ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3404/2018

HOTĂRÂRE

04.10.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3404/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, sub nr. x/04.09.2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Ilfov și Curtea de Apel București au solicitat: acordarea de despăgubiri, constând în contravaloarea sumei compensatorii, reprezentând diferențele salariale rezultate dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectoriale de 291,98 RON, aflată în plată efectiv și până la venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 16.06.2014 și pe viitor, până la încetarea raportului de serviciu al acestora; să se realizeze egalizarea indemnizațiilor reclamanților prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu luna 09.04.2015, aflată în plată la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor art. 5

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum au fost completate prin Legea nr. 71/2015, potrivit considerentelor Deciziei civile nr. 48/13.01.2017, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2016, ale Deciziei civile nr. 2509R/4.07.2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, ale Sentinței civile nr. 4332/23.09.2010 a Tribunalului Sălaj în Dosarul nr. x/2010, precum și ale altor soluții deja pronunțate la nivelul țării; să se realizeze egalizarea indemnizațiilor prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, la care să se adauge 10%, rezultând un total de 445,5 RON, începând cu 01.12.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 293/2015) până la 01.10.2016 (data de referință a Ordinului MJ nr. 4680/C/2016, modificat prin 219/C/2017; să se efectueze de îndată plățile restante, respectiv diferențele salariale rezultate, după recalcularea indemnizațiilor, conform solicitării de la pct. a și b și c, actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legate aferente de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective; să se înscrie în documentele de încadrare ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării acestor drepturi salariale.

Prin Sentința nr. 532 din 4 aprilie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, a respins excepția necompetenței materiale, invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Justiției, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Ilfov.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că acțiunea reclamanților are ca obiect un conflict de muncă, întrucât vizează obligarea angajatorilor la plata unor drepturi salariale și nu contestarea actelor de stabilire a drepturilor salariale și, prin urmare, competența materială de soluționare a litigiului aparține tribunalului - secțiile ce judecă litigii de muncă, iar nu Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

În ceea ce privește necompetența teritorială, s-a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Aceste prevederi se aplică cu prioritate, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, față de dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din C. muncii, care stipulează:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul" .

Așadar, în raport de dispozițiile speciale ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, reclamanții aveau un drept de opțiune între două instanțe: tribunalul în a cărui circumscripție își aveau domiciliul și cel în care era situat locul lor de muncă. Or, în speță, niciunul dintre reclamanți nu are domiciliul pe raza Tribunalului Dâmbovița, iar locurile de muncă ale acestora sunt situate în Buftea, deci în circumscripția Tribunalului Ilfov. Drept urmare, competența teritorială de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Ilfov.

S-a mai reținut că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., referitoare la competența facultativă, de vreme ce reclamanții sunt judecători în cadrul Judecătoriei Buftea.

Or, potrivit art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, aceste dispoziții aplicându-se în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

Prin Decizia nr. 7/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. și a stabilit că sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță.

În aceste condiții, este evident că și în ceea ce privește judecătorii, dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. sunt aplicabile doar dacă aceștia funcționează la instanța competentă să soluționeze cererea potrivit dispozițiilor de drept comun.

În cauză, s-a constatat că reclamanții funcționează la Judecătoria Buftea, iar instanța competentă potrivit dreptului comun este Tribunalul Ilfov. Prin urmare, aceștia nu pot sesiza decât instanța competentă potrivit dreptului comun în materie, respectiv Tribunalul Ilfov și nu una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care aceștia își desfășoară activitatea, conform art. 127 C. proc. civ.

Totodată, în raport de faptul că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, reclamanții aveau alegerea între instanța de domiciliu și cea a locului de muncă, chiar dacă aceasta din urmă ar fi reprezentat o opțiune interzisă de lege, în interpretarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., singura opțiune posibilă pentru aceștia ar fi fost instanța de domiciliu și nu cea alternativă conform acestui din urmă text de lege întrucât interpretarea contrară ar presupune a-i da drept acestuia la o opțiune interzisă de lege.

Prin Sentința civilă nr. 1886 din 20 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantele B., D. și O. în favoarea Tribunalului Dâmbovița. A constatat ivit conflictul negativ de competență și, în temeiul art. 134 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății și înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

La termenul de judecată din data de 20.06.2018, instanța a constatat incidența prevederilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantele B., D. și O., procedând la disjungerea acesteia prin formarea unui nou Dosar cu nr. x/2018

La adoptarea soluției, instanța a reținut că reclamantele au calitatea de judecător în cadrul Tribunalului Ilfov, începând cu data de 01.01.2018. În aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, art. 210 din Legea 62/2011 privind dialogul social și art. 127 alin. (1) C. proc. civ., ținând seama și de opțiunea expresă a reclamantelor în ceea ce privește alegerea instanței competente, respectiv Tribunalul Dâmbovița, s-a stabilit competența în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte constată că, în cauză, competența soluționării litigiului revine Tribunalului Ilfov, pentru considerentele ce succed:

Prin acțiunea disjunsă, formulată de reclamantele B., D. și O., instanța a fost învestită cu soluționarea unui conflict de muncă, de competența tribunalului în a cărui circumscripție teritorială își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, după cum rezultă din prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Astfel, în aplicarea acestor dispoziții, reclamantele din prezenta cauză aveau posibilitatea de a sesiza, fie tribunalul în a cărui circumscripție își aveau domiciliul, fie tribunalul în raza căruia era situat locul lor de muncă.

Din actele dosarului rezultă că, la data introducerii acțiunii - 04.09.2017, acestea aveau calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Buftea, unde își desfășurau efectiv activitatea.

În aceste circumstanțe, instanța competentă, potrivit dreptului comun să soluționeze cauza, este Tribunalul Ilfov.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ. "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței în care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea."

Aceste dispoziții reglementează un caz de competență facultativă pentru ipoteza în care judecătorul are calitatea de reclamant, norma interzicând sesizarea instanței competente, dacă este aceea la care acesta își desfășoară activitatea, față de dispozițiile legale în materia conflictelor de muncă, instituite de art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în raport de care competența teritorială este imperativă.

Prin Decizia nr. 7 din 16 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., s-a statuat că sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță.

Pentru a se da eficiență dispozițiilor referitoare la competența teritorială facultativă, este necesar ca reclamanții să aibă calitatea de judecător la instanța competentă să soluționeze cauza, la momentul inițierii demersului judiciar, și nu pe parcursul soluționării acesteia. Or, în speța de față, reclamantele, la data promovării acțiunii, au funcționat efectiv la Judecătoria Buftea, ulterior fiind avansate în grad la Tribunalul Ilfov, astfel că nu este îndeplinită condiția premisă ca judecătorul să funcționeze în cadrul instanței competente să soluționeze cererea de chemare în judecată, motiv pentru care, într-o asemenea situație nu este incidentă ipoteza normei cuprinsă în art. 127 C. proc. civ.

În aceste condiții, se constată că instanța competentă să soluționeze cauza pendinte este instanța în circumscripția căreia se află locul de muncă al reclamantelor, respectiv Tribunalul Ilfov, în raport de prevederile speciale ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.