ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3720/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., B., WW., XX., YY., ZZ., AAA. și BBB. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București și Ministerul Justiției, emiterea, începând cu data de 9 aprilie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) a unor noi Decizii de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței, în temeiul pct. 31 și 34 din Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și al dispozițiilor Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016, să se realizeze egalizarea prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu luna aprilie 2015, aflată în plată la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor art. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum au fost completate prin Legea nr. 71/2015, plata diferenței între remunerația plătită reclamanților începând cu 9 aprilie 2015 și cea la care erau îndreptățiți, potrivit legii (calculată potrivit valorii de referință sectorială de 405 RON), ținând cont, în cazul promovărilor în funcție de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție avute la data promovării, incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date și actualizarea cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective.

La data de 24 mai 2017, reclamanții au depus o cerere precizatoare solicitând instanței să aibă în vedere considerentele Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1029/21.12.2016.

Prin Sentința civilă nr. 1742 din data de 25 septembrie 2017, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin Sentința civilă nr. 8262 din data de 17 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă nr. 2803 din 15 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării conflictului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate și personal conex în cadrul Curții de Apel București și, în această calitate, au învestit inițial secția I civilă, a Tribunalului Dâmbovița cu acțiune precizată, prin care au solicitat emiterea de către autoritatea publică pârâtă a unor noi decizii de încadrare pentru personalul auxiliar și conex precum și obligarea pârâților la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a refuzului de aplicare a Legii nr. 71/2015.

Temeiul de drept al acestei cereri precizate a fost reprezentat de dispozițiile O.G. nr. 10/2017, Legea nr. 53/2003, Legea nr. 71/2015, art. 166 din C. muncii, art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează în mod expres că:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Din interpretarea dispozițiilor sus-citate rezultă că adresarea către instanța de contencios administrativ este condiționată de îndeplinirea următoarelor condiții: 1) cel puțin una dintre părți este o autoritate publică; 2) conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, ori nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Reclamanții din prezenta cauză nu solicită anularea unui act administrativ tipic (ordinul curții de apel de stabilire a drepturilor salariale sau deciziile de salarizare) și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat. Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, dispoziții legale de strictă interpretare și aplicare, ce nu pot fi extinse la alte situații decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competența exclusivă, materială și teritorială a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, fiind reglementată pentru situații clar determinate, care nu se regăsesc în prezenta cauză.

În acest sens, în mod corect a reținut Curtea de Apel București că cererea precizată a reclamanților nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 284/2010, în cauză nefiind contestată nici o hotărâre a Colegiului de Conducere al Curții de Apel București, pentru a se atrage competența exclusivă a secției de contencios administrativ și fiscal, prevăzută de dispozițiile art. 71 din Secțiunea I Cap. VIII Anexa V din Legea nr. 153/2007.

Înalta Curte constată că dispozițiile sus-menționate nu sunt incidente în cauza de față, deoarece petitul acțiunii nu vizează un act administrativ, ci vizează un raport juridic de muncă sui generis - recalcularea unor drepturi salariale și plata unor despăgubiri derivând din drepturi salariale.

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46 din 15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495 din 16 iulie 2009, prin care s-au reținut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea ..."

În raport cu obiectul cererii, astfel cum a fost configurat de către reclamanți, se constată că raportul juridic dedus judecății este unul civil, guvernat de normele de dreptul muncii, iar competența materială a instanței va fi stabilită în raport de prevederile Legii nr. 567/2004 și de cele ale C. muncii.

În acest sens, conform dispozițiilor art. 95 alin. (1) și (2) din Legea nr. 567/2004 (privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice), litigiile în legătură cu cariera și raporturile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești sunt date de legiuitor în competența materială de judecată a "tribunalelor de muncă și asigurări sociale", respectiv a "secțiilor sau completele specializate pentru soluționarea conflictelor de muncă", acesta constituind dreptul comun în materie.

Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de C. muncii, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali.

Prin conflicte de muncă se înțeleg conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.

Art. 266 din C. muncii statuează că: "Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

În raport de dispozițiile art. 269 alin. (1) din C. muncii:

"Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii", iar, potrivit art. 269 alin. (2):

"Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Potrivit dispozițiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011, actualizată, "Conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal", iar dispozițiile art. 210 din același act normativ statuează în mod expres că:

"Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Cu alte cuvinte, cauza dedusă judecății fiind un litigiu de muncă, competența de soluționare aparține tribunalului.

În mod eronat Tribunalul București a apreciat că din modul în care sunt formulate pretențiile rezultă că obiectul principal al cauzei îl constituie contestarea Hotărârii Colegiului de Conducere al Curții de Apel București, în condițiile în care reclamanții nu au formulat o contestație împotriva unui astfel de act emis de Colegiul de Conducere, solicitând strict obligarea autorității publice la emiterea unor acte administrative și întemeindu-și cererea pe dispozițiile legale menționate anterior.

În concluzie, prezenta cauză este supusă dispozițiilor legale privind soluționarea litigiilor având ca obiect conflicte de muncă și asigurări sociale, practica judecătorească fiind constată în acest sens, astfel încât, competența de soluționare aparține Tribunalului București, secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 71 din Secțiunea I Cap. VIII Anexa V din Legea nr. 153/2007.

Înalta Curte constată că, pentru stabilirea competenței teritoriale a instanței de judecată, în cauza de față nu pot fi aplicate dispozițiile art. 127 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., ce reglementează competența facultativă, după calitatea uneia dintre părți, și anume, în cazul în care un grefier are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, acesta va sesiza una dintre instanțele judecătorești aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

În analiza competenței instanței judecătorești la care trebuie introdusă cererea trebuie să ne raportăm la aceste dispoziții ale art. 127 alin. (1), (2) și (3) din C. proc. civ. numai în cazul în care calitatea de reclamant o are una dintre persoanele menționate de textul legal indicat anterior. Aceste dispoziții nu pot fi aplicate decât strict și limitativ, având în vedere caracterul special al normei care face trimitere în mod expres la instanța la care reclamanții își desfășoară activitatea, în speță Curtea de Apel București.

În acest context, având în vedere că reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate și, respectiv, personal conex în cadrul Curții de Apel București, în mod greșit cererea de chemare în judecată a fost introdusă inițial pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., B., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB. și pe pârâții Curtea de Apel București și Ministerul Justiției în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - CL