ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4016/2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de la data de 16.04.2018 sub nr. x/2018, pe rolul rolul Tribunalului Prahova, secția I-a civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și S., toți judecători în cadrul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, să recalcularea indemnizației lunare prin includerea în cuantumul indemnizației brute de încadrare stabilite prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 1490/C/24.05.2017 emis de către pârât (prin care s-a stabilit valoarea de referință sectorială de 405 RON) a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+10% și obligarea pârâtului la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății, diferențelor bănești corespunzătoare, rezultate din recalcularea indemnizațiilor cuvenite potrivit pct. 1, pe 3 ani în urmă în raport cu data introducerii acțiunii, diferențiat până la 1 decembrie 2015, dar și pentru viitor, diferențe în valoare actualizată și daune moratorii, precum și dobânda legală, până la data plății efective.

2.1. Prin sentința civilă nr. 3208 din 05.11.2018, Tribunalul Prahova, secția I-a civilă a admis excepția de necompetentă teritorială și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul Muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011 cererile vizând conflictele individuale de muncă se soluționează de instanța de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 912 din 18.02.2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetentă materială și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținând incidența dispozițiilor art. 7 din capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 248/2010.

2.2. Prin sentința civilă nr. 149 din 15 mai 2019, Curtea de Apel București - Secți a a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale a Curții de Apel București, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, curtea a reținut că reclamanții sunt judecători în cadrul Curții de Apel București, aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr. 290/2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Reclamanții judecători în cadrul Curții de Apel București, au formulat o cerere de chemare în judecată structurată pe mai multe capete de cerere, însă din modul în care aceștia au înțeles să își motiveze în fapt și în drept pretențiile deduse judecății, rezultă că folosul practic, direct și imediat pe care îl urmăresc și, implicit, obiectul principal al acțiunii îl reprezintă recalcularea indemnizației lunare prin includerea în cuantumul indemnizației brute de încadrare stabilite prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 1490/C/24.05.2017 emis de către pârât (prin care s-a stabilit valoarea de referință sectorială de 405 RON) a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+10%.

Conform art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010:

"(1)Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanții nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestației împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâtului la plata diferenței dintre drepturile salariale primite și cele pretins cuvenite.

Așadar, dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea -cadru nr. 284/2010 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților.

De asemenea, litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamanții nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-au adresat ordonatorilor de credite pârâți, iar aceștia au respins sau nu au soluționat eventualele cereri.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecății, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicția muncii, ci să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenței. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Or, în privința litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraților, în afara situației circumstanțiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicția muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

Înalta Curte apreciază că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată și de către reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secția specializată a Tribunalului Prahova.

Pe cale de consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din Codul muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția a I-a civilă. Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și S. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, în favoarea Tribunalului Prahova, secția a I-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2019.