ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1538/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1436 din 28.06.2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.364.199,43 RON, cu titlu de despăgubiri, din care 1.314.859,63 RON reprezintă prejudiciu efectiv și 49.339,80 RON - profit nerealizat, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii prejudiciului de imagine și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 33.859 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin contractul nr. x din 02 mai 2006, încheiat între reclamantă, reprezentată prin director general B. și pârâtă, reprezentată de director general C., prin împuternicit D., în calitate de coordonator al Direcției Programe, s-a stabilit producerea de către reclamantă în beneficiul pârâtei a unui serial de televiziune intitulat "La Urgență", cuprinzând o serie de 15 episoade, fiecare cu o durată de 52 minute și, de asemenea, cesionarea în exclusivitate a tuturor drepturilor patrimoniale de autor și/sau conexe privind programul comandat și a mărcii constând în titlul programului. Potrivit Capitolului 2, intitulat "Durata contractului", părțile au agreat ca acesta să intre în vigoare la data semnării și să fie valabil până la data de 15.02.2007, durata putând fi prelungită dacă pârâta, care avea drept de primă opțiune în ce privește continuarea producerii și difuzării TV a programului, comunică această soluție reclamantei, condițiile prelungirii urmând a fi stabilite de părți de comun acord, prin act adițional la contract.

Tribunalul a notat că ambele părți și-au îndeplinit obligațiile asumate prin contract, reclamanta producând prima serie de 15 episoade a programului de televiziune intitulat "La Urgență", iar pârâta achitând contravaloarea acestora.

În continuare, a reținut că prin adresa din 08 ianuarie 2007, reclamanta a adus la cunoștința pârâtei, respectiv coordonatorului Direcției Programe, faptul că "probabilitatea de a începe difuzarea seriei a doua a serialului "La Urgență" la începutul lunii aprilie scade cu fiecare zi din cauza neprimirii unei confirmări oficiale de către S.C. A. S.R.L. din partea Televiziunii Române pentru producția celui de-al doilea sezon și a inexistenței unui angajament ori contract semnat între cele două părți". Răspunzând acestei adrese, Dl. D., director al Direcției Programe a pârâtei, a transmis reclamantei adresa din 09 ianuarie 2007, prin care i-a comunicat faptul că "Societatea Română de Televiziune a hotărât continuarea filmului serial "La Urgență" - Seria a II-a (14 episoade) cu A.", decizie motivată de faptul că "filmul realizat de o echipă de profesioniști este cel mai bun pe piața media în acest moment", fiind redate cotele de audiență ale serialului menționat. Prin aceeași adresă, pârâta a solicitat reclamantei demararea tuturor detaliilor necesare începerii producției, precizând totodată faptul că urmează a se semna contractul "în maximum o lună de la data primirii acestei înștiințări".

Conform adresei din 23 februarie 2007, pârâta a notificat reclamanta asupra necesității clarificării raporturilor dintre părți, solicitând anumite precizări, enumerate în cuprinsul adresei menționate.

În urma întrevederii care a avut loc la data de 01.03.2007 între directorul general al reclamantei, B. și directorul Direcției Programe din cadrul Televiziunii Române, D., s-a întocmit procesul-verbal nr. x, prin care s-a convenit continuarea producției seriei a II-a a programului TV "La Urgență" și implicit semnarea contractului nu mai târziu de 15.03.2007.

Prima instanță a subliniat că în baza convențiilor enunțate și având în vedere bunele raporturi avute anterior cu pârâta, reclamanta a demarat procedurile în vederea îndeplinirii obligațiilor asumate, angajând în acest sens logistica necesară și începând producția seriei a II-a a serialului.

La data convenită de părți pentru semnarea contractului, pârâta, prin directorul Direcției Programe, a comunicat reclamantei "decizia de a întrerupe filmările pentru sezonul doi, începând cu episodul al treilea", așa cum rezultă din adresa din 15 martie 2007, urmând a se încheia "un acord pentru acoperirea cheltuielilor pe care A. le-a efectuat cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea".

De asemenea, pârâta a solicitat predarea primelor două episoade deja produse până la 06.04.2007, aceasta având loc potrivit procesului-verbal de predare-primire încheiat între părți la aceeași dată.

Cu toate acestea, până la 31.08.2007 părțile nu au încheiat niciun acord asupra sumelor cheltuite cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea, astfel cum rezultă din adresa din 31 august 2007, comunicată de către reclamantă Consiliului de Administrație al Societății Române de Televiziune.

Având în vedere această situație de fapt, tribunalul a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

În acest sens, a apreciat că fapta ilicită a pârâtei constă în neîndeplinirea obligațiilor asumate față de reclamantă, în vederea încheierii actului adițional la contractul nr. x din 02 mai 2006 ori a unui nou contract, prin care părțile să agreeze fie condițiile prelungirii duratei contractului inițial, fie modalitatea de continuare a producerii și difuzării TV a serialului "La Urgență".

Chiar dacă a considerat ca fiind întemeiate susținerile pârâtei, în sensul că potrivit art. 2.2 din contractul nr. x din 02 mai 2006, producerea de către reclamantă, respectiv achiziționarea de către pârâtă a unei alte serii din serialul "La Urgență" reprezenta un drept, iar nu o obligație și chiar dacă noi obligații contractuale între părți nu se puteau naște decât în urma unei încheieri valabile, în formă scrisă, a unui act adițional la contract sau a unui nou contract, potrivit art. 42 din Legea nr. 8/1996, prima instanță a subliniat că reclamanta a susținut că deși directorul Direcției Programe al pârâtei i-a dat asigurări ferme în sensul continuării producției seriei a II-a a serialului "La Urgență" și semnării contractului nu mai târziu de 15.03.2007, ulterior pârâta și-a retras această ofertă, refuzând să o despăgubească pentru cheltuielile efectuate cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea seriei a II-a a programului.

Pe de altă parte, tribunalul a înlăturat apărările pârâtei, potrivit cărora prin demararea de către reclamantă a demersurilor pentru realizarea seriei a II-a a serialului TV "La Urgență", în lipsa semnării între părți a vreunui act adițional la contractul nr. x din 02 mai 2006 ori a unui nou contract, aceasta și-ar fi invocat propria culpă. A apreciat că reclamanta era îndreptățită să procedeze la angajarea logisticii necesare și să înceapă producția seriei a II-a a serialului "La Urgență", în considerarea atât a relațiilor anterioare dintre părți, care au decurs normal, dar și a promisiunii ferme, formulată în scris de directorul Direcției Programe din cadrul pârâtei, D., prin care i se comunica faptul că "Societatea Română de Televiziune a hotărât continuarea filmului serial "La Urgență" - Seria a II-a (14 episoade) cu A.", motivat prin faptul că "filmul realizat de o echipă de profesioniști este cel mai bun pe piața media în acest moment".

Or, din moment ce același reprezentant al pârâtei care semnase, în numele acesteia, contractul nr. x din 02 mai 2006, a dat asigurări ferme reclamantei în sensul continuării serialului "La Urgență", solicitându-i să demareze toate demersurile necesare începerii producției și precizând că urmează a se semna contractul "în maximum o lună", prima instanță a apreciat că reclamanta nu a dat dovadă de lipsă de diligență și nici că ar fi efectuat demersurile în mod abuziv.

Totodată, a înlăturat apărarea pârâtei, în sensul că nu și-ar fi manifestat niciodată, în condițiile art. 2.2. din contract, opțiunea de a achiziționa noi episoade ale programului "La Urgență", având în vedere costul supraevaluat și audiențele mediocre înregistrate la difuzarea primelor 15 episoade, reținând că directorul Direcției Programe a comunicat reclamantei opțiunea fermă a pârâtei de a continua difuzarea serialului, motivată tocmai de audiențele mari pe care acesta le-a înregistrat, aspecte care rezultă în mod neechivoc din adresa din 09 ianuarie 2007.

În această situație, tribunalul a considerat că pârâta este autoarea unei fapte ilicite, constând în nerespectarea promisiunii de a reglementa în scris condițiile continuării serialului "La Urgență", precum și în comunicarea refuzului expres de a mai achiziționa noi episoade, ulterior realizării de către S.C. A. S.R.L. a primelor două episoade din seria a II-a a programului, ceea ce a provocat reclamantei grave prejudicii, constând în cheltuielile realizate cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea seriei a II-a a serialului, deprecierea prin inflație a prejudiciului efectiv suferit și profitul nerealizat. De asemenea, a constatat că pârâta se află în culpă pentru neparcurgerea demersurilor în vederea semnării contractului în formă scrisă, respectiv pentru refuzul de a încheia cu reclamanta un act adițional sau un nou contract, după ce anterior îi adusese la cunoștință tocmai contrariul. Astfel, întârzierea și ulterior refuzul semnării contractului, precum și solicitarea fermă adresată reclamantei privind începerea producției seriei a II-a și indicarea în mod expres a datei de predare a noilor episoade au determinat producerea în patrimoniul reclamantei a unui prejudiciu material, constând în contravaloarea cheltuielilor efectuate cu realizarea primelor două episoade din seria a II-a a programului, predate pârâtei, fără ca aceasta din urmă să achite reclamantei costul lor. Totodată, a notat că rezultă în mod neechivoc legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, reținând că reclamanta nu numai că a indicat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, ci a și dovedit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei, neexistând vreo rațiune pentru care acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. ar fi inadmisibilă.

În aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, aplicabil în materia răspunderii civile delictuale, a reținut că pârâta are obligația de a o despăgubi pe reclamantă atât pentru prejudiciul efectiv, cât și pentru profitul nerealizat.

În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, tribunalul a reținut concluziile raportului de expertiză contabilă, constatând că reclamantei i-a fost produs un prejudiciu în sumă totală de 1.364.199,43 RON, din care 1.314.859,63 RON reprezintă prejudiciu efectiv și 49.339,80 RON - profit nerealizat. Din cuprinsul raportului de expertiză, a notat că prejudiciul efectiv este format din cheltuielile efectuate de reclamantă cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea seriei a II-a a serialului, fiind totodată avută în vedere deprecierea prin inflație a sumelor plătite de reclamantă, precum și dobânda legală, începând cu data de 06.04.2007, când au fost predate pârâtei primele două episoade ale seriei a II-a, realizate de reclamantă până atunci. De asemenea, a apreciat că reclamantei i se cuvine și profitul nerealizat, în cuantum de 49.339,80 RON, reprezentând cota de 8% din cheltuielile efectuate de reclamantă cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea seriei a II-a a serialului, această valoare raportându-se la cota pe care părțile au stabilit-o pentru realizarea primei serii a programului.

Sub aspectul solicitării de obligare a pârâtei la plata contravalorii prejudiciului de imagine, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere nu a fost dovedit, motiv pentru care l-a respins; astfel, din declarația martorei E., a rezultat că S.C. A. S.R.L. "este o casă de producție cu o reputație foarte bună, care manifestă seriozitate și profesionalism".

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) și 276 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 33.859 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, Societatea Română de Televiziune a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 260/A din 14.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; ca o consecință, hotărârea atacată a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, iar intimata a fost obligată la plata către apelantă a sumei de 7.730,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, după ce a reținut aceeași situație de fapt ca și tribunalul, a subliniat că temeiul de drept al acțiunii, indicat în mod expres de către intimata-reclamantă, îl constituie dispozițiile art. 998 și 999 C. civ.

A mai notat că raporturile juridice dintre părți au debutat cu aproximativ un an înainte de momentul la care se susține că apelanta a săvârșit un delict civil în dauna intimatei; astfel, contractul nr. x din 08 mai 2006 a reglementat în detaliu atât condițiile în care urma a se realiza serialul TV "La Urgență", cât și condițiile în care drepturile asupra episoadelor realizate erau cesionate în favoarea apelantei. Acest contract a intrat în vigoare la data semnării și a fost valabil până la data de 15.02.2007, iar în art. 2.2 părțile au prevăzut că "durata contractului (...) poate fi prelungită dacă Societatea Română de Televiziune comunică această soluție A., Societatea Română de Televiziune având drept de primă opțiune în ceea ce privește continuarea producerii și difuzării TV a programului, condițiile prelungirii urmând a fi stabilite de părți de comun acord, prin act adițional la contract".

Curtea de apel a subliniat că intimata-reclamantă nu a invocat prevederile contractului menționat anterior ca temei al pretențiilor și nici nu a susținut că reprezentanții părții adverse ar fi acționat într-o manieră care ar fi fost de natură să creeze convingerea că sunt întrunite condițiile prelungirii vechiul contract, ci a afirmat că fapta ilicită constă în nesemnarea contractului pentru seria a II-a a serialului "La Urgență". Or, deși pentru a fi validată din punct de vedere juridic ca temei al angajării răspunderii delictuale, o asemenea susținere ar fi trebuit să aibă la bază existența unei obligații de natură legală, care nu a fost respectată de către apelantă, instanța de apel a constatat că nici intimata-reclamantă, nici tribunalul care a reținut existența delictului civil constând în nesemnarea sau neîncheierea unui contract scris nu au indicat o atare obligație.

Subliniind că în notele scrise pe care le-a depus la dosar după rămânerea în pronunțare, intimata a arătat că fapta ilicită a apelantei este reprezentată de comanda fermă care i-a fost adresată, pe care a acceptat-o și apoi a executat-o, Curtea a înlăturat o asemenea aserțiune, apreciind că încalcă dispozițiile art. 294 C. proc. civ., întrucât schimbă cauza cererii de chemare în judecată în apel; mai mult, a apreciat că afirmațiile legate de existența unei comenzi ferme urmată de executare plasează răspunderea pe tărâm contractual.

În opinia instanței de prim control judiciar, contractul încheiat inițial între părți are relevanță probatorie, în sensul că el infirmă și face de neacceptat susținerea intimatei că nu ar fi avut cunoștință de necesitatea încheierii contractului în formă scrisă, respectiv de necesitatea aprobării contractului cu respectarea formalităților reglementate prin Legea nr. 41/1994, cu atât mai mult cu cât nu există niciun element care să-i fi permis intimatei să considere că eventuala încheiere a unui nou contract pentru seria a II-a a serialului "La Urgență" s-ar fi putut face în alte condiții decât cele în care s-a încheiat contractul pentru prima serie sau decât cele stipulate la art. 2.2 din primul contract.

Chiar dacă atât corespondența dintre părți, cât și intenția manifestată la un moment dat de către acestea cu privire la producerea seriei a II-a a serialului sunt aspecte de necontestat, curtea de apel a apreciat că părțile cunoșteau sau trebuia să cunoască faptul că până la existența unui contract scris, respectiva corespondență și respectivele intenții nu erau producătoare de efecte juridice, așa încât intimata a produs două episoade din a doua serie, fără ca din punct de vedere juridic acestea să fi făcut obiectul unui contract.

Faptul că prima serie a avut succes comercial (aspect acceptat de către ambele părți) nu justifică, a reținut în continuare instanța de apel, producerea de către intimată a celei de-a doua serii, în tot sau în parte, fără a avea la bază un nou contract. Chiar dacă episoadele produse de intimată sunt în proprietatea acesteia și pot fi folosite sau valorificate după cum dorește aceasta, ar fi inechitabil să fie obligată apelanta să achite contravaloarea a două dintre episoadele seriei a II-a, fără ca acestea să fi fost vizionate, acceptate sau lăsate în custodia Societății Române de Televiziune, din declarația martorului D. rezultând că suportul electronic pe care sunt înregistrate cele două episoade se află la acesta, nu și că au fost arhivate la apelantă.

Instanța de prim control judiciar a mai considerat că dacă ar fi acceptat raționamentul reclamantei potrivit căruia nesemnarea contractului ar echivala cu o faptă ilicită ar însemna ca orice persoană care a avut la un moment dat relații contractuale cu Societatea Română de Televiziune și care a purtat negocieri pentru prelungirea contractului să poată, invocând succesul comercial anterior, să obțină un nou contract sau să obțină despăgubiri pentru lucrările efectuate în continuarea raporturilor juridice inițiale, dar în lipsa acordului părților cu privire la prelungirea acestora. O astfel de abordare ar înlătura cu totul posibilitatea Societății Române de Televiziune de a aprecia pe considerente de oportunitate asupra difuzării sau continuării difuzării unor programe și, implicit, cu privire la contractarea ori la continuarea contractării acestora.

Prin urmare, instanța de prim control judiciar a apreciat ca fiind firească existența unor negocieri precontractuale, dar neconcretizarea lor într-un contract a fost privită ca neputând avea caracterul unui delict civil, hotărârile Consiliului de Administrație al Societății Române de Televiziune din datele de 15.01.2007, 02.02.2007 și 20.03.2007 dovedind că au fost parcurse procedurile interne ale apelantei din perspectiva corectitudinii negocierilor cu privire la continuarea serialului "La Urgență". Ultima dintre hotărâri se referă la "pregătirea de către Direcția Economică pentru membrii Consiliului de Administrație a unei copii a contractului încheiat de Societatea Română de Televiziune pentru serialul "La Urgență" și a procesului-verbal de negociere prealabil încheierii acestui contract".

Așadar, Curtea de apel a reținut că aceste hotărâri probează că apelanta nu s-a angajat din punct de vedere legal să continue serialul, chiar dacă părțile purtaseră negocieri avansate pe această temă; în acest context, au fost evocate prevederile art. 31 lit. d) din Legea nr. 41/1994, potrivit cărora Comitetul Director al Societății Române de Televiziune aprobă angajarea și efectuarea cheltuielilor de orice natură și a tranzacțiilor comerciale și financiare, în limita competențelor aprobate de Consiliul de Administrație.

În continuare, a înlăturat teza intimatei cu privire la existența unei culpe comise cu prilejul încheierii unui contract (culpa în contraherendo), notând că o astfel de apărare ar fi fost sustenabilă doar dacă prin probele administrate nu s-ar fi demonstrat că părțile cunoșteau (sau trebuia să cunoască) faptul că negocierile sunt producătoare de efecte juridice numai dacă sunt urmate de încheierea unui contract încheiat cu respectarea formelor prevăzute de lege.

În speță, însă, chiar intimata a fost cea care a inițiat corespondența cu apelanta pentru a o determina să continue serialul "La Urgență", deși contractul privitor la prima serie prevedea că opțiunea continuării este lăsată la aprecierea Societății Române de Televiziune.

Subliniind că apelanta nu era obligată nici contractual, nici legal să continue cea de-a doua serie a serialului, indiferent de succesul celei dintâi, chiar dacă s-ar fi demonstrat matematic că în acest fel ar fi obținut în mod cert beneficii, curtea de apel a apreciat că refuzul echipei manageriale de a continua un program nu poate fi sancționat prin introducerea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală grefată pe ideea culpei în contractare constând în nefinalizarea negocierilor prin încheierea unui contract.

În aceste condiții, instanța de prim control judiciar a apreciat că indiferent câte episoade a produs intimata din seria a II-a a serialului, în lipsa contractului care să exprime voința comună a părților de a continua serialul, cheltuielile efectuate nu pot fi solicitate de la apelantă.

Faptul că Societatea Română de Televiziune a considerat că din diverse motive (de oportunitate ori de natură financiară) nu este cazul să încheie un nou contract (ori să întocmească un act adițional la primul contract) pentru cea de-a doua serie a serialului "La Urgență" nu are semnificația, în opinia curții de apel, a unui delict civil.

De aceea, reținând inexistența faptei ilicite și ținând seama de faptul că în speță nu s-a pus problema răspunderii civile contractuale, curtea a considerat apelul ca fiind fondat, așa încât l-a admis și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat intimata la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea sa și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, fie modificarea sa, în sensul respingerii apelului declarat de Societatea Română de Televiziune, ca nefondat.

Prin decizia nr. 79 din 26 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 260/A din 14.05.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a apreciat că cele menționate în apel nu sunt doar greșite, dar nici nu satisfac cerința unui proces echitabil.

În acest sens s-a reținut că instanța de apel este cea care a încălcat prevederile art. 294 C. proc. civ., în sensul că nu numai prin notele scrise depuse la dosar reclamanta a susținut că fapta ilicită a părții adverse este reprezentată de comanda fermă care i-a fost adresată, acceptată și apoi executată, ci încă de la data sesizării primei instanțe, reclamanta își întemeiase pretențiile tocmai pe aceste împrejurări factuale.

Prin urmare, reiterând aceste susțineri în calea ordinară de atac, S.C. A. S.R.L. nu a schimbat cauza cererii, așa cum greșit a reținut Curtea.

Pe de altă parte, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Înalta Curte a subliniat că prin motivele de apel, Societatea Română de Televiziune a arătat că reprezentantul său, Dl. D., în calitate de director al Direcției Programe, a dat "asigurări ferme" în sensul producerii seriei a II-a a serialului "La Urgență", că părțile au purtat o corespondență amplă pe această temă și că au încheiat și un proces-verbal prin care au convenit continuarea producției seriei a II-a a serialului.

Cu toate acestea, curtea de apel a ignorat toate aceste împrejurări, apreciind că în sarcina Societății Române de Televiziune nu poate fi identificată nicio faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, atât timp cât principiul libertății contractuale îi permitea acesteia să refuze încheierea unui contract cu S.C. A. S.R.L.

Un astfel de considerent depășește limitele cererii de apel, atât timp cât nici măcar apelanta nu invocase aspectele reținute de instanța de prim control.

Dimpotrivă, părând a face o gravă confuzie între răspunderea delictuală - pe care reclamanta își întemeiase cererea de chemare în judecată - și cea contractuală, autoarea căii ordinare de atac a susținut doar că în lipsa unui contract semnat, intimata nu este îndreptățită să primească plata episoadelor realizate.

Or, instanțele nu au fost învestite cu o cerere de obligare a pârâtei la executarea unei obligații contractuale, ci cu una în despăgubiri, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Pe de altă parte, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

S-a reținut că instanța de apel nu a procