ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2136/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2136/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanței să se constate discriminarea și faptul că erau îndreptățiți, încă din anul 2007, la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON și, pe cale de consecință, să fie obligați pârâții să plătească diferențele salariale actualizate cu indicele de inflație, calculate pe baza valorii de referință sectorială de 405 RON, pentru perioada 01.08.2004-01.12.2015, respectiv 445,5 RON pentru perioada 01.12.2015 până la acordarea pe cale administrativă a acestui coeficient și pentru viitor, obligarea pârâților la plata dobânzii legale începând cu data de 01.08.2014 și până la data plății efective a sumelor cuvenite, obligarea pârâților să procedeze la punerea în aplicare a dispozițiilor art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 în mod retroactiv și, pe cale de consecință, să achite sumele datorate.

Prin sentința civilă nr. 58564/15.12.2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În motivarea sentinței se arată că, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, iar potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile având ca obiect litigii de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Tribunalul Prahova a reținut faptul că reclamanții au domiciliile în București și dețin calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, precum și faptul că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., neexistând niciun impediment pentru ca reclamanții să se adreseze instanței din raza teritorială unde au domiciliile.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 2319 din 15 martie 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare cauzei în favoarea Tribunalului Prahova. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Deliberând asupra excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului București, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul și, în speță, reclamanții aveau posibilitatea de a alege între două instanțe deopotrivă competente, respectiv instanța de la domiciliul lor sau instanța de la locul de muncă.

S-a mai reținut faptul că reclamanții au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, cu sediul în Ploiești, județul Prahova.

Prevederile art. 210 din Legea nr. 62 din 10 mai 2011 reprezintă dispoziții speciale față de cele reglementate de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, reglementând competența teritorială pentru situația conflictelor individuale de muncă, subcategorie a litigiilor de muncă. Prin aceste prevederi se acordă posibilitatea reclamantului să aleagă instanța, din punctul de vedere al competenței teritoriale, pe care să o învestească cu soluționarea litigiului.

Art. 116 din C. proc. civ. dă posibilitatea reclamantului să aleagă instanța căreia să se adreseze în cazul în care suntem în prezența unei competențe alternative a instanțelor, fără ca instanța să poată cenzura alegerea astfel făcută de reclamant.

Ca atare, pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a alege care dintre instanțele competente să fie sesizată revine, în respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, exclusiv reclamantului.

Aceasta este și ipoteza din speță, în care reclamanții au ales instanța în raza căreia se află locul de muncă, Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, cu sediul în Ploiești, județul Prahova .

Cum reclamanții au ales să sesizeze instanța aflată în circumscripția locului de muncă, s-a reținut că Tribunalul Prahova, inițial și legal sesizat, nu avea posibilitatea de a declina competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului București.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, în considerarea argumentelor ce succed:

Instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Art. 269 alin. (1) din Codul muncii, stipulează faptul că "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii", iar alin. (2) prevede că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința".

Pe de altă parte, în stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze prezenta cauză, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Articolul 216 din același act normativ stipulează că: "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ.".

Astfel, potrivit art. 116 din C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Se reține, așadar, că din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că s-a instituit o competență alternativă care dă posibilitate reclamantului să aleagă fie instanța competentă de la domiciliul său, fie pe cea de la locul de muncă.

Or, în speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții, care au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, au învestit Tribunalul Prahova cu soluționarea acțiunii, respectiv instanța judecătorească competentă de la locul de muncă.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Prahova, reclamanții au învestit legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Prahova nu mai poate să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică.

Opțiunea reclamanților de a sesiza, fie instanța de la locul în care își au domiciliul, fie pe cea de la locul în care își desfășoară activitatea la data introducerii cererii de chemare în judecată, este în deplină concordanță cu dispozițiile legale mai sus evocate.

Împrejurarea că, la data introducerii acțiunii, reclamanții aveau domiciliul în București, nu poate avea drept consecință atragerea competenței instanței de la domiciliul acestuia, așa cum a reținut Tribunalul Prahova, atâta vreme cât dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 trebuie interpretate în sensul în care rațiunea legiuitorului, în edictarea normelor de competență, a fost aceea a asigurării unui acces facil al reclamantului la desfășurarea procesului, legea lăsându-i posibilitatea de a-și alege instanța competentă teritorial, respectiv cea în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă.

În ceea ce privește dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., amintite de instanțele aflate în conflict în cuprinsul considerentelor, aceste dispoziții legale reglementează situația particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, rațiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții.

Textul de lege se aplică întocmai și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor și vizează două situații, respectiv când una din aceste persoane are legitimare procesuală activă (este reclamant) și când are legitimare procesuală pasivă (este pârât).

În cea dintâi situație, potrivit legii, reclamantul "va sesiza una din instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

Ca atare, pentru a opera prorogarea legală de competență teritorială specială în favoarea altei instanțe, de același grad, din circumscripția unei curți de apel învecinate, este necesar ca reclamantul să aibă calitatea de judecător, asistent judiciar sau grefier la instanțele competente, potrivit legii, să judece litigiul sau de procuror la parchetul care funcționează pe lângă aceste instanțe.

Se constată însă că în cauză nu este îndeplinită această condiție, având în vedere că din actele dosarului rezultă că reclamanții au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești.

Prin urmare, potrivit dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ., Tribunalul Prahova nu reprezintă instanța unde reclamanții "își desfășoară efectiv activitatea", sens în care textul legal nu este aplicabil și nu poate justifica învestirea unui alt tribunal cu judecarea litigiului.

În aceleași sens este și decizia nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., prin care s-a decis că sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul articolului trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță.

În consecință, așa cum s-a arătat în precedent, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, reclamanții având posibilitatea de a alege între două instanțe deopotrivă competente, respectiv instanța de la domiciliul lor sau instanța de la locul de muncă, aceștia optând pentru instanța de la locul de muncă.

Având în vedere considerentele expuse, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Prahova.