ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1720/2017

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 23.06 2017, sub numărul 1857/1/2017, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților a solicitat ca, în contradictoriu cu intimații Asociația Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava și Nașterea Maicii Domnului Catrinari, A., B., C., D., E., F., G. și H., să se dispună anularea deciziei nr. 949 din 6 iunie 2017 pronunțată de această instanță în dosar nr. x/2014*, pentru motivele regăsite în dispozițiile art. 318 din C. proc. civ.

Motivele contestației în anulare au fost depuse la dosar, într-o primă etapă, în ședința publică din 20 septembrie 2017, iar ulterior au fost completate prin memoriul depus la dosar la data de 7.11.2017.

În motivarea contestației în anulare (din cuprinsul memoriului din 20 septembrie 2017), contestatoarea a susținut că hotărârea atacată trebuie desființată, în esență, întrucât pârâții, titulari ai recursului declarat împotriva deciziei nr. 660 din 30 iunie 2016 a Curții de apel Suceava, secția I civilă, aveau obligația de a achita taxă de timbru la valoarea pretențiilor pe care nu au plătit-o din eroarea instanței, dar și întrucât soluția adoptată în urma judecării recursului, de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, este în mod evident rezultat al unei greșeli materiale.

În dezvoltarea motivării, contestatoarea a susținut că este titulara cererii de chemare în judecată ce a fost înregistrată la data de 25 mai 2010 pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei și că, pentru susținerea acesteia, prima instanță i-a pus în vedere să achite o taxă judiciară de timbru de 60.870,88 RON, suplimentar celei de 3.353,18 RON achitată inițial. Doar în urma formulării unei cereri de reexaminare la taxa de timbru, ce a fost admisă, s-a stabilit că reclamanta (contestatoare) nu datorează taxă judiciară de timbru în virtutea dispozițiilor Legii nr. 455/2006. Cu toate acestea, susține și că în recursul la sentința civilă nr. 245 din 22 februarie 2011 a plătit jumătate din taxa judiciară de timbru plătită la fond, respectiv jumătate din 3.353,18 RON.

Astfel fiind, în vederea soluționării recursului ce a făcut obiectul deciziei a cărei desființare s-a solicitat pe calea prezentei, pârâții aveau obligația achitării unei taxe judiciare de timbru ce ar fi trebuit calculată la jumătate din taxa stabilită la fond, conform art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013, respectiv 50% din suma de 3.353,18 RON +50% din suma de 60.870,88 RON (taxă de la plata căreia reclamanta a fost scutită în nume personal, ca unitate de cult, însă scutirea nu opera și în favoarea pârâților).

Contestatoarea a susținut că obligația de a stabili taxa de timbru revenea instanței de judecată învestită cu calea de atac a recursului, iar nestabilirea și neîndeplinirea de către pârâți a acestei obligații este doar consecința erorii instanței, care se impune remediată, având ca, ulterior admiterii contestației și desființării deciziei atacate, recursul declarat să fie anulat ca netimbrat.

Desființarea deciziei civile nr. 949 din 6 iunie 2017 a Î.C.C.J. se impune și întrucât soluția la care a ajuns instanța de recurs, de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, este, în mod evident, rezultatul unei greșeli materiale observându-se că temeiul capetelor de cerere privind constatarea dreptului de proprietate a fost dat de Statutul BOR aprobat prin Decretul nr. 233 din 23 ianuarie 1949 și Statutul BOR aprobat prin H.G. nr. 53/2008, iar în privința capetelor de cerere vizând constatarea nulității contractelor de dare în plată și radierea din cartea funciară a fost invocat dreptul comun.

În drept, au fost indicate prevederile art. 318 din C. proc. civ.

La data de 7.11.2017, contestatoarea a depus la dosar completări la motivele contestației, arătând că judecata înfăptuită în recurs suferă de mai multe omisiuni și erori, acestea constând în:

- analiza cererii de chemare în judecată exclusiv în raport de temeiul juridic constând în art. 177 din Statutul BOR aprobat prin Decretul nr. 233/1949, nu și în raport de Statutul BOR aprobat prin H.G. nr. 53/2008, deși incidența celor două norme juridice este dată de momentul la care s-au emis toate actele de sfințire, de momentul încheierii actelor de dare în plată, de data finalizării construcțiilor în litigiu și de data achiziționării bunurilor mobile. Instanța de recurs s-a mărginit la a analiza doar dacă prevederile vechiului statut mai sunt sau nu în vigoare, fără a se face referire la prevederile noului statut invocat în susținerea capetelor de cerere din acțiune și din precizările la acțiune;

- instanța de recurs a stabilit că normele juridice invocate în susținerea acțiunii (Statutul BOR din 1949) nu ar mai fi în vigoare după adoptarea Constituției de la 1991, aspect ce constituie o eroare materială. Aceasta întrucât art. 177 și 169 alin. (2) din Statutul BOR din 1949 nu încalcă regula inviolabilității proprietății private, contrar celor reținute în decizia contestată (aspect reținut în spețe similare, cum ar fi decizia nr. 360 din 12 februarie 2016 a Î.C.C.J. pronunțată în dosar nr. x/2013).

- instanța de recurs a reținut doar că bunurile trebuiau dobândite "cu titlu", fără a analiza dacă acesta există sau nu, fără a avea în vedere că autorizația de construire a complexului monahal este emisă pe numele unității de cult, că la baza întabulării Asociației nu stă niciun titlu de proprietate, că nu există un proces-verbal de recepție finală a lucrărilor emis conform legii. Nu s-a avut în vedere că s-a solicitat de către reclamantă constatarea dreptului de proprietate pentru bunurile mobile, cu privire la care instanța de recurs nu s-a pronunțat, precum și faptul că au fost invocate prevederile dreptului comun în susținerea capetelor de cerere privind nulitatea absolută.

Prin aceleași completări la motivele contestației, contestatoarea a reiterat și motivul invocat inițial, relativ la necesitatea remedierii erorii instanței de recurs constând în nestabilirea taxei judiciare de timbru datorate de pârâți în recurs.

Intimații au formulat întâmpinare depusă la dosar la 15.09.2017, prin care au solicitat respingerea contestației ca inadmisibilă dat fiind că, deși temeiul său este indicat ca fiind art. 318 din C. proc. civ., motivele invocate dovedesc că este folosită această cale pentru a se deschide calea unui recurs la recurs. Ceea ce se invocă a fi erori materiale ar putea constitui, de fapt, pretinse erori de judecată, care nu pot fi îndreptate pe calea contestației în anulare, iar nu erori evidente săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății. Contestatoarea critică, de fapt, dezlegarea dată litigiului de către instanțe de recurs.

Intimații au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Ca urmare a completării motivelor contestației în anulare, intimații au mai depus la dosar la data de 8.11.2017 note de concluzii prin care au reiterat aspectele relative la inadmisibilitatea contestației în anulare pentru neîntrunirea condițiilor art. 318 alin. (1) din C. proc. civ.

A fost atașat în cauză dosarul de fond al litigiului, în care s-a pronunțat decizia atacată.

Analizând contestația în anulare în raport de motivele invocate în susținerea acesteia și de temeiul de drept indicat, art. 318 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acesteia.

Potrivit art. 318 din C. proc. civ., ce a constituit temeiul de drept al contestației în anulare deduse judecății, "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeala să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Din motivarea contestației sale, se înțelege că petenta s-a prevalat de ambele motive ale contestației în anulare speciale, acuzând în legătură cu decizia atacată atât faptul că dezlegarea dată ar fi rezultatul unor greșeli materiale evidente, dar și că instanța de recurs ar fi omis să cerceteze mai multe aspecte, elemente ale cauzei.

Înalta Curte reține natura de cale de atac extraordinară a contestației în anulare, ceea ce determină consecința ca promovarea și admisibilitatea acesteia să fie subsumate cazurilor și condițiilor expres și limitativ permise de lege.

Cel dintâi caz al contestației în anulare specială prevăzut de lege - art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.,- corespunde situației în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale.

Noțiunea de greșeală materială la care se referă textul legii are în vedere erorile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi respingerea greșită a recursului ca tardiv declarat (în urma calculului eronat al termenului ori cu neobservarea dovezilor de respectare a termenului), anularea greșită a acestuia ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului ori reaprecierea probelor.

Înalta Curte reține că petenta s-a prevalat de acest prim motiv al contestației în anulare specială pentru a invoca eroarea instanței de recurs în aprecierea naturii netimbrabile a căii de atac a recursului, ce a condus la nestabilirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru în sarcina intimaților (recurenții-pârâți), dar, în același timp, și pentru a invoca greșelile materiale evidente, în opinia sa, pe baza cărora instanța de recurs a adoptat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Or, niciuna din aceste situații nu corespunde motivului de contestație în anulare ce poate fi invocat în temeiul art. 318 alin. (1) teza I din C. proc. civ. Aceasta întrucât, pe de o parte, elementele pe baza cărora instanța de recurs a decis rejudecarea cauzei și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată nu țin nicidecum de elementele formale ale judecății în recurs, ci chiar de aspectele de fond ale litigiului care nu sunt în puterea de evaluare a instanței ce judecă în contestație în anulare. Pe de altă parte, deși chestiunea timbrajului ține de aspectele formale ale judecății în recurs, nu poate constitui motiv de contestație în anulare în sensul art. 318 teza I din C. proc. civ. nestabilirea în sarcina pârâților-recurenți a taxelor judiciare pe care contestatoarea consideră că aceștia le-ar fi datorat, observându-se că soluția adoptată nu a fost pronunțată pe baza acestui element formal, cel al timbrajului, instanța de recurs procedând la judecarea în fond a litigiului în urma admiterii recursului declarat de pârâți.

Greșelile de ordin material pentru care legiuitorul permite calea contestației în anulare trebuie să fie dintre cele pe baza cărora instanța de recurs să fie dat dezlegarea litigiului, neputându-se critica în acest cadru procesual neluarea unor măsuri de către instanța de recurs ori neadoptarea unei alte soluții în cauză, atâta timp cât, potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., este permisă atacarea cu contestație în anulare a soluției instanței de recurs "când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale".

În plus, calea contestației în anulare a fost reglementată pentru remedierea unor erori de judecată specifice, pentru corectarea cărora nu există alt remediu procedural, această cale extraordinară de atac nefiind concepută nici ca alternativă la calea de atac a recursului, dar nici ca alternativă a altor căi speciale de atac prevăzute de legiuitor, cum este, spre exemplu cea a reexaminării la taxa judiciară de timbru, prin folosirea căreia contestatoarea ar fi putut solicita aplicarea în calea de atac a recursului, a legii taxelor judiciare de timbru în sensul apreciat de aceasta ca fiind cel legal și corect.

Cel de-al doilea caz al contestației în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., - "când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare", a fost invocat de contestatoare pentru a critica (prin completările la motivarea contestației) omisiunea examinării de către instanța de recurs a tuturor temeiurilor juridice ale cererii de chemare în judecată ori a tuturor elementelor acesteia, cum ar fi dreptul reclamantei (contestatoare) asupra bunurilor mobile, analiza existenței titlurilor părților în legătură cu bunurile deduse judecății, a probelor litigiului (autorizația de construire a complexului monahal, absența procesului-verbal de recepție finală a lucrărilor, emis în baza legii).

Hotărârea instanței de recurs atacată nu poate fi examinată însă nici sub acest motiv al contestației în anulare care rămâne deschis doar titularului căii de atac a recursului (deoarece acesta este singurul în drept să pretindă remedierea vătămării produsă prin omisiunea cercetării vreunui motiv de modificare sau de casare), observându-se că petenta nu a dedus un recurs spre examinare instanței ce a pronunțat decizia civilă nr. 949 din 6 iunie 2017, judecată în care aceasta a avut poziția procesuală de intimată.

În plus, acest motiv al contestației în anulare permite criticarea deciziei de recurs doar sub aspectul invocării omisiunii examinării unui/unora din motivele de modificare sau de casare, așadar nu și a unora din argumentele ce au susținut, spre exemplu un motiv al recursului, dar nici a elementelor care privesc fondul raporturilor juridice litigioase examinate de instanța de recurs cu ocazia evocării fondului, subsecvent admiterii recursului declarat.

Cum s-a arătat, contestația în anulare nu a fost concepută nici ca o alternativă la calea de atac a recursului ori a altor căi procedurale speciale, dar nici ca un recurs la recurs, pentru a se putea supune evaluării, din punct de vedere al legalității, hotărârea instanței de recurs.

În alte cuvinte, nefiind titulara unei căi de atac a recursului împotriva deciziei civile nr. 660 din 30 ianuarie 2016, supusă controlului de legalitate prin decizia civilă nr. 949 din 6 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestatoarea nici nu are deschisă calea contestației în anulare pentru motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., motiv în puterea căruia oricum nu ar putea fi supuse cenzurii raționamentele instanței de recurs în soluționarea raportului juridic litigios, așa cum a solicitat contestatoarea atunci când a criticat decizia atacată pentru omisiunea examinării tuturor temeiurilor juridice ale cererii de chemare în judecată, ale titlurilor părților, ale probelor ori omisiunea soluționării tuturor pretențiilor deduse judecății prin cererea de chemare în judecată.

În considerarea acestor motive, contestația în anulare formulată va fi respinsă ca nefondată, iar în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., contestatoarea va fi obligată să plătească intimaților cheltuieli de judecată în cuantum de 13.960 RON, constând în onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare ale apărătorului acestora, justificate cu documentele depuse la filele 100-105 ale dosarului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților împotriva deciziei nr. 949 din 6 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă pe contestatoare la plata sumei de 13.960 RON cheltuieli de judecată către intimații Asociația Mânăstirea Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava și Nașterea Maicii Domnului Catrinari, A., H., B., C., D., E., G. și F.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2017.