ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1285/2018

Ședința publică din data de 19 aprilie 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5855/15.12.2017, Tribunalul Prahova a declinat în favoarea Tribunalului Vaslui competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect acordarea unor diferențe salariale.

Prin cererea formulată de acest reclamant, s-a solicitat să se constate discriminarea și faptul că era îndreptățit încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, cu obligarea pârâților să îi plătească diferențele salariale actualizate cu indicele de inflație calculate pe baza valorii de referință sectorială de 405 RON pentru perioada 01.08.2014 - 01.12.2015, respectiv de 445,5 RON pentru perioada 01.12.2015 - până la acordarea pe cale administrativă a acestui coeficient și pentru viitor, precum și la plata dobânzii legale începând cu 01.08.2014 până la achitarea efectivă a debitului, cu obligarea pârâților de a pune în aplicare disp.art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015 în mod retroactiv.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Prahova a reținut că în cauză sunt aplicabile, din perspectiva competenței teritoriale, prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", dar și prevederile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora:

"cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are reședința ori, după caz, sediul". A apreciat astfel că acesta reprezintă un caz de necompetență teritorială exclusivă, prin urmare de ordine publică, în accepțiunea art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Totodată, s-a reținut incidența prevederilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., aplicabile procurorilor, în sensul că reclamantul, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, nu poate introduce acțiunea la Tribunalul Parhova, norma având caracter special față de cea din Codul muncii.

Dând prevalență art. 269 alin. (2) Codul muncii, Tribunalul Prahova a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Vaslui, ca instanță în circumscripția căreia se află domiciliul reclamantului A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 02.02.2018.

Analizând actele și lucrările în raport de excepția de necompetență teritorială invocată de Tribunalul Vaslui, instanța a reținut următoarele:

Din perspectiva situației de fapt, rezultă că reclamantul A. are calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești și a sesizat Tribunalul Prahova, în temeiul art. 278 alin. (2) Codul muncii (care se referă la aplicarea acestui act normativ, în lipsa altor dispozițiile legale speciale, și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă), pentru soluționarea unui conflict de muncă în accepțiunea art. 266 Codul muncii.

Este real că potrivit art. 127 C. proc. civ., cu denumirea marginală Competența facultativă:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. (2)(…) (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor."

Însă, potrivit Deciziei nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în admiterea recursului în interesul legii, "Sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civile trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță".

În considerentele deciziei se arată că "64. Condiția-premisă de aplicare a dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. este aceea ca judecătorul să funcționeze la instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță. Condiția nu este îndeplinită dacă partea este judecător la o altă instanță decât cea competentă, de același grad, chiar situată în raza aceleiași curți de apel.

Se mai arată în decizia precitată că:

"68. Interpretarea extensivă a dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ. contravine redactării restrictive a textului de lege, întrucât circumstanțiază atât persoanele care intră sub incidența normei (calitatea de reclamant a judecătorului, procurorului, asistentului judiciar, grefierului), cât și instanța vizată (care nu poate fi decât prima instanță)."

La paragraful 81 se stabilește fără echivoc că:

"(…) în cadrul parchetelor funcționează atât procurori, cât și grefieri, sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 127 alin. (3) din C. proc. civ. "se aplică în mod corespunzător" trebuie înțeleasă ca referindu-se la desfășurarea activității în cadrul unei unități de parchet ce funcționează pe lângă instanța arătată la alin. (1), indiferent dacă este vorba despre un procuror sau un grefier".

Așadar, în cazul unui procuror de la un parchet de pe lângă judecătorie care introduce o acțiune la tribunal, dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. nu sunt incidente, întrucât unitatea de parchet la care activează nu funcționează pe lângă instanța la care a introdus acțiunea.

Se impune a fi menționată în același context și Decizia de speță a ÎCCJ, nr. 1445/2017, secția I civilă, pronunțată în soluționarea unui conflict negativ de competență, prin care s-a reținut, pentru situația unor grefieri din cadrul DIICOT Bacău - structură teritorială a direcției înființată în circumscripția Curții de Apel Bacău, că situația lor nu se încadrează ipotezei de la art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., nefuncționând nici în cadrul Tribunalului Bacău, nici la parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, astfel încât această instanță nu avea temei să își decline competența.

Chiar dacă în prezenta cauză reclamantul are calitatea de procuror iar nu grefier la parchet cum este cazul în cele două decizii menționate, raționamentul este identic, prevederile art. 127 alin. (3) Cod procedură adresându-se atât procurorilor, cât și grefierilor, fără distincție.

Prin urmare, în lipsa reținerii incidenței art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., competența teritorială urmează a fi analizată exclusiv prin prisma legislației muncii:

Așa cum s-a antamat, litigiul cu care a fost sesizată instanța de judecată este de competența jurisdicției muncii, conform art. 278 alin. (2) Codul muncii.

