ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2877/2017

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1244 din 28 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins contestația formulată de contestatorul A. împotriva Hotărârii nr. 854 din 14 iunie 2016 a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și Hotărârii nr. 1081 din 19 septembrie 2016 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

PENTru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului Consiliul Superior al Magistraturii referitor la capătul de cerere privind plata la zi a drepturilor salariale și conferirea celorlalte prerogative aferente funcției de conducere, Înalta Curte a constatat că aceasta este lipsită de obiect, în raport cu precizarea contestatorului din ședința publică de la 15 martie 2017, în sensul că nu a înțeles să formuleze un capăt de cerere distinct cu acest obiect, ci s-a referit la aspectul general al prerogativelor aferente funcției de conducere, ca la o consecință firească a repunerii în funcția de președinte.

Referitor la criticile privind respingerea - în ședința Plenului CSM din data de 6 octombrie 2016 - a cererii contestatorului de constatare a suspendării de drept a Hotărârii nr. 1081 din 19 septembrie 2016 emisă de Plenul CSM (prin care s-a respins contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 854 din 14 iulie 2016), ca urmare a exercitării căii de atac, s-a constatat că acestea privesc o măsură ulterioară emiterii celor două hotărâri contestate în prezenta cauză, motiv pentru care nu pot fi analizate în acest cadru procesual.

De altfel, cererea de constatare a suspendării de drept a Hotărârii nr. 1081/2016 a fost reiterată în fața instanței supreme, fiind respinsă motivat prin încheierea de ședință din 1 februarie 2017.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că prin contestație se critică în principal faptul că în procedura administrativă nu au fost analizate obiecțiunile formulate cu privire la raportul Inspecției Judiciare, înscrisurile prezentate în apărare și punctele de vedere formulate, contestatorul dezvoltând pe larg aceste susțineri.

Din examinarea conținutului celor două hotărâri contestate, s-a constatat însă că acestea cuprind referiri punctuale, exprese, nu numai la procedura derulată, ci și la argumentele și probele prezentate de contestator, considerate ca având relevanță în raport cu problematica tratată, astfel că susținerea privind încălcarea dreptului la apărare nu va fi reținută ca întemeiată, cu atât mai mult, cu cât contestatorul a avut posibilitatea să propună orice probe apreciate pertinente în fața instanței de judecată și să discute în fapt și în drept toate aspectele litigioase.

În ceea ce privește hotărârile contestate, Înalta Curte a reținut că procedura de revocare din funcția de conducere derulată în speță s-a întemeiat pe art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004 rep. și art. 211 din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii aprobat prin Hotărârea nr. 326/2005 a Plenului CSM, dispoziții care prevăd că "Revocarea din funcția de conducere a judecătorilor și procurorilor pentru motivul prevăzut la art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se face în baza verificărilor efectuate de Inspecția judiciară".

La baza Hotărârii nr. 854 din 14 iulie 2016 a secției pentru judecători, de revocare a contestatorului din funcția de președinte al Tribunalului Caraș-Severin în temeiul dispozițiilor art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004 republicată, a stat Raportul Inspecției Judiciare nr. 1294/I.I/748/DIJ/2016, având ca obiect verificarea modului de îndeplinire de către judecătorii cu funcții de conducere a atribuțiilor manageriale de planificare, organizare, coordonare, control-reglare și comunicare, precum și respectarea obligațiilor prevăzute de legi și regulamente, pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor și calitatea corespunzătoare a serviciului public la Curtea de Apel Timișoara și instanțele arondate.

Referitor la reținerea refuzului contestatorului de a formula propuneri în vederea ocupării funcției de președinte al Judecătoriei Oravița, în condițiile în care exista acordul scris al unui magistrat pentru a îndeplini această funcție, Înalta Curte a constatat că, potrivit art. 14 alin. (3) din Hotărârea nr. 193/2006 a Consiliului Superior al Magistraturii, competența de a formula propunerea de delegare în funcția de președinte al judecătoriei revine președintelui tribunalului în a cărei circumscripție se află judecătoria, iar în conformitate cu art. 15 și 16, propunerea de delegare formulată cu respectarea cerințelor art. 14 trebuia transmisă Consiliului Superior al Magistraturii, însoțită de avizul Colegiului de conducere al judecătoriei sau, după caz, de avizul instanței ierarhic superioare, dacă nu exista sau nu se putea constitui colegiul de conducere la judecătoria în discuție.

Din cuprinsul Hotărârii nr. 17 din 10 decembrie 2013 a Colegiului de conducere al Tribunalului Caraș-Severin rezultă că membrii Colegiului de conducere al Judecătoriei Oravița au înaintat tribunalului propunerea de delegare a judecătorului B. în funcția de președinte al judecătoriei, propunerea fiind analizată de Colegiul de conducere al tribunalului și avizată negativ.

Acest aviz al Tribunalului Caraș-Severin, având caracter consultativ, nu este însă de natură să justifice lipsa propunerii pe care președintele tribunalului trebuia să o formuleze și, cu atât mai puțin, emiterea, la data de 08 ianuarie 2014, de către Colegiul de conducere al Tribunalului Caraș-Severin a unei hotărâri prin care s-a dispus "desemnarea doamnelor judecător C. și D., membri ai Colegiului de conducere al Tribunalului Caraș-Severin, în scopul efectuării unor verificări periodice necesare bunei funcționări a Judecătoriei Oravița dată fiind absența temporară a unui magistrat care să exercite atribuțiile prevăzute de art. 16 din Hotărârea nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești".

Se confirmă astfel concluzia neimplicării adecvate a contestatorului pentru asigurarea ocupării funcției vacante de președinte.

Din coroborarea probatoriului administrat, Înalta Curte a apreciat că se confirmă și, în contextul situației dificile existente la Judecătoria Reșița, elementele privind neformularea unei propuneri de delegare a unor judecători pe funcțiile de conducere vacante, permiterea preluării în mod nelegal a atribuțiilor colegiului de conducere al judecătoriei de către colegiul de conducere al tribunalului și neexercitarea atribuțiilor de control de către președintele tribunalului.

Astfel, atribuțiile de control reveneau, potrivit legii și Regulamentului, contestatorului însuși, personal sau prin judecători anume desemnați de el, nicidecum colegiului de conducere.

În lipsa unor magistrați care să poată fi delegați/numiți în funcțiile de conducere vacante la Judecătoria Reșița, contestatorul - ca persoană îndrituită de lege să formuleze propunerea de delegare, era cel care trebuia să depună toate eforturile pentru a identifica magistrați de la alte instanțe din subordine dispuși să își exprime acordul în vederea delegării pe aceste funcții vacante, ceea ce, în speță, nu s-a dovedit că s-a realizat corespunzător.

Nu a fost primită nici susținerea contestatorului în sensul că prin adresa nr. x/2008 a Curții de Apel Timișoara s-ar fi confirmat legalitatea preluării de către tribunal a atribuțiilor colegiului de conducere al unei instanțe din subordine.

Astfel, pe de o parte, în cuprinsul adresei se impută, nu se validează, depășirea atribuțiilor de către Colegiul de conducere al Tribunalului Caraș-Severin, avându-se în vedere faptul că la Judecătoria Reșița exista un Colegiu de conducere.

Pe de altă parte, așa cum corect a arătat și intimatul, în conformitate cu prevederile art. 49 alin. (21) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în cazul în care la judecătorii și tribunale specializate numărul judecătorilor este mai mic de trei, atribuțiile colegiului de conducere se exercită de președinte.

De asemenea, art. 18 alin. (13) și, respectiv, art. 21 alin. (13) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (incidente în situația în care nu există nici președinte al instanței) stipulează în sensul că "Dacă din cauza numărului de judecători ai instanței care declară că nu doresc să facă parte din colegiu sau din alte cauze obiective colegiul de conducere nu se poate constitui cu numărul legal de membri, până la constituirea colegiului prin procedura alegerii prevăzută de alin. (4)-(10), activitatea acestuia se va desfășura prin participarea la ședințele colegiului, cu drept de vot, prin rotație la intervale de 3 luni, a judecătorilor în activitate, în ordinea descrescătoare a vechimii la instanța la care funcționează colegiul."

Procedura de urmat în situația în care colegiul de conducere al unei instanțe nu poate funcționa este deci reglementată legal însă nicio dispoziție legală sau regulamentară nu prevede preluarea atribuțiilor într-un astfel de caz de către colegiul de conducere al instanței superioare.

În consecință, nerespectarea acestor dispoziții legale se justifica a fi reținută ca element al unui management defectuos între temeiurile revocării din funcție.

Înalta Curte a mai apreciat că, din documentația care a stat la baza hotărârii de revocare, inclusiv din raportul Inspecției Judiciare, nu reiese refuzul contestatorului de a comunica cu conducerea Curții de Apel Timișoara și, cu atât mai puțin, o legătură de cauzalitate între situațiile dificile existente la judecătoriile Oravița și Reșița și pretinsul refuz de comunicare.

Nici imputarea necunoașterii realităților existente în instanțele aflate în circumscripția Tribunalului Caraș-Severin nu poate fi reținută cu titlu general, în condițiile în care - așa cum arată și contestatorul - nu au fost indicate situațiile concrete care au generat o astfel de concluzie. De asemenea, nu se poate reține ca element al unui management defectuos (motiv al revocării din funcție) neparticiparea contestatorului la misiunea de evaluare MCV de la Curtea de Apel Timișoara, câtă vreme aceasta a fost justificată și anunțată conducerii curții de apel, iar din partea Tribunalului Caraș-Severin a fost stabilită prezența la întâlnirea din 16 septembrie 2015 a 6 magistrați, conform Hotărârii Colegiului de conducere din 3 septembrie 2015.

Nu poate fi ignorat nici aspectul că, prin Hotărârea nr. 1082 din 19 septembrie 2016, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat diferit absența vicepreședintelui tribunalului de la aceeași întâlnire, deși situația era similară, justificată obiectiv, cu situația președintelui tribunalului, care a fost analizată în aceeași ședință.

Referitor la lipsa de claritate a ordinelor de serviciu emise pentru Tribunal și Judecătoria Reșița, Înalta Curte a constatat că Plenul CSM a confirmat sub acest aspect măsura revocării dispusă de secția pentru judecători, fără ca din raportul inspecției judiciare și din celelalte probe administrate să rezulte - cel puțin cu titlu exemplificativ - care sunt acele ordine sau dispoziții care nu au putut fi puse în aplicare pe motiv că erau ambigue sau care au fost contestate de cei cărora le erau adresate. Or, în aceste condiții, elementul respectiv nu putea fi reținut ca temei al revocării.

Înalta Curte a apreciat că, deși contestatorul a prezentat exhaustiv desfășurarea relațiilor cu conducerea baroului local din perspectiva sa, atașând numeroase adrese emise către acest barou, această situație nu face decât să confirme concluzia secției pentru judecători în sensul că întreaga comunicare s-a derulat între colegiul de conducere al tribunalului și barou, evitându-se dialogul direct între președintele instanței și conducerea Baroului.

Iar această concluzie se desprinde, chiar cu înlăturarea înscrisurilor comunicate de Baroul Caraș-Severin în perioada 6 - 19 septembrie 2016, astfel cum a solicitat contestatorul în ședința publică din 15 martie 2017.

Înalta Curte a reținut că, potrivit art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările ulterioare, revocarea din funcția de conducere a judecătorilor se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea adunării generale ori a președintelui instanței, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul și comunicarea, asumarea responsabilităților și aptitudinile manageriale.

Legea nu impune, pentru luarea măsurii revocării din funcția de conducere necesitatea stabilirii încălcării sau exercitării necorespunzătoare a tuturor atribuțiilor manageriale enumerate.

Împotriva Deciziei nr. 1244 din 28 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a formulat cerere de revizuire de către A.

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire se arată în esență că prin hotărârea atacată instanța nu s-a pronunțat asupra unor lucruri cerute, și anume asupra cererilor sale de constatare a situației reale privind ocuparea temporară a funcțiilor de președinte la judecătoriile Reșița și Oravița, respectiv procesul de comunicare cu Consiliul Baroului Caraș-Severin, cu toate că respectivele cereri constituiau întocmai motivele sale de contestație prin care tindea la dovedirea altei situații de fapt decât cea reținută de Consiliul Superior al Magistraturii prin hotărârea atacată.

Prin cererea de revizuire au fost reluate susținerile expuse pe larg în contestația inițială.

Totodată, revizuentul mai susține că revocarea sa din funcția de președinte al Tribunalului Caraș-Severin s-a făcut fără a se analiza cererile sale care susțineau o realitate contrară celei reținute de Consiliul Superior al Magistraturi și fără a se fi procedat la o analiză a probelor încuviințate în dosar, ceea ce echivalează cu nepronunțarea asupra unui lucru cerut.

Mai susține că, instanța de judecată nu s-a pronunțat asupra cererii sale privind inaplicabilitatea dispozițiilor art. 18 alin. (13) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, preluând motivarea din hotărârea contestată fără a se cerceta argumentele sale, dezvoltate pe larg atât în cadrul motivării scrise, cât și cu ocazia dezbaterilor orale.

Revizuentul mai arată că instanța și-a fundamentat motivarea pe dispozițiile art. 21 alin. (13) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, în condițiile în care respectivul articol se referă la activitatea colegiului de conducere al unei curți de apel, pronunțându-se astfel asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

Revizuentul invocă Regulamentul de ordine interioară al instanțelor și Hotărârea nr. 141 din 7 februarie 2017 publicată în M. Of. nr. 130/20.02.2017, care stipulează următoarele:

"În cadrul fiecărei instanțe judecătorești funcționează un colegiu de conducere. Președintele instanței este și președintele colegiului de conducere. La instanțele la care nu există președinte și nici vicepreședinte care să îl înlocuiască, ședințele colegiului de conducere sunt prezidate de judecătorul cu cea mai mare vechime în funcție din cadrul colegiului."

Revizuentul mai susține că, în privința comunicării cu Consiliul Baroului local, completul de judecată a omis să analizeze atât argumentele privitoare la demonstrarea inițierii procesului de comunicare directă cu Baroul, cât și la poziția Ministerului Justiției în problema respectivă.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondată a cererii de revizuire formulată de revizuentul A.

Analizând cererea de revizuire, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce urmează.

În ceea ce privește susținerile revizuentului sub aspectul motivului prevăzut art. 509 alin. (1) pct. 1 teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite pentru argumentele arătate în continuare.

Conform art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.:

"(1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. republicat, cu modificările ulterioare, este o aplicare a principiului disponibilității, precum și a obligației instanței de a soluționa și de a se pronunța cu privire la toate pretențiile deduse judecății.

Acest motiv de revizuire cuprinde trei ipoteze: extra petita (instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut), minus petita (instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut) și plus petita (instanța a dat mai mult decât s-a cerut).

Din motivarea prezentei cereri de revizuire, se constată că revizuentul invocă ipotezele privind extra petita și minus petita.

Motivul de revizuire menționat se referă la obiectul cererilor cu care a fost învestită instanța, deci la pretențiile concrete formulate prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, în ceea ce privește situația în care instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut (minus petita), aceasta este incidentă atunci când instanța a omis să soluționeze un capăt de cerere sau o cerere principală, incidentală, accesorie sau adițională, cu privire la care a fost legal sesizată.

În niciun caz, această ipoteză nu este aplicabilă în situația în care au fost soluționate toate cererile deduse judecății, aceasta fiind situația în cauza de față, însă partea apreciază că instanța nu a dat un răspuns explicit tuturor argumentelor (expuse și dezvoltate pe larg) invocate în susținerea cererilor.

Totodată, analizarea împreună a argumentelor invocate de parte sau răspunsul implicit dat unor argumente prin raportare la celelalte nu se încadrează în motivul de revizuire referitor la minus petita.

În ceea ce privește ipoteza reglementată de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în varianta extra petita, revizuentul invocă ipoteza sus-menționată prin raportare la faptul că instanța care a pronunțat decizia supusă revizuirii și-a fundamentat motivarea pe un text de lege inexistent, și anume pe dispozițiile art. 21 alin. (13) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, în condițiile în care respectivul articol are doar trei alineate și se referă la activitatea colegiului de conducere al unei curți de apel, pronunțându-se astfel asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

Calea de atac extraordinară de retractare (dispozițiile care o reglementează fiind de strictă interpretare și aplicare atât în ceea ce privește condițiile de admisibilitate, cât și sub aspectul motivelor de exercitare), în ipoteza supusă analizei, poate fi exercitată atunci când instanța s-a pronunțat, din eroare, și asupra unor lucruri (cereri) care nu s-au solicitat nici în scris, și nici verbal, atunci când legea permite acest lucru.

Revizuirea nu este însă întemeiată pentru această ipoteză atunci când partea pretinde că instanța a comis o greșeală de judecată.

PENTru toate considerentele arătate, în temeiul art. 513 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei 1244 din 28 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2017.

Procesat de GGC - CT