ÎCCJ, decizie (scj.ro #147660)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #147660) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Efectuarea
fără drept
de
operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive
.
Tipicitate
Cuprins pe materii:
Drept penal. Partea specială. Infracțiuni prevăzute în legi speciale.
Infracțiuni prevăzute în Legea nr. 194/2011
Indice alfabetic:
Drept penal
-
infracțiunea prevăzută în art. 17 din Legea nr. 194/2011
Legea nr.
194
/20
11
,
art. 17
Potrivit Deciziei nr. 10/2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, simpla deținere de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, care nu prezintă nicio legătură cu operațiunile prevăzute în art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011, inclusiv cu activitățile de import, export sau intermediere a unor astfel de produse, nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute în art. 17 din Legea nr. 194/2011.
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 383/RC din 31 octombrie 2018
Prin sentința penală nr. 514 din 4 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Arad, în baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 15 din Legea nr. 143/2000 și cu reținerea art. 396 alin. (10) raportat la art. 375 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic ilicit de droguri de risc și mare risc, fără drept, în formă continuată.
În baza art. 2 alin. (1) și (2) teza finală din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 67 alin. (2) C. pen., i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 2 ani, calculată de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Pe durata și în condițiile art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii de efectuare fără drept de operațiuni (deținere) cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege, prevăzută în art. 17 din Legea nr. 194/2011, cu aplicarea art. 15 din O. U. G. nr. 78/2016.
În baza art. 91 și art. 92 C. pen., s-a suspendat executarea pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani.
În baza art. 92 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte măsurile de supraveghere prevăzute în art. 93 alin. (1) C. pen., respectiv: a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., inculpatul a fost obligat să presteze muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 90 de zile.
S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Prin decizia nr. 166/A din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Arad împotriva sentinței penale nr. 514 din 4 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Arad.
S-a desființat, în parte, sentința penală atacată și, rejudecând cauza:
În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și a art. 15 din Legea nr. 143/2000 și cu reținerea art. 396 alin. (10) raportat la art. 375 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic ilicit de droguri de risc și mare risc, fără drept, în formă continuată.
În baza art. 2 alin. (1) și (2) teza finală din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 67 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 2 ani, calculată de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Pe durata și în condițiile art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 17 din Legea nr. 194/2011, cu aplicarea art. 15 din O. U. G. nr. 78/2016 și art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de efectuare fără drept de operațiuni (deținere) cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege.
În baza art. 38 cu aplicarea art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, pe care a sporit-o cu 1/3 din cuantumul celeilalte pedepse, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă totală de 3 ani și 6 luni închisoare cu executare în detenție și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe durata și în condițiile prevăzute în art. 65 C. pen.
În baza art. 2 alin. (1) și (2) teza finală din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 67 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 2 ani, calculată de la rămânerea definitivă a hotărârii.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins apelul formulat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe.
Împotriva deciziei nr. 166/A din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casație.
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 12 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus admiterea, în principiu, a cererii de recurs în casație și trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.
Prin motivele scrise, inculpatul A. a menționat că recursul în casație este întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., solicitând, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea deciziei recurate și achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 17 din Legea nr. 194/2011, apreciind că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este fondat pentru următoarele considerente:
Recursul în casație este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor prin dispozițiile art. 438 C. proc. pen.
Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare este dată numai în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, însă numai prin raportare la cazurile de casare prevăzute în art. 438 C. proc. pen. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.
Recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile, de a sancționa deciziile necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței.
În conformitate cu prevederile art. 447 C. proc. pen., la judecarea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casație și care au fost invocate în motivarea acestuia și, de asemenea, este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate de părți sau procuror.
În cazul admiterii recursului în casație, potrivit dispozițiilor art. 448 C. proc. pen., instanța poate pronunța o soluție de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greșitei aplicări a legii, precum și rejudecarea cauzei de către instanța de apel ori instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prevăzute în art. 438 C. proc. pen.
Prin motivele de recurs în casație formulate de inculpat a fost invocată incidența cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, care vizează situațiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.
Recurentul A. a invocat cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 17 din Legea nr. 194/2011, motiv pentru care a solicitat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 17 din Legea nr. 194/2011, apreciind că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Înalta Curte de Casație și Justiție notează că, în raport de critica recurentului, sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” trebuie analizată din perspectiva tipicității elementelor obiective din structura normei de incriminare a infracțiunii de efectuare fără drept de operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt produse autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege, prevăzută în art. 17 din Legea nr. 194/2011.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 194 din 7 noiembrie 2011, republicată, privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, fapta persoanei care, cu intenție, efectuează fără drept operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt produse autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.
În acord cu prima instanță, curtea de apel a reținut că, în data de 18 august 2017, inculpatul A. a deținut, fără drept, la imobilul părinților săi, produse susceptibile de a avea efecte psihoactive (21,27 g din compusul 4-CEC și 118 g din compusul ADB-FUBINACA), pretinzând sau disimulând că acestea sunt autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege (ceaiuri), ele fiind descoperite cu ocazia percheziției domiciliare.
Instanța de apel a considerat că această faptă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 17 din Legea nr. 194 din 7 noiembrie 2011 și a dispus condamnarea inculpatului.
Prin considerentele deciziei pronunțate în apel, s-a arătat că existența faptei nu este condiționată de realizarea unui scop (comercializarea), iar deținerea ar intra în accepțiunea de operațiune definită de textul incriminator.
