembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel că, vinovăția numitei B. a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat, inclusiv sub aspectul falsității mențiunilor din adeverința de salariu. În acest sens s-a constatat că, la data de 2 februarie 2011, aceasta a prezentat funcționarilor SC C. SA - Oficiul Giurgiu, o adeverință de salariu emisă la 31 ianuarie 2011, de către SC D. SA, întocmită în fals de către concubinul său, avocatul A., care a atestat realizarea de către aceasta a unui venit de 4.200 lei.

Hotărârea de condamnare amintită are autoritate de lucru judecată numai privitor la infracțiunile săvârșite de către numita B., însă în prezenta cauză, în urma rejudecării în fond și în apel, nu au rezultat împrejurări care să contrazică cele reținute prin acea hotărâre nici în ceea ce îl privește pe apelantul - inculpat A.

Astfel, a rezultat fără dubiu că inculpatul A. este cel care a semnat adeverința de salariu eliberată de SC D. SA și care a fost ulterior folosită de către B. în relația cu banca amintită.

Inculpatul a recunoscut împrejurarea că adeverința a fost semnată de el în locul martorei E., care avea atribuții în acest sens. Totodată, prin raportului de constatare tehnico-științifică întocmit de Inspectoratul de Poliție al Județului Giurgiu, care s-a concluzionat că scrisul de mână de pe adeverința de salariu din 31 ianuarie 2011, cu antetul SC C. SA, a fost executat de către A., fapt care a fost confirmat și de raportul de expertiză criminalistică din 27 noiembrie 2012 al Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice București.

Aceste mijloace de probă se coroborează și cu declarația martorei E., directoare la SC D. SA, societatea angajatoare a numitei B., care a arătat că nu a întocmit și semnat adeverința respectivă.

Înalta Curte nu va reține apărarea apelantului - inculpat în sensul că adeverința semnată de acesta nu ar fi falsă, întrucât veniturile menționate în cuprinsul său ar fi fost conforme cu realitatea deoarece, inculpatul a semnat în locul altei persoane, respectiv al reprezentantului SC D. SA, fără să aibă dreptul pentru proceda în acest mod.

Mai mult, din probele administrate a rezultat că nu este reală susținerea acestuia privitoarea realitatea veniturilor obținute de numita B. și menționate în cuprinsul adeverinței respective.

În aceste sens sunt fișele fiscale privind veniturile din salarii pe anul 2010 ale acesteia, înaintate prin adresa din 24 ianuarie 2012 a Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Giurgiu, din care rezultă că, într-adevăr, B. a obținut în cursul anului 2010 venituri din mai multe surse, respectiv de la mai multe societăți comerciale. Cu toate acestea, veniturile obținute, conform declarațiilor, de la toate societățile la care desfășura activități remunerate, nu ajungeau la nivelul celor cuprinse în adeverință.

Astfel, s-a constatat că veniturile obținute însumează lunar 1.900 de lei brut, aceasta reprezentând veniturile totale din salarii după cum urmează:

- la SC D. SA, un venit brut de 1.200 lei;

- la SC J. SRL, un venit brut lunar de 100 lei;

- la SC K. SRL, un venit brut lunar de 300 lei;

- la SC L. SRL un venit brut lunar de 300 lei.

Referitor la veniturile obținute de la SC M. SRL, s-a constatat că numita B. a avut doar în primele trei luni ale anului 2010 un venit lunar brut de 300 lei.

Înalta Curte reține așadar că numita B. a obținut venituri mai mari decât cele comunicate de SC D. SA, respectiv de 1.200 lei lunar, dar cumulat, de la toate celelalte societăți comerciale și, oricum, nu la nivelul celor menționate. Așadar, adeverința este falsă atât sub aspectul cuantumului sumelor obținute de către B., cât și sub aspectul surselor acestor venituri. Chiar și așa, totalul sumelor obținute se situau mult sub cea consemnată în cuprinsul adeverinței.

În plus, așa cum s-a arătat mai sus, apelantul - inculpat A. a semnat adeverința, ca reprezentat al SC D. SA, deși nu avea această calitate.

Așadar, sub aspectele menționate, adeverința avea conținut nereal, fiind, deci falsă.

În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, Înalta Curte constată că apelantul - inculpat A. a săvârșit-o cu intenție directă.

Așa cum s-a reținut mai sus, inculpatul a săvârșit infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru a o ajuta pe B. să obțină credit de la SC C. SA - Oficiul Giurgiu, inducându-se în eroare societatea bancară cu privire al un element esențial în acordarea creditelor (veniturile obținute). Această din urmă faptă nu s-a consumat, rămânând în forma tentativei, întrucât sumele de bani solicitate nu au fost acordate, neproducându-se niciun prejudiciu societății bancare.

Așadar, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și cea de tentativă la înșelăciune s-au săvârșit în concurs cu conexitate etiologică, prima fiind comisă pentru a facilita săvârșirea celei de-a doua.

În ceea ce privește cea de-a doua faptă pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță, respectiv de complicitate la tentativă de înșelăciune, Înalta Curtea reține că, prin falsificarea adeverinței de salariu, pentru folosirea acesteia în relația cu banca de către numita B., scop cunoscut de către inculpatul A., fiind chiar utilizată în acest scop, s-au realizat elementele de tipicitate ale acestei infracțiuni.

Astfel, numita B., primind adeverința falsificată de la inculpatul A., a folosit-o, prezentând-o funcționarilor bancari, semnând totodată contractul de credit de nevoi personale pentru suma de 60.000 lei, precum și contractul pentru acordarea liniei de credit pentru suma de 9.000 lei, sume care însă nu au acordate acesteia, fapta rămânând în forma tentativei, neproducându-se un prejudiciu băncii.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că faptele reținute în sarcina inculpatului A. întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunilor prev. de art. 26 rap. la art. 20 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. 1969 și de art. 290 alin. (1) C. pen. 1969.

Sub aspectul legii penale mai favorabile aplicabile, având în vedere că de la data săvârșirii faptelor până în prezent a intrat în vigoare N.C.P., Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că în mod corect instanța de fond a reținut ca fiind legea veche, respectiv C. pen. de la 1969, având în vedere, pe de-o parte, tratamentul sancționator la concursului de infracțiuni prevăzut în acesta, iar pe de altă parte, posibilitățile mai largi de individualizarea a modalității de executare a pedepsei, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, în ceea ce privește pedeapsa aplicată, se constată că prima instanța a apreciat în mod just că, față de circumstanțele reale de săvârșirea a faptelor și circumstanțele personale ale inculpatului, pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării acesteia, este de natură a conduce la atinge scopului preventiv și educativ al acesteia.

Referitor la solicitarea apelantului - inculpat de a se constata că faptele săvârșite nu ar prezenta gradul de pericol social specific infracțiunilor, Înalta Curte consideră că aceasta este nefondată. Astfel, la aprecierea gradului de pericol social trebuie să se țină seama de toate criteriile prevăzute în art. 18

1

C. pen. anterior. Or, având în vedere mijloacele de săvârșire, scopul urmărit și urmarea care s-ar fi putut produce în cazul în care s-ar fi dat curs cererilor de creditare, față de nivelul sumelor solicitate, așa cum s-a reținut mai sus, nu se poate concluziona în sensul că aceste fapte nu ar prezenta gradul de pericol social al unor infracțiuni. Este adevărat că apelantul - inculpat bucură de circumstanțe personale favorabile, însă, la aprecierea gradului de pericol social, trebuie să fie evaluate toate criteriile arătate în aceste dispoziții legale, neputând fi avute în vedere exclusiv cele privitoare la persoana sa.

Reținând circumstanțele expuse mai sus, se constată că nu s-ar putea face aplicarea dispozițiilor art. 80 din N.C.P., față de condițiile impuse la alin. (1) lit. a), și nici pe cele ale art. 83 N.C.P., față de condițiile impuse în alin. (1) lit. d).

Față de toate considerentele arătate mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va

respinge ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 74/F din data de 06 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

În temeiul art. art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga apelantul - inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, onorariul

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta în cuantum de 260 lei urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 74/F din data de 06 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă apelantul inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat în cuantum de 260 lei se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2016.