ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1011/2019

HOTĂRÂRE

14.05.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1011/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 14 mai 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 august 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub număr de dosar x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Institutul Național al Magistraturii și Consiliul Superior al Magistraturii, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâților la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 prin raportare la valoarea de referință sectorială în cuantum de 421,36 RON și drepturile salariale efectiv încasate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se adaugă dobânda legală aferentă începând cu 09.04.2015 și până la plata efectivă, obligarea pârâților la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate pentru perioada 01.12.2015 - 15.07.2016 prin raportare la valoarea de referință sectorială în cuantum de 463,5 RON și drepturile salariale efectiv încasate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se adaugă dobânda legală aferentă începând cu 09.04.2015 și până la plata efectivă.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că a fost auditor de justiție în promoția 2014 - 2016 și că în perioada 09.04.2015 - 15.07.2016 nu a beneficiat de drepturile salariale corespunzătoare normelor legale aplicabile.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1egii nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 și O.U.G. nr. 20/2016.

Prin sentința civilă nr. 8451/2018 din 19 noiembrie 2018, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată de pârâtul Institutul Național al Magistraturii, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București, având în vedere dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii și prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, a reținut, în esență, că în ceea ce privește conflictele de muncă, competența teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul/reședința/sediul sau locul de muncă reclamantul.

Pe cale de consecință, având în vedere că reclamantul are domiciliul în Pătârlagele, jud. Buzău, iar locul de muncă în Constanța, jud. Constanța, Tribunalul București a reținut că Tribunalul Constanța este instanța competentă în soluționarea prezentei cauze.

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 679 din 11 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța a fost admisă excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și a fost înaintată cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În motivare, pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii și cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social, Tribunalul Constanța a reținut, în esență, că reclamantul persoană fizică are un drept de opțiune între instanța competentă material de la domiciliul său (sau de la reședința sa) și cea competentă material de la locul de muncă.

S-a constatat că reclamantul A. a înțeles să învestească instanța de la locul de muncă Institutul Național al Magistraturii, cu sediul în București, considerând că este instanța competentă teritorial.

Astfel, în condițiile în care cea de-a doua alternativă atributivă de competență teritorială, prevăzută de art. 210 Legea dialogului social, a fost dovedită ca incidentă în cauză și cum indicarea ei este o alegere pusă de legiuitorul român doar la dispoziția reclamantului, iar nu a celorlalte părți din proces sau a instanței, Tribunalul Constanța a apreciat că solicitarea reclamantului de judecare a cauzei sale de către Tribunalul București este legitimă.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se constată că prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, reclamantul A. HULUBEȘTI a chemat în judecată pe pârâții Institutul Național al Magistraturii și Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâților la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 prin raportare la valoarea de referință sectorială în cuantum de 421,36 RON și drepturile salariale efectiv încasate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se adaugă dobânda legală aferentă începând cu 09.04.2015 și până la plata efectivă; obligarea pârâților la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate pentru perioada 01.12.2015 - 15.07.2016 prin raportare la valoarea de referință sectorială în cuantum de 463,5 RON și drepturile salariale efectiv încasate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se adaugă dobânda legală aferentă începând cu 09.04.2015 și până la plata efectivă.

Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un litigiu de muncă, iar potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, dispoziții din care rezultă că legiuitorul a reglementat în mod imperativ competența teritorială pentru soluționarea unor astfel de cauze.

Totodată, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social care completează art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Rezultă că textele de lege, prin termenii imperativi pe care îi utilizează, au instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competență exclusivă, respectiv instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, locul de muncă, ori, după caz, sediul.

Astfel, reclamantul persoană fizică are un drept de opțiune între instanța competentă material de la domiciliul său (sau de la reședința sa) și cea competentă material de la locul de muncă.

Este de esență că obiectul acțiunii deduse judecății nu vizează drepturi izvorâte din raporturi de muncă avute cu Tribunalul Constanța (în prezent reclamantul fiind judecător în cadrul Judecătoriei Constanța) pentru a atrage competența instanței de la actualul loc de muncă, ci drepturi bănești izvorâte din raporturi de muncă avute cu Institutul Național al Magistraturii, pe o perioadă în care acesta a fost auditor de justiție.

Prin urmare, având în vedere că prezenta cauză reprezintă un litigiu de muncă, iar reclamantul A. a înțeles să învestească instanța de la locul de muncă Institutul Național al Magistraturii (unde de altfel s-au desfășurat raporturile de muncă cu pârâtul), cu sediul în București, considerând că este instanța competentă teritorial, față de dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, Tribunalul București este instanța competentă să soluționeze pricina.

Așa fiind, pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție, văzând și prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.