Deopotrivă, s-a menționat că literatura juridică și practica judiciară sunt unanime în a aprecia că deținerea unor cantități de substanțe psihoactive de către inculpați, ce precizează că acestea ar fi autorizate potrivit legii sau a căror comercializare ar fi permisă de lege, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute în art. 17 din Legea nr. 194/2011, chiar și în situația în care respectivele substanțe nu ar fi puse încă în vânzare.
Înalta Curte de Casație și Justiție notează că adoptarea Legii nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, s-a impus ca urmare a amplificării exponențiale a unui fenomen legat de dezvoltarea comercializării unor produse denumite generic plante etnobotanice și care prezintă un potențial extrem de periculos pentru sănătatea persoanelor, scopul acesteia constituindu-l stabilirea cadrului legal de efectuare a operațiunilor cu aceste categorii de produse.
Norma de incriminare cuprinsă în art. 17 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, prevede sub aspectul elementului material al laturii obiective că acesta constă în efectuarea fără drept de operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.
Deopotrivă, în cuprinsul art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011 sunt enumerate categoriile de acțiuni care sunt considerate operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, respectiv: fabricare, producere, tratare, sinteză, extracții, condiționare, distribuire, punere în vânzare, plasare pe piață, livrare, procurare, ambalare, transport, stocare-depozitare, manipulare sau orice altă activitate legală de import, export ori intermediere de produse.
Coroborând aceste dispoziții legale, rezultă că efectuarea de operațiuni, la care se referă art. 17 din aceeași lege, trebuie să fie de natura celor definite prin art. 2 și, cumulativ, să fie realizate în vederea desfășurării unor activități care să presupună fie intermediere de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, fie import sau export de astfel de produse.
Or, în cauză, sub aspectul elementului material al laturii obiective, s-a reținut cu caracter definitiv de către instanța de apel că inculpatul A. a deținut, fără drept, la imobilul părinților săi, produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.
Aprecierea instanței de apel că întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 17 din legea specială nu ar fi condiționată de realizarea unui scop (comercializare) este în contradicție chiar cu scopul adoptării acestui act normativ care este reprezentat de combaterea comercializării produselor susceptibile de a avea efecte psihoactive și combaterea activității comercianților specializați, care oferă spre vânzare astfel de produse periculoase pentru sănătatea persoanelor.
În paragraful nr. 29 al Deciziei
nr. 481/2017
a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 727 din 7 septembrie 2017), s-a arătat că, „așa cum rezultă și din expunerea de motive a Legii nr. 194/2011, aceasta s-a impus ca urmare a unui fenomen care se amplifică exponențial legat de dezvoltarea comercializării unor produse denumite generic «plante etnobotanice» și care, sub aspectul denumirii comerciale manipulatoare, induc o percepție pozitivă din partea societății și ascund, în realitate, substanțe echivalente sau similare drogurilor de risc și de mare risc (...).”
Așadar, din modalitatea în care legiuitorul a înțeles să formuleze definiția legală a noțiunii de operațiune cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, enumerând o serie de noțiuni, cu precizarea că se referă și la orice altă activitate legală de import, export sau intermediere, rezultă condiția generală ca oricare dintre operațiunile prevăzute în art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011 să vizeze introducerea produsului finit pe piață. Aceeași concluzie se desprinde din interpretarea sistematică și teleologică a legii în ansamblul său, în condițiile în care legiuitorul a înțeles să reglementeze, în principal, procedura de autorizare pentru a se putea desfășura, în mod legal, operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.
Deținerea de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pentru consum propriu, excede domeniului de reglementare al Legii nr. 194/2011.
De altfel, prin Decizia nr. 10 din 12 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că procurarea de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive de către consumatorul final în vederea consumului propriu, efectuată exclusiv în acest scop, nu constituie operațiune cu produse în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011 și nu intră sub incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) din același act normativ (
n.n.
care se referă tot la efectuarea, fără drept, de operațiuni cu produse știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive).
Ca atare, deținerea de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, în alt scop decât cel prevăzut expres de Legea nr. 194/2011, care vizează importul, exportul sau intermedierea de astfel de produse, nu realizează elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute în art. 17 din lege.
În cauză, simplul fapt al deținerii de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, descoperite la percheziția domiciliară din 18 august 2017, cu precizarea că sunt autorizate potrivit legii sau este permisă comercializarea lor, prezentate drept ceaiuri - cum s-a reținut ca stare de fapt prin decizia instanței de apel, nu suplinește, în sine, elementul material al laturii obiective constând în efectuarea de operațiuni (sub forma deținerii), legate de importul, exportul sau intermedierea unor asemenea produse.
În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază întemeiată cererea recurentului inculpat A. de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru infracțiunea de efectuare fără drept de operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege, prevăzută în art. 17 din Legea nr. 194/2011.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în casație declarat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei nr. 166/A din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția penală.
A casat, în parte, decizia recurată și, înlăturând greșita aplicare a legii:
A descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.
În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru infracțiunea de efectuare fără drept de operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege, prevăzută în art. 17 din Legea nr. 194/2011, cu aplicarea art. 15 din O. U. G. nr. 78/2016, urmând ca inculpatul să execute în detenție pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută în art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 15 din Legea nr. 143/2000 și art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
A anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza sentinței penale nr. 514 din 4 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Arad privind pe inculpatul A. și a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei de 3 ani închisoare.
A menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate.