ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3498/2017

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la 11.07.2013, reclamanta A., organism de gestiune colectivă a drepturilor producătorilor de înregistrări audiovizuale (A.), a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), anularea Deciziei ORDA nr. 34 din 20 martie 2013 și suspendarea actului administrativ.

Prin încheierea din 05.11.2013, Curtea a dispus suspendarea executării Deciziei ORDA nr. 34 din 20 martie 2013 până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Reclamanta a arătat că este necesară și analizarea legalității Deciziei ORDA nr. 218/2011, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În ședința publică din 29.10.2013, reclamanta, a arătat că înțelege să invoce excepția de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 218/2011.

La termenul din 10.12.2013, reclamanta a depus la dosar notă de concluzii în care a arătat poziția sa asupra admisibilității excepției de nelegalitate și a dezvoltat motivele de nelegalitate.

La același termen, pârâta a depus note scrise prin care a invocat inadmisibilitatea excepției de nelegalitate.

La termenul din 10.12.2013, instanța a constatat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a excepției de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 218/2011.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare pe excepția de nelegalitate la data de 31.01.2014, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității excepției de nelegalitate, a autorității de lucru judecat, și a solicitat respingerea excepției de nelegalitate ca neîntemeiată.

1.2. Soluția primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1341 din 29 aprilie 2014 a respins excepțiile inadmisibilității și autorității de lucru judecat, a admis excepția de nelegalitate, a constatat nelegalitatea Deciziei ORDA nr. 218 din 05 iulie 2011, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. (A. în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, a anulat în parte Decizia ORDA nr. 34 din 20 martie 2013, cu privire la art. 1 pct. 1, 2, 3 (repartizarea sumelor colectate, reținerea comisionului administrativ, respectarea Deciziei ORDA 218/2011), a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a celorlalte dispoziții ale Deciziei 34/2013, a obligat pârâta la plata sumei de 1200 RON reprezentând cheltuieli de judecată, admise în parte.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac recurenta susține că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și cu încălcarea efectului autorității lucrului judecat.

Astfel, recurenta-pârâtă, arată, în ceea ce privește decizia nr. 218/2011, faptul că intimatei-reclamantei i-a fost acordat un termen pentru intrarea în legalitate a organismului de gestiune colectivă, în sensul gestionării unei singure categorii de drepturi în domeniul audiovizual.

Decizia nr. 218/2011 a fost contestată în cadrul dosarului Curții de Apel București nr. x/2/2011, instanța respingând acțiunea ca rămasă fără obiect.

În recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat nul recursul declarat de A., astfel că, în raport de această decizie, recurenta susține că în cauză există autoritate de lucru judecat în privința legalității deciziei nr. 218/2011, aspect ce face imposibilă repunerea în discuție a actului pe calea excepției de nelegalitate.

În cel de al doilea rând, recurenta afirmă că în mod greșit a admis instanța fondului excepția de nelegalitate în privința deciziei ORDA nr. 218/2011, soluția reflectând greșita aplicare a art. 125 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia organismele de gestiune colectivă pot fi create în mod separat pentru gestionarea de categorii distincte de drepturi, corespunzând unor domenii diferite de creație, precum și pentru gestionarea de drepturi aparținând unor categorii distincte de titulari.

Astfel, sintagma pot fi create exprimă o opțiune, nefiind obligatorie înființarea organismelor de gestiune colectivă însă legiuitorul folosește noțiunile de separat și distinct, ceea ce atestă intenția dea reglementa în sensul separării constituirii organismelor de gestiune colectivă pe categorii distincte de drepturi corespunzând unor domenii diferite de creație(drept de autor) și pe drepturi aparținând unor categorii distincte de titulari.

În concluzie, recurenta susține că sentința civilă criticată este nelegală, în ceea ce privește soluția de admitere a excepției de nelegalitate și, în consecință, de anulare parțială a deciziei nr. 34 din 20 martie 2013.

Aceeași concluzie este avansată de recurentă și în privința soluției de anulare parțială a deciziei nr. 34 din 20 martie 2013, cu privire la punctele 1 și 2, afirmând recurenta, în esență, că dispozițiile art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996 instituie în sarcina organimselor de gestiune colectivă obligația de a plăti sumele colectate, nefiind suficientă o repartizare scriptică a acestora.