Conform art. 269 alin. (2) Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanței "în a cărei circumscripției reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz sediul". Potrivit art. 278 alin. (1) Codul muncii, "Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii (…)". Art. 210 din Legea dialogului social prevede că "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Textele care reglementează competența teritorială au caracter imperativ, o astfel de interpretare fiind reținută în mod constant de către instanțele judecătorești. Se mai impune precizarea că, dispozițiile art. 210 din Legea dialogului social, reprezintă norma specială aplicabilă în materia cererilor formulate de angajat împotriva angajatorului (din art. 155 coroborat cu art. 154 alin. (1) din actul normativ indicat rezultă că Legea dialogului social se aplică raporturilor de muncă stabilite între angajatori și angajați), art. 269 alin. (2) Codul muncii aplicându-se doar în situația reclamantului care nu mai are calitatea de angajat sau atunci când angajatul este chemat în judecată de reclamantul angajator.

Prin urmare, deși competența teritorială în materia jurisdicției muncii este una alternativă (tribunalul de la domiciliul/reședința reclamantului sau tribunalul de la locul de muncă al reclamantului), ea este, fără îndoială, una exclusivă.

În condițiile art. 116 C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. stabilește că "necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura".

Art. 130 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "(…) necompetența teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, în fața primei instanțe".

Chiar dacă art. 116 C. proc. civ. permite reclamantului alegerea instanței, instanța sesizată, în aplicarea prevederilor legale în materie, are obligația de a verifica dacă alegerea reclamantului este una conformă/valabilă, respectiv dacă instanța sesizată este deopotrivă competentă cu celelalte permise, raportat la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii și art. 210 Legea dialogului social.

În concret, instanța sesizată este obligată să verifice dacă este instanța de la domiciliul sau reședința reclamantului, ori este instanța de la locul de muncă al acestuia.

Astfel fiind, chiar dacă competența este una alternativă, ea este limitată exclusiv la anumite instanțe, ceea ce legitimează invocarea din oficiu a necompetenței teritoriale în caz de nerespectare a prevederilor legale cu caracter imperativ, neputându-se astfel reține nerespectarea cerințelor procedurale de invocare a excepției de necompetență.

În toate cazurile de competență alternativă, reclamantul este cel care face alegerea între instanțele deopotrivă competente. Odată făcută această alegere, instanța nu se poate dezînvesti prin declinarea competenței de soluționare, în condițiile în care ea nu este necompetentă absolut, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului, cum nici reclamantul nu poate reveni asupra alegerii sale.

În atare condiții, față de împrejurarea că atât Tribunalul Prahova este competent să soluționeze cererea reclamantului, fiind instanța de la locul de muncă al acestuia, cât și Tribunalul Vaslui, care este instanța de la domiciliul reclamantului (conform art. 210 din Legea nr. 62/2011), față de inaplicabilitatea prevederilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. dar reținând că opțiunea reclamantului a fost deja exercitată, în mod legal, conform art. 116 C. proc. civ., în favoarea sesizării instanței de la locul de muncă, pentru respectarea acestei opțiuni și pentru a da efect textului de lege care o consacră, se impune admiterea excepției de necompetență teritorială invocată în cauză.

În conformitate cu art. 132 alin. (2) C. proc. civ.,Tribunalul Vaslui, secția Civilă, prin sentința civilă nr. 310/2018 din 23 martie 2018 a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Vaslui, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect acordarea unor diferențe salariale, în favoarea Tribunalului Prahova; a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Vaslui și Tribunalului Prahova, sens în care a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Tribunalul Prahova și Tribunalul Vaslui- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 Noul C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența materială de soluționare a acestei cereri în favoarea Tribunalului Prahova, pentru următoarele considerente:

Chestiunea de drept vizată de soluționarea prezentului conflict negativ de competență este legată de interpretarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., care reglementează o competență faculativă, de excepție, care derogă de la dreptul comun.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la alin. (3) al aceluiași articol, dacă un judecător (procuror, asistent judiciar sau grefier) are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate curții de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Art. 127 C. proc. civ. a fost interpretat prin decizia nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în sensul că sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată de primă instanță.

Înalta Curte precizează că această competență reglementată de norme cu caracter imperativ, rezidă în înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei din pricina calității părții.

Situația prevăzută de legiuitor este de strictă interpretare și aplicare, astfel încât reclamantul având calitatea de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

În cazul unui procuror de la un parchet de pe lângă o judecătorie, care introduce o acțiune la tribunal, dispozițiile sus evocate nu sunt incidente, întrucât unitatea de parchet la care activează nu funcționează pe lângă instanța la care a introdus acțiunea.

Pentru a opera prorogarea legală a competenței teritoriale, situațiile expres prevăzute de lege nu pot fi extinse prin analogie la alte situații decât cele reglementate, astfel încât alegerea reclamantului de a sesiza Tribunalul Prahova nu este interzisă de norma sus evocată.

Prin urmare, devin incidente dispozițiile de drept comun în materia litigiilor de muncă, competența teritorială în materia jurisdicției muncii fiind una alternativă și anume tribunalul de la domiciliul/reședința reclamantului sau tribunalul de la locul de muncă al reclamantului.

Potrivit dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Tribunalul Prahova este competent să soluționeze cererea reclamantului, fiind instanța de la locul de muncă al acestuia, cât și Tribunalul Vaslui, care este instanța de la domiciliul reclamantului.

Pentru aceste considerente, competența teritorială în cauză se determină în raport de instanța competentă potrivit alegerii reclamantului, motiv pentru care Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2018.