ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția penală

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei penale de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 25 mai 2017, condamnata A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 242/A din data de 02 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2014, solicitând admiterea căii de atac extraordinare, desființarea deciziei menționate și rejudecarea apelului formulat împotriva sentinței penale nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În motivarea contestației în anulare formulate, condamnata A. a invocat incidența în cauză a cazului de contestație prevăzut de art. 426 lit. d) C. proc. pen., susținând, în esență, faptul că judecătorii care au soluționat cauza în apel s-au aflat în stare de incompatibilitate.

A precizat aceasta că, în principal, în privința doamnelor judecător B. și C., incompatibilitatea acestora rezultă din faptul că au făcut parte din completul care a soluționat dosarul nr. x/2013, prin decizia penală nr. 287/A din 25 septembrie 2014, admițând apelurile declarate de Parchet și de către inculpații D. și E., ocazie cu care au analizat activitatea inculpatei D.

Dosarul menționat a fost format la Curtea de Apel Constanța în baza încheierii din data de 09.04.2014, pronunțată de această instanță, prin care s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la 5 din cei 9 inculpați, membrii ai pluralității infracționale din care făcea parte și contestatoarea, luându-se act de voința acestora de a fi judecați în procedura simplificată, conform art. 374 rap. la art. 396 alin. (10) C. proc. pen. În final, instanța a pronunțat sentința penală nr. 74/P din 08.05.2014 prin care cei 5 inculpați menționați au fost condamnați pentru faptele pe care le-au recunoscut.

A mai învederat contestatoarea că, analizând activitatea inculpatei D., doamnele judecător și-au expus în mod evident punctul de vedere și cu privire la acuzațiile ce i s-au adus, elemente esențiale vizate de hotărârea pe care au pronunțat-o și care au reverberat în cauza ce o privea, respectiv elementele legate de persoana căreia inculpata D. a înmânat suma de bani cu titlu de mită, precum și cuantumul acesteia, fiind apreciate în respectiva hotărâre. În acest mod, imparțialitatea magistraților menționați a fost în mod evident afectată, aspect care constituie temei pentru constarea cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Ulterior, fiind investite cu soluționarea apelului declarat de Parchet în cauza ce o viza, doamnele judecător au formulat cerere de abținere, susținând ca și-au exprimat opinia cu privire la soluția pe care urmau să o pronunțe, însă această cerere a fost soluționată în mod eronat prin încheierea din 14.09.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul respingerii.

În motivarea contestației sunt indicate toate elementele apreciate de condamnată ca fiind unele ce justifică aserțiunea anterioară, fiind evocate pe de o parte elementele susținute de magistrații în cauză în cererile de abținere din care ar rezulta ca aceștia aveau deja opinia formată cu privire la modul de soluționare a cauzei, iar pe de altă parte motivele pentru care consideră că soluția adoptată prin încheierea din 14.09.2015 este una care nu are suport faptic și legal.

Cu privire la acest ultim aspect, contestatoarea a susținut că judecătorii ce au soluționat cererea de abținere au acționat abuziv, fără a realiza o minima analiză a acesteia și fără a observa incidența în cauză a cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., aceștia încălcând și dispozițiile Hotărârii nr. 17/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prezentând in extenso argumentele care conduc la ceastă concluzie din punctul său de vedere.

De asemenea, a susținut contestatoarea că pronunțarea acestei încheieri nu poate constitui un element care să conducă la inadmisibilitatea exercitării căii de atac a contestației în anulare, în condițiile în care, pe de o parte, o eventuală cerere de recuzare pe care ar fi formulat-o în cauză i-ar fi fost respinsă ca inadmisibilă, iar pe de altă parte, pentru că motive de incompatibilitate în ceea ce privește magistrații menționați au fost identificate și ulterior pronunțării acestei încheieri.

Cu privire la acest ultim aspect, contestatoarea a invocat că modul în care a fost realizată cercetarea judecătorească în etapa apelului, respectiv modul în care au fost încuviințate sau respinse probele, cum acestea au fost administrate, atitudinea pe care președintele completului de judecată a avut-o în ceea ce o privește, modul în care au fost consemnate declarațiile martorilor audiați, reprezintă un element important care justifică constatarea lipsei de imparțialitate a membrilor completului de judecată, element circumscris cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. În motivarea contestației, condamnata A. a analizat in extenso toate aceste elemente, prezentând aspectele care în opinia sa justifică concluzia pe care a enunțat-o vizând lipsa de imparțialitate a judecătorilor membrii ai completului.

Suplimentar contestatoarea a identificat ca element care demonstrează incompatibilitatea în care s-au aflat membrii completului de judecată și modul în care în motivarea deciziei atacate au fost analizate criticile pe care le-a formulat la adresa sentinței pronunțate de către Curtea de Apel Constanța, aceasta susținând că numai o motivare efectivă asigură caracterul echitabil al procedurii.

În particular, în motivarea contestației în anulare, pentru a justifica aserțiunea anterioară, a fost analizat modul în care în decizie sunt motivate condițiile ce au determinat instanța să adopte măsura confiscării extinse față de terții GGGGG., în condițiile în care în accepțiunea contestatoarei această măsură nu putea fi dispusă, și, mai mult, acesta nu a fost dispusă față un coinculpat.

Prin completarea depusă la termenul din 28 septembrie 2017, filele 155 -161 dosar, contestatoarea condamnată a detaliat toate aceste critici la adresa deciziei atacate, precizând că toate aceste argumente justifică ideea că magistrații care au soluționat cauza în apel au fost într-o vădită stare de incompatibilitate reliefată de considerentele confuze și eliptice utilizate pentru a motiva soluția adoptată.

În această completare, contestatoarea a realizat o analiză punctuală a deciziei penale nr. 242/A din data de 02 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2014, toate argumentele prezentate de către instanță în motivarea soluției fiind analizate și combătute de către contestatoare, prin indicarea, atât a probelor care justifică punctul de vedere expus, cât și prin combaterea modului în care acestea au fost interpretate de către completul de judecată investit cu soluționarea. De asemenea, contestatoarea a criticat și faptul că instanța a dat valență juridică și unor probe administrate în mod ilegal în opinia sa.

Argumentele menționate de către contestatoare justifică în opinia acesteia concluzia că magistrații investiți cu soluționarea cauzei în care a fost implicată au fost lipsiți în mod evident de imparțialitate, fiind într-o evidentă stare de incompatibilitate, stare care a lipsit-o în mod evident de un proces echitabil în fața unei tribunal imparțial.

La termenul din 23.11.2017, contestatoarea a depus la dosarul cauzei o nouă completare a contestației în anulare formulate, completare prin care a invocat incompatibilitate domnului judecător F. pentru un alt motiv decât cele anterior menționate.

A învederat aceasta că magistratul menționat a exercitat, în aceeași cauza, în faza de urmărire penala, atribuții proprii judecătorului de drepturi si libertăți, făcând parte din completul care, la data de 01. 11. 2013, a respins recursul pe care l-a declarat împotriva încheierii prin care Curtea de Apel București dispusese prelungirea măsurii arestării preventive dispuse împotriva sa.

Consideră contestatoarea că această activitate poate fi încadrată în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (4) C. proc. pen., text legal potrivit căruia "judecătorul de drepturi și libertăți nu poate participa, în aceeași cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac".

În subsidiar, împrejurarea care a generat starea de incompatibilitate a magistratului menționat se poate circumscrie și cazului general de incompatibilitate prev. de art. 64 alin. (1), lit. f) C. proc. pen. raportat la art. 6 CEDO, în sensul că exista o suspiciune rezonabilă ce afectează imparțialitatea acestuia.

În motivare, contestatoarea a învederat că potrivit prevederilor art. 3, 7 și 8 din Legea nr. 255/2013, atât la judecarea apelului, cât și la soluționarea contestației în anulare starea de incompatibilitate a unuia din membrii completului de judecată din apel se raporta și urmează să fie analizată din perspectiva cazurilor d incompatibilitate prevăzute de normele procedurale actuale, ale art. 64 C. proc. pen.

Ori, spre deosebire de dispozițiile art. 48, alin. (1), lit. a) din vechiul Cod, ieșit din vigoare, în prezent, incompatibilitatea de a judeca nu mai este circumscrisă doar la persoana care a soluționat propunerea, ori prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale și doar la activitatea de a judeca în fond. În prezent, judecătorul devine incompatibil, oricare ar fi fost activitatea pe care a desfășurat-o în calitate de judecător de drepturi și libertăți (masuri preventive, asigurătorii sau de siguranță, încuviințarea unor probe în cursul urmăririi penale), iar interdicția operează, în raport, cu orice altă activitate ulterioară urmăririi penale (cameră preliminară, judecată în fond, în căi ordinare sau extraordinare de atac).

În raport cu aceste coordonate legislative, constatatoarea apreciază că, în cauză, în privința judecătorului F., era incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (4) C. proc. pen.

Astfel, susține contestatoarea că judecătorul F., în calitatea în care și-a exercitat atribuțiile în procedura desfășurată în faza de urmărire penală, corespunde definiției legale dată în prezent judecătorului de drepturi și libertăți, în sensul că, acest subiect oficial, din cadrul instanței, a soluționat calea de atac pe care a promovat-o împotriva încheierii Curții de Apel București prin care s-a prelungit măsura arestului preventiv (în faza de urmărire penală). Împrejurarea că la data soluționării respectivei căi de atac, 01.11.2013, instituția judecătorului de drepturi și libertăți, nu era consacrată cu această titulatură în legislația în vigoare, nu este de natură a înlătura evidenta stare de lipsă de imparțialitate obiectivă a judecătorului, generată de exercitarea de către el, în aceeași cauza, a două funcții judiciare distincte.

Susține contestatoarea că a nu accepta reținerea unei evidente stări de incompatibilitate generată de exercitarea, de către același judecător și în aceeași cauză penală, de atribuții specifice unor funcții judiciare distincte, pe motiv că la data când a exercitat o atare activitate, în cursul urmăririi penale n-ar fi existat un text de lege explicit (așa cum există în prezent) cu privire la instituția judecătorului de drepturi și libertăți, înseamnă o încălcare gravă a dreptului persoanei la un proces echitabil, drept care exclude orice stare de inadecvare în care s-ar putea afla judecătorul unei cauze.

Această stare privește exclusiv persoana și activitatea pe care a desfășurat-o în proces și nu doar calitatea ori denumirea sub care a acționat. Prin urmare, incompatibilitatea trebuie evaluată, nu sub aspect formal, ci funcțional, întrucât se referă la imparțialitatea obiectivă a judecătorului rezultată din exercitarea unor funcții judiciare diferite. Din această perspectivă, trebuie observat că și sub aspectul testului obiectiv, imparțialitatea judecătorului F. a fost afectată ca urmare a exercitării atribuțiilor jurisdicționale în cursul urmăririi penale, exercitare ce a implicat pronunțarea asupra unor aspecte esențiale care priveau acuzațiile formulate împotriva sa și care, ulterior au făcut obiectul judecății. Astfel, dispunând asupra măsurii preventive, judecătorul și-a exprimat opinia, în sensul că sunt suficiente indicii din care ar rezulta că ar fi comis infracțiunile de care era acuzată, ca infracțiunile comise sunt grave, având o rezonanță socială negativă.

A mai susținut contestatoarea că reținerea cazului de incompatibilitate prev. de art. 64 alin. (4) C. proc. pen. la momentul judecării apelului de către judecătorul F. (ca urmare a judecării recursului îndreptat contra măsurii preventive în faza de urmărire penală, sub imperiul vechii reglementări) nu presupune o formă de retroactivitate a noilor dispoziții procedurale. Momentul la care se aplică art. 64, alin. (4) în sensul realizării dispoziției pe care acesta o conține, este momentul actual (al judecării apelului și a soluționării contestației în anulare) și nu cel trecut, astfel ca exigențele principiului actualității legii de procedură sunt pe deplin respectate.

De asemenea, în considerarea dimensiunii actuale a normelor incidente, care au extins sfera incompatibilităților generate de încălcarea principiului separării funcțiilor judiciare, nici efectele Deciziei -RIL nr. 8/2011 (M. Of. 727 din 14.10.2011) nu mai pot fi aplicate, deoarece dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. anterior (vizate de RIL) au fost abrogate. Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod a devenit incident art. 474, indice 1 C. proc. pen. din care rezultă ca într-o astfel de situație încetează obligativitatea aplicării RIL-ului.

În subsidiar, a susținut contestatoarea că în ipoteza în care, în pofida argumentelor expuse, se va aprecia că starea de incompatibilitate a judecătorului F., nu ar putea fi evaluată prin raportare la art. 64. alin. (4) C. proc. pen., pe motiv că instituția judecătorului de drepturi și libertăți nu era reglementată expres (la momentul când a soluționat recursul având ca obiect pronunțarea cu privire la măsura preventivă, în faza de urmărire penală), incompatibilitatea magistratului trebuie analizată din perspectiva cazului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Astfel, starea de incompatibilitate rămâne justificată prin aceeași împrejurare de fapt, ce urmează a fi evaluată din perspectiva cazului general prev. de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și cu aplicarea directă a garanțiilor explicite ce decurg din art. 6 paragraful 1 CEDO, în dimensiunea sa privitoare la imparțialitatea judecătorilor, așa cum au fost stabilite acestea în jurisprudența europeană.

Mai exact, judecătorul F. a participat la judecarea apelului, dispunând condamnarea inculpatei, după ce, în prealabil, la 01.11.2013, participase la o procedură jurisdicțională, desfășurată în cursul urmăririi penale, în urma căreia a dispus cu privire la măsura arestării preventive luată împotriva sa, reținând că există indicii temeinice că ar fi săvârșit fapta; această împrejurare generează motive care justifică obiectiv suspiciune că imparțialitatea judecătorului a fost afectată, într-o măsură asemănătoare cu a celorlalți doi judecători, care au declarat că se abțin de la judecarea apelului, întrucât, stabiliseră o situație de fapt pe care nu o mai puteau schimba.

În dovedirea contestației în anulare formulată a fost solicitată și administrată proba cu înscrisuri.

Prin încheierea din 08 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis în principiu contestația în anulare formulată de către contestatoare A. împotriva deciziei nr. 242/A din data de 02 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2014, pentru motivele inserate în cuprinsul acestei încheieri.

Atât anterior pronunțării încheierii menționate, cât și după admiterea în principiu a contestației în anulare, contestatoarea a depus la dosarul cauzei cereri de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 68 alin. (2) din C. proc. pen., precum și o cerere pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri în procedura prevăzută de art. 475 C. proc. pen. și urm., cereri care au fost respinse ca inadmisibile în ședința publică din 14.06.2018, pentru motivele inserate în practicaua prezentei hotărâri.

De asemenea, la dosarul cauzei au fost depuse de către intimații G. și H. memorii prin care au solicitat admiterea contestației în anulare formulată și în ceea ce îi privește înlăturarea dispoziției privind confiscarea imobilului situat în București, Calea X, nr. 213 - 217, tronson 2, et. 3, ap. 9, sector 4, imobil care le aparține.

Argumentele invocate în aceste memorii sunt în esență aceleași cu cele menționate în contestația în anulare formulată, intimații exprimându-și suplimentar nemulțumirea cu privire la modalitatea în care instanța de judecată a dispus confiscarea imobilului proprietatea lor, apreciind eronat că acesta este procurat prin folosirea sumelor de bani ce au fost obținute de către inculpata A. din comiterea infracțiunilor reținute în sarcina sa.

Examinând pe fond contestația în anulare, în raport cu motivele invocate în scris și susținute oral, raportat la actele și lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte, constată, cu majoritate, că prezenta cale extraordinară de atac nu este fondată, după cum se va arăta în continuare:

Prin decizia penală împotriva căreia s-a formulat prezenta contestație în anulare, respectiv decizia nr. 242/A din 02 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2014, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Constanța și de apelanții inculpați A., I. și J. împotriva sentinței penale nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și în ceea ce o privește pe contestatoare s-a dispus, după desființarea în parte a sentinței și rejudecare:

În baza art. 25 din C. pen. din 1969 rap. la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplic. art. 5 din C. pen., a fost condamnată inculpata la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru instigare la infracțiunea de spălare a banilor.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. din 1969, cu aplic. art. 12 din Legea nr. 187/2012.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatei prin sentința penală în pedepsele componente.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969, a fost contopită pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatei prin prezenta decizie pentru instigare la infracțiunea de spălare a banilor prev. de art. 25 din C. pen. din 1969 rap. la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplic. art. 5 din C. pen., cu pedepsele aplicate aceleiași inculpate prin sentința penală apelată de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru infracțiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 din C. pen., de 5 ani închisoare pentru infracțiunea de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 din C. pen., de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) și (2) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., de câte 1 an închisoare pentru două infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen. și de 2 ani închisoare pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., stabilind pedeapsa principală cea mai grea de 5 ani închisoare, la care adaugă un spor de 2 ani, urmând ca inculpata A. să execute, în final, pedeapsa de 7 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. din 1969.

A fost dedusă din durata pedepsei aplicată inculpatei A. reținerea din data de 09.08.2013 și arestul preventiv de la 10.08.2013 la 02.09.2014.

În baza art. 254 alin. (3) din C. pen. din 1969 a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 490.000 de euro sau echivalentul în lei la data plății.

Au fost menținute măsurile asigurătorii dispuse față de inculpata A. până la concurența sumelor de 490.000 de euro și 156.351 lei asupra imobilelor și sumelor de bani astfel cum au fost dispuse prin ordonanțele parchetului din 22.08.2013, 26.08.2013, 23.09.2013 și 30.08.2013.

În baza art. 33 din Legea nr. 656/2002 rep., a fost confiscat imobilul (apartament și loc de parcare nr. x) situat în București, Calea x, nr. 213 - 217, tronson 2, et. 3, ap. 9, sector 4 și s-a menținut măsura asiguratorie instituită asupra acestuia prin ordonanța din data de 09.09.2013.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., au fost desființate următoarele înscrisuri: actele adiționale nr. 1 din 17.05.2012 și nr. 2 din 01.06.2012 la contractul de închiriere din 06.03.2009, 50 de chitanțe de plată a chiriei și 15 declarații de primire a chiriei .

În ceea ce privește motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. d) teza a II-a C. proc. pen. care se referă la situația în care "a existat un caz de incompatibilitate", motiv care a fost avut în vedere de instanță când a dispus admiterea în principiu a contestației în anulare, acest motiv nu este aplicabil în prezenta cauză în raport de următoarele considerente.

În analiza ce se va efectua se va porni de la structurarea motivelor de contestație în anulare formulată, subsumate cazului invocat, pe trei paliere.

Un prim palier vizează incompatibilitatea doamnelor judecător B. și C., rezultată din faptul că au făcut parte din completul care a soluționat dosarul nr. x/2013, prin decizia penală nr. 287/A din 25 septembrie 2014, admițând apelurile declarate de Parchet și de către inculpații D. și E., ocazie cu care au analizat activitatea inculpatei D..

Sub acest aspect este de remarcat în primul rând faptul că magistrații menționați au formulat în cursul procesului cerere de abținere, invocând tocmai aceste elemente.

Au susținut în esență că au pronunțat decizia, penală nr. 287/A din 25 septembrie 2014, în dosarul nr. x/2013, prin care au stabilit cu titlul definitiv, participația penală a inculpatei D. în calitate de complice la infracțiunea de luare de mita, prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. anterior și art. 7 alin. (1) din Legea 78/2000, infracțiune pentru care inculpata A. este judecată în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2015, în calitate de autor, arătând, în mod explicit, prin considerentele hotărârii că inculpata D. "a ajutat un judecător de la Curtea de Apel București să primească 630,000 euro". Totodată, au menționat că prin aceeași decizie și-au exprimat cu caracter definitiv opinia că obiectul material al infracțiunii respective de luare de mită este de 630.000 euro, precizând prin considerentele hotărârii că această sumă este confirmată de materialul probator administrat în cauză precum și de poziția procesuala a inculpatei D., care a solicitat sa fie judecată în procedura simplificată, chestiune care constituie unul din motivele de apel.

Prin încheierea din camera de consiliu din 14 septembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, declarațiile de abținere formulate au fost respinse.

În conformitate cu prevederile art. 68 alin 7 C. proc. pen.: " Încheierea prin care se soluționează abținerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.". Pe cale de consecință, dispoziția de respingere a declarației de abținere cuprinsă în încheierea menționată se bucură de autoritate de lucru judecată și nu este posibil ca pe calea unei contestații în anulare, întemeiată pe prevederile art. 426 alin. (1) lit. d) teza a II-a C. proc. pen. să fie reiterate motive ce au fost cercetate de către instanță și în privința cărora s-a stabilit cu caracter definitiv.

Instanța investită cu prezenta contestație în anulare nu poate realiza în acest cadru procesual o analiză a legalității și temeiniciei încheierii menționate anterior, fără a încălca autoritatea de lucru judecat a acesteia, lucru incompatibil cu statul de drept, în condițiile respectării supremației Constituției.

În acest sens, prin decizia nr. 185/2001, Curtea Constituțională a României a stabilit, e drept în analiza textului din C. proc. pen. anterior, dar vizând dispoziția identică cu cea din actualul cod, că această prevedere, ce consacră caracterul definitiv al încheierii prin care se respinge o declarație de abținere, este constituțională și convențională.

Astfel, a stabilit cu caracter obligatoriu instanța de contencios constituțional că: " dispozițiile art. 52 alin. (6) din C. proc. pen. nu sunt contrare art. 125 din Constituție, ci în deplina concordanta cu acestea. În alin. (3) al art. 125 din Constituție se prevede că "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege". În acest sens dispozițiile constituționale ale art. 128 prevăd ca "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Prin urmare, este atributul legiuitorului sa stabilească atât căile de atac, cât și condițiile exercitării acestora. Faptul ca încheierea de ședința prin care s-a admis sau s-a respins abținerea, precum și cea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse separat nici unei căi de atac nu aduce atingere garantării constituționale a dreptului la apărare sau a posibilității de a se folosi căile de atac stabilite de legea procedurala. Lipsa reglementării privind exercitarea unei căi de atac împotriva unor atare încheieri se justifica prin nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a soluționării fondului cauzei.

Examinând dispozițiile Protocolului adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate, Curtea constata ca numai prevederile art. 2 pot fi considerate ca fiind incidente în cauza. Așadar, examinarea constituționalității textelor de lege criticate urmează să fie facută cu raportare numai la acest text, celelalte norme nefiind incidente în cauză. Sub acest aspect Curtea constata că nu sunt încălcate nici prevederile art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece acestea se referă la situațiile în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre de condamnare; or, în speță încheierea de ședința privind respingerea cererii de recuzare a unui membru al completului de judecată aparține categoriei de încheieri date în cursul judecații, prin care instanța de judecată soluționează chestiuni prealabile judecării fondului cauzei."

În esență, toate motivele menționate de către contestatoare la punctul I din cererea inițial formulată, reprezintă critici cu privire la legalitate și temeinicia încheierii menționate, fiind invocate, atât elemente legate de modul în care magistrații investiți cu soluționarea cererilor de abținere au înțeles să aplice dispozițiile legale la speța, cât și elemente legate de modul în care aceștia au interpretat și aplicat Decizia nr. 17 din 12.12.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii cu care fusese sesizată.

În condițiile în care, pentru motivele anterior menționate, nu se poate realiza o rejudecare a declarațiilor de abținere formulate de către magistrații menționați, acest prim temei al contestației în anulare formulate nu poate fi primit, fiind stabilit cu caracter definitiv faptul că judecătorii nu s-au aflat în stare de incompatibilitate ca urmare a faptului că au soluționat apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de către Curtea de Apel Constanța cu privire la coinculpații ce au uzat de procedura simplificată.

Sub un al doilea palier, motivele de contestație în anulare invocate vizează incompatibilitatea tuturor magistraților care au format completul de judecată ce a soluționat cauza în apel determinată de modalitatea în care aceștia au soluționat cauza, sub aspectul administrării probatoriului în calea de atac, precum și în privința modului în care aceștia au răspuns motivelor de apel formulate de către inculpată.

A susținut contestatoarea că modul în care aceștia au realizată cercetarea judecătorească în etapa apelului, respectiv modul în care au fost încuviințate sau respinse probele, cum acestea au fost administrate, atitudinea pe care președintele completului de judecată a avut-o în ceea ce o privește, modul în care au fost consemnate declarațiile martorilor audiați, reprezintă un element important care justifică constatarea lipsei de imparțialitate a membrilor completului de judecată, element circumscris cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Similar primului motiv de contestație analizat, Înalta Curte constată că în această procedură nu se poate proceda la realizarea unei cenzuri a hotărârii atacate, calea de atac de retractare a contestației în anulare fiind un mijloc procesual, prin care sunt îndreptate, în anumite cazuri limitate elemente care afectează legalitatea hotărârii atacate.

Contestatoarea, în esență, își bazează întreaga argumentație pe modul în care în cursul cercetării judecătorești, în cursul apelului, completul de judecată a procedat, din conduita adoptată, aceasta extrăgând elemente care în opinia sa demonstrează lipsa de imparțialitate a magistraților. Suplimentar, analiza motivării deciziei atacate, a furnizat alte elemente care în opinia acesteia justifică ideea de lipsă de imparțialitate a completului, cu consecința incompatibilității tuturor magistraților care îl compuneau.

Înalta Curte nu poate însă îmbrățișa toate aceste argumente.

În primul rând, se remarcă faptul că în cursul soluționării apelului, contestatoare nu a formulat nicio cerere de recuzare a membrilor completului de judecată, cu toate că atitudinea pe care o acuză în prezenta cale de atac extraordinară era prezentă, iar impresia legată de lipsa de imparțialitate a judecătorilor în mod evident s-a format la acel moment.

Legea îi punea la dispoziție acest mijloc procesual, iar faptul că nu a fost utilizat de către inculpată la acel moment, creează în mod evident o prezumție legată de faptul că percepția subiectivă pe care aceasta a avut-o cu privire la imparțialitatea magistraților a fost în sensul existenței acesteia.

Susținerea acesteia referitoare la faptul că nu a formulat o astfel de cerere deoarece declarația de abținere a magistraților investiți cu soluționarea cauzei a fost respinsă, și, pe cale de consecință, cererea de recuzare ar fi fost respinsă, ca inadmisibilă, nu poate fi primită, în condițiile în care în mod evident o astfel de cerere, întemeiată pe motivele ce fac obiectul prezentei contestații în anulare, nu putea fi respinsă cu această motivare.

În al doilea rând, Înalta Curte nu poate verifica în procedura de față toate elementele reclamate de către contestatoare referitoare la conduita membrilor completului de judecată, în condițiile în care nu există la dosarul cauzei elemente de probă care să dovedească susținerile sale referitoare la modul perceput ca fiind agresiv al președintelui de complet în relația pe care a avut-o cu aceasta.

În această categorie, în mod evident, nu pot fi incluse, așa cum a susținut contestatoarea, măsurile procesuale pe care completul de judecată le-a luat în cursul soluționării căii de atac, cu referire la încuviințarea probelor, administrarea acestora, modul în care anumite cereri formulate de către inculpată au fost soluționate. Acestea reprezintă în mod evident atributul exclusiv al completului de judecată, rezultatul procesului de deliberare, iar cenzurarea acestora se poate realiza numai prin intermediul căilor de atac reglementate de lege, iar din analizarea acestora nu se poate determina în mod evident existența lipsei de imparțialitate a membrilor completului de judecată.

În fine, Înalta Curte nu poate achiesa la susținerea contestatoarei în sensul că din analiza modului în care a fost motivată decizia atacată rezultă faptul că imparțialitatea membrilor completului de judecată a fost afectată.

Toate elementele pe care aceasta le-a prezentat ca fiind argumente pentru constatarea acestei stări, cu consecința incompatibilității membrilor completului de judecată, reprezintă în esență numai critici ce ar fi putut fi valorificate prin exercitarea unei căi de atac. Cum însă decizia atacată a fost pronunțată în apel aceasta este definitivă și nu mai poate fi atacată prin nici o cale de atac ordinară. Ca atare decizia se bucură de autoritate de lucru judecat, iar instanța investită cu soluționarea unei căi de atac extraordinare nu poate proceda la o analiză de natura celei solicitate de contestatoare fără a înfrânge această autoritate și fără a afecta acest principiu care asigură stabilitatea ordinii de drept și prestigiul justiției.

Faptul că în jurisprudență au fost identificate situații în care instanța investită cu soluționarea contestației în anularea a procedat la analiza modului în care a fost motivată o hotărâre definitivă și din aceasta a determinat incompatibilitatea membrilor completului de judecată nu este de natură a conduce la o altă concluzie, în condițiile în care pe de o parte jurisprudența nu este izvor de drept, iar pe de altă parte punctul de vedere exprimat în hotărârea depusă la dosar nu este îmbrățișat de acest complet.

Ultimul palier de analiză a motivelor contestației în anulare vizează pretinsa incompatibilitate în care s-a aflat domnul judecător F. determinată de faptul că acesta a dispus, în cursul urmăririi penale, anterior intrării în vigoare a C. proc. pen., cu privire la recursul formulat de către inculpată împotriva încheierii de menținere a măsurii arestului preventiv.

Astfel, prin încheierea nr. 3385 pronunțată la 01.11.2013 în dosarul nr. x/2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respins, între altele, recursul declarat de inculpata A. împotriva încheierii din 30 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Din completul de judecată în recurs a făcut parte și domnul judecător F..

Cu caracter preliminar, Înalta Curte remarcă faptul că, deși această stare de aparentă incompatibilitate a fost cunoscută de inculpata contestatoare încă de la debutul soluționării cauzei în calea de atac, aceasta nu a înțeles să formuleze o cerere de recuzare a magistratului vizat. Dacă în cazul celorlalți magistrați, membrii ai completului, a fost oferită o justificare pentru neutilizarea acestui mijloc procesual de contestare a imparțialității acestora, chiar neîmbrățișată de această instanță, în cazul domnului judecător F. nu a fost indicat niciun motiv pentru această pasivitate.

Înalta Curte nu poate deduce din această conduită a contestatoarei decât faptul că la nivel de percepție subiectivă aceasta nu a avut convingerea că magistratul menționat dă dovadă de lipsă de imparțialitate, ce ar fi justificat în mod evident solicitarea constatarea incompatibilității acestuia.

Contestatoarea a invocat ca temei juridic al incompatibilității magistratului menționat anterior prevederile art. 64 alin. (4) C. proc. pen., text legal potrivit căruia: " Judecătorul de drepturi și libertăți nu poate participa, în aceeași cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac."

Înalta Curte constată că la momentul la care domnul judecător a participat la soluționarea recursului împotriva încheierii pronunțate de Curtea de Apel București procedura penală era guvernată de prevederile codului anterior, lege care nu recunoștea separația funcțiilor judiciare.

Instituția judecătorului de drepturi și libertăți, ca subiect oficial al procesului penal care exercită o funcție distinctă în economia activității judiciare, a fost introdusă ca urmare a intrării în vigoare a Noului C. proc. pen., până la acel moment neexistând această separație funcțională.

Este drept că sub imperiul C. proc. pen. anterior magistrații investiți cu soluționarea cauzelor vizând măsurile preventive exercitau funcții judiciare similare cu cele care sunt conferite în competența judecătorului de drepturi și libertăți, însă anterior nu era instituită o separație funcțională din acest punct de vedere, iar exercitarea atribuțiilor de verificare a legalității și temeiniciei în cadrul recursului declarat împotriva încheierii prin care se lua sau se prelungea măsura arestării preventive nu atrăgea incompatibilitatea magistratului vizat în soluționarea altor recursuri vizând încheierea prin care se dispunea aceeași măsură, după cum nu devenea incompatibil să soluționeze cauza în fond.

În acest sens s-a dispus prin decizia nr. 7/2007, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, admițând recursul în interesul legii promovat a stabilit că "judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu devine incompatibil să judece un nou recurs, având ca obiect o altă încheiere, prin care s-a dispus în aceeași fază de urmărire penală cu privire la măsura arestării preventive în aceeași cauză." Prin decizia nr. 22/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite a stabilit că "Judecătorul care a soluționat în cursul urmăririi penale propunerea de arestare preventivă nu devine incompatibil să soluționeze ulterior, în aceeași cauză, cereri care au ca obiect prelungirea arestării preventive." De asemenea, prin decizia nr. 8/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a stabilit că "Judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a soluționat propunerea de luare sau prelungire a măsurii arestării preventive a învinuitului ori inculpatului în cursul urmăririi penale nu devine incompatibil să judece cauza în fond, apel sau recurs."

Rezultă, deci că sub imperiul Codului de procedură anterior nu se putea reține existența cazului de incompatibilitate în condițiile prev. de art. 48 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. anterior, în situațiile anterior enumerate.

Domnul judecător F. s-a aflat în situația expres menționată de deciziile în interesul legii citate și pe cale de consecință acesta, din punctul de vedere al normei de procedură penală anterioară, nu era în stare de incompatibilitate.

Apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de către Curtea de Apel Constanța nr. 3/P din 26 martir 2015 a fost soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, însă, după momentul intrării în vigoare a C. proc. pen.

În condițiile în care Legea nr. 255/2013, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, nu cuprinde dispoziții tranzitorii în materia incompatibilităților, judecătorul care s-a pronunțat în cursul urmăririi penale, sub imperiul vechiul C. proc. pen., cu privire la măsurile preventive, în condițiile statuate prin deciziile în interesul legii menționate, nu este incompatibil să exercite în condițiile C. proc. pen. funcția de judecător de cameră preliminară sau de judecată.

Adoptarea acestei opinii are drept punct de plecare caracterul normelor de procedură penală care sunt de strictă și imediată aplicare, fără ca prin Constituția României să se accepte aplicarea acestora retroactivă.

Față de aceste considerente teoretice, Înalta Curte consideră că în această cauză aprecierea stării de incompatibilitate a domnului judecător F. nu se poate realiză prin prisma dispozițiilor art. 64 alin. (4) C. proc. pen. așa cum a solicitat contestatoare.

Se impune însă a se analiza incompatibilitatea domnului judecător și prin prisma dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., text legal pe care contestatoarea l-a invocat și cu privire la care a solicitat să fie interpretat prin prisma disp. art. 6 paragraful 1 din CEDO, în lumina jurisprudenței instanței europene a drepturilor omului.

Din acest punct de vedere, este de observat la nivel teoretic că în conformitate cu prevederile textului legal menționat anterior:" Judecătorul este incompatibil dacă: există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată"

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene, mecanismul de verificare a absenței imparțialității implică două forme de realizare. Astfel, existența imparțialității pentru buna aplicare a art. 6 paragraf 1 se stabilește în baza unui demers subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenție convingerilor personale și comportamentului unui judecător - cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăți personale sau părtinire într-o cauză; există și un demers obiectiv, în cadrul căruia se verifică dacă instanța în sine și, printre alte aspecte, compunerea acesteia, prezintă suficiente garanții pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură cu imparțialitatea acesteia.

Astfel, Curtea Europeană ridică la rang de principiu nu numai necesitatea de a exista imparțialitate, dar și aparența de imparțialitate a judecătorului, ambele fiind condiții esențiale de care depinde încrederea publică și, în procesele penale, încrederea acuzatului în justiție.

De asemenea, Curtea a decis că imparțialitatea instanței poate fi pusă sub semnul întrebării, iar temerile acuzatului sunt obiectiv justificate atunci când, pronunțându-se asupra măsurilor preventive, judecătorul arată că există o suspiciune confirmată în mod deosebit că persoana a comis infracțiunile de care este acuzată, și apoi același judecător participă la judecarea fondului cauzei. Simplul fapt de a fi pronunțat, anterior judecării fondului cauzei, hotărâri privind privarea de libertate nu împiedică participarea aceluiași judecător la rezolvarea fondului cauzei decât dacă este însoțită de o atitudine subiectiv parțială a instanței. (Cauza Hauschildt c. Danemarcei, Hotărârea din 24 mai 1989).

De asemenea, atunci când, menținând arestarea preventivă a reclamantului, judecătorii fondului și cei ai apelului au apreciat că acesta "probabil a săvârșit infracțiunea de care este acuzat", sunt justificate în mod obiectiv temerile reclamantului cu privire la imparțialitatea judecătorilor.(Cauza Ionuț - Laurențiu Tudor c. României, Hotărârea din 24 iunie 2014).

Aplicând toate aceste considerații teoretice, izvorâte și din analiza jurisprudenței CEDO, la cauza de față, Înalta Curte consideră că se impune a fi analizată în primul rând aparența de imparțialitate a magistratului menționat anterior prin prisma modului în care acesta a analizat activitatea inculpatei A. atunci când a soluționat recursul pe care acesta l-a declarat împotriva încheierii din 30 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, încheiere prin care se admisese propunerea parchetului și se dispusese prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăriri penale.

Din analiza încheierii penale nr. 3385 din 1 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, completul de judecată care a pronunțat această încheiere fiind condus de domnul judecător F., rezultă că pasajele esențiale pentru a determina dacă acest magistrat și-a format anterior opinia cu privire la vinovăția inculpatei sunt cele aflate la filele 119 - 121. În penultimul paragraf din fila 119 se menționează că: " Din examinarea actelor dosarului rezultă indicii că inculpata A. a exercitat acte de luare de mită și, respectiv, de trafic de influență în legătură cu facilitarea obținerii unor hotărâri judecătorești de la instanța de recurs ...".

În continuarea motivării încheierii menționate sunt evidențiate pe de o parte faptele ce îi erau imputate la momentul respectiv procesual inculpatei, iar pe de altă parte elementele care au format convingerea instanței cu privire la gradul de pericol social al faptelor pretins comise de către aceasta.

Modul în care această încheiere a fost redactată și considerentele care au fost prezentate în cuprinsul acesteia ca justificând adoptarea soluției de respingere a căii de atac pe care inculpata a exercitat-o împotriva încheierii pronunțate de Curtea de Apel București, nu justifică, în opinia Înaltei Curți, concluzia că imparțialitatea domnului judecător F. a fost afectată, acesta neexprimând în niciun mod opinii cu privire la posibila comitere a infracțiunilor ce făceau acuzării de către inculpată. Mai mult acesta nu a realizat nicio analiză a probelor care erau administrate până la acel moment procesual, limitându-se la a le enumera, fără a realiza judecăți de valoare cu privire la relevanța acestora.

Toate aceste conduc Înalta Curte la concluzia că imparțialitatea magistratului menționat anterior nu a fost în mod cert afectată, modul în care acesta a soluționat recursul împotriva încheierii de prelungire a măsurii arestului preventiv, precum și considerentele pentru care a fost adoptată această soluție, nerelevând o atitudine subiectivă, de natură a determina temerile contestatoarei cu privire la afectarea imparțialității acestuia.

În aceste condiții, având în vedere inclusiv jurisprudența CEDO, faptul că un judecător care soluționează cauza în primă instanță și a luat decizii în aceeași cauză, în special în privința detenției preventive, nu poate justifica per se temerile reclamantului cu privire la imparțialitatea magistratului, ci este necesar a fi analizate circumstanțele concrete ale cauzei prin prisma art. 6 paragraful 1 CEDO, Înalta Curte consideră că în analiza anterior realizată confirmă inexistența unor elemente care să confirme afectarea imparțialității domnului judecător F., atât din punct de vedere subiectiv, cât și din punct de vedere obiectiv.

În fine, este de remarcat faptul că această constatare a instanței este confirmată și de aspectul reținut preliminar, atunci când s-a pornit la analiza acestui palier din motivele de contestație în anulare. În cursul soluționării apelului declarat împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Constanța, inculpata A. nu a formulat nicio cerere de recuzare a magistratului, deși toate motivele care au fundamentat prezenta contestație în anulare îi erau cunoscute. Per a contrario nu se poate considera decât că atât conduita magistratului, cât și modul în care acesta a soluționat și motivat cauza anterioară cu care fusese investit, nu au indus în percepția inculpatei temerea că judecătorul F. ar avea o atitudine părtinitoare.

Reverificând toate aceste aspecte, raportat la argumentele detaliate în precedent, Înalta Curte constată, cu majoritate, că nu este fondată calea extraordinară de atac, nefiind întrunit cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pe

§ Cauze similare