2.1. Procedura derulată în fața instanței de recurs

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului de față, s-a concluzionat că în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu, având în vedere că acesta îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c)-e) din C. proc. civ., a fost declarat în termen, motivele de recurs se încadrează celor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nici nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis în principiu recursul formulat de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor împotriva sentinței nr. 1341 din 29 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, și s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la 26.10.2017.

Examinând recursul civil de față, Înalta Curte constată că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează.

Este de observat faptul că admiterea acțiunii în anulare parțială a deciziei nr. 34 din 20 martie 2013 este consecința admiterii excepției de nelegalitate cu privire la decizia ORDA nr. 218/2011.

Pentru a hotărî astfel, instanța fondului subliniază faptul că în urma controlului activității reclamantei pe anul 2010, s-a constatat că aceasta are obligația de a intra în legalitate, fiind stabilit prin Decizia nr. 218 din 06 iulie 2011 un termen de 30 de zile, în vederea "respectării prevederilor art. 125 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, prin gestionarea de către A. a unei singure categorii de drepturi în domeniul audiovizual".

Curtea apreciază că sunt fondate criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, art. 125 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 fiind greșit interpretat de către autoritatea pârâtă.

În aprecierea instanței fondului, restricția nu rezultă din norma: "pot fi create în mod separat". Aceasta exprimă posibilitatea, și nu obligația (ca în cazul afirmației: "nu pot fi create decât separat", sau "vor fi create în mod separat").

O restricție adusă exercițiului dreptului de liberă asociere recunoscut de Constituția României nu poate fi dedusă din împrejurările expuse de pârâtă în apărare (utilizarea repertoriului gestionat de un OGC se face prin acordarea de licențe neexclusive. Deși este considerat extins în cazul gestiunii obligatorii, repertoriul vizează același domeniu de creație sau aceeași categorie de titulari de drepturi. OGC îi reprezintă în cazul gestiunii obligatorii și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat, cu condiția ca aceștia să reprezinte același domeniu de creație sau aceeași categorie de titulari de drepturi. Obligația OGC de a negocia și de a încheia metodologii cu utilizatorii este condiționată implicit de existența unu repertoriu unitar constituit pe domenii distincte de creație sau pe categorii distincte de titulari). Dealtfel, Curtea constată că activitatea de gestionare a drepturilor de autor și a drepturilor conexe deținute de producători în domeniul operelor audiovizuale s-a desfășurat de către reclamantă pe parcursul celor 11 ani de la înființare până la momentul emiterii deciziei nr. 218/2011.

Restricția trebuie să rezulte din lege, conform art. 53 alin. (1) din Constituție, în mod neechivoc.

Înalta Curte constată, analizând cuprinsul dispozițiilor art. 124 și art. 125 din Legea nr. 8/1996, că legea prevede expres posibilitatea creării organismelor de gestiune colectivă în mod separat pentru gestionarea de categorii distincte de drepturi, corespunzând unor domenii diferite de creație, precum și pentru gestionarea de drepturi aparținând unor categorii distincte de titulari, astfel că nu poate fi vorba de o competență exclusivă a unui organism de gestiune colectivă într-un anumit domeniu de creație.

Prin urmare, dispozițiile art. 125 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 trebuie interpretate în sensul că același organism de gestiune colectivă nu poate să gestioneze repertorii aparținând mai multor domenii distincte de creație și aparținând mai multor categorii distincte de titulari. Mai concret, drepturile gestionate de organismele de gestiune colectivă trebuie să aparțină unor domenii distincte de creație (literar, artistic, științific) și unor categorii distincte de titulari (artiști, interpreți sau executanți, producători de programe, producători de videograme, etc.).

În atare context, în mod greșit a admis instanța fondului excepția de nelegalitate cu privire la decizia ORDA nr. 218/2011, soluția fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 125 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.

Înalta Curte a înlăturat criticile recurentei cu privire la încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile pronunțate în dosarul Curții de Apel București nr. x/2/2011, fiind de observat că acțiunea în discuție a fost soluționată pe excepție și nu pe fond, astfel încât problema legalității măsurilor dispuse prin decizia ORDA nr. 218/2011 nu a găsit o rezolvare definitivă pentru a putea fi opusă cu autoritate de lucru judecat în eventualele litigii ulterioare privitoare la același act administrativ.

Având în vedere că, în baza admiterii excepției de nelegalitate cu privire la decizia ORDA nr. 218/2011 curtea de apel a anulat dispozițiile art. 1 pct. 3 din decizia ORDA nr. 34 din 20 martie 2013, hotărârea primei instanțe urmează a fi casată în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și, rejudecând cauza sub acest aspect, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată acțiunea în anularea parțială a deciziei ORDA nr. 34 din 20 martie 2013, nefiind reliefat niciun argument valid cu privire la legalitatea măsurii dispuse prin acest punct în sarcina reclamantei-intimate.

Înalta Curte constată fondat recursul pârâtei și cu privire la soluția de anulare a dispozițiilor menționate la art. 1 pct. 1 și 2 din decizia ORDA nr. 34 din 20 martie 2013, prin care s-a reținut în sarcina reclamantei (1) nerepartizarea sumelor colectate către titularii de drepturi în termen de maximum de 6 luni de la data colectării, astfel fiind încălcate prevederile art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996 și (2) reținerea comisionului administrativ anterior repartizării sumelor colectate fiecărui titular de drepturi, fiind încălcate prevederile art. 134 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 8/1996.

Pentru a anula decizia ORDA nr. 34/2013 instanța fondului a reținut faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Reține instanța fondului că prevederile legii nr. 8/1996 fac diferența (normală din considerente practice) între cele două noțiuni (repartizare și plată) și definesc repartizarea ca fiind "calcularea repartiției individuale" (Art. 134 alin. (2). Astfel, deși acestea obligă la repartizarea tuturor sumelor colectate în termen de cel mult 6 luni de la colectare (art. 134 alin. (2) lit. d), în același timp acceptă posibilitatea neplății acestora timp de 3 ani, din considerente de nerevendicare a lor, și prevăd totodată și că:

- dacă unii titulari de drepturi nu au încredințat gestiunea drepturilor lor unui organism de gestiune colectivă, organismul care gestionează drepturile din aceeași categorie este considerat de drept a fi și gestionarul drepturilor lor. Dacă există în același domeniu mai multe organisme de gestiune colectivă, titularul de drepturi poate opta între acestea. Revendicarea drepturilor de către acești titulari se poate face în termen de 3 ani de la data notificării-art. 121 alin. (5)

- în cazul gestiunii colective obligatorii, sumele nerevendicate în termen de 3 ani de la data notificării sunt utilizate potrivit hotărârii adunării generale (Art. 1291).

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 134 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 8/1996 - modificată și completată prin reținerea comisionului administrativ de către A. din toate sumele colectate în condițiile în care nu toate acestea au fost repartizate, instanța fondului reține că art. 134 alin. (2) lit. e) prevede în mod clar și expres:

"comisionul datorat de titularii de drepturi se reține acestora din sumele cuvenite fiecăruia, după calcularea repartiției individuale" este evident faptul că nu pot fi confundate "calcularea" cu "repartizarea" și cu "plata" sumelor cuvenite titularilor de drepturi, acestea fiind 3 (trei) etape succesive distincte în procesul de gestionare a drepturilor patrimoniale ale titularilor.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 134 alin. (2) lit. d) și e) din Legea nr. 8/1996 trebuie interpretate în sensul că termenele imperative stabilite de legiuitor vizează plata, către titularii de drepturi, a sumelor colectate și nu repartizarea scriptică a acestora(respectiv determinarea cuantumului lor și a creditorului), astfel că în funcție de plata drepturilor cuvenite titularilor se apreciază și liceitatea reținerii comisionului datorat de titularii de drepturi.

Faptul că prevederile art. 134 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 8/1996 reglementează situația sumelor rezultate din plasamentele remunerațiilor nerevendicate și nerepartizate nu poate constitui un argument în sensul că legiuitorul acceptă posibilitatea neplății drepturilor gestionate de OGC timp de 3 ani, obligația plății acestora fiind actuală după momentul colectării și determinării titularului creditor.

Față de aceste considerente Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor 496 alin1 raportat la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va casa în parte sentința civilă criticată și, rejudecând cauza, va respinge excepția de nelegalitate a deciziei ORDA nr. 218/2011 și în tot acțiunea reclamantei, ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor împotriva sentinței nr. 1341 din 29 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și rejudecând cauza respinge excepția de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 218 din 5 iulie 2011.

Respinge în tot acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2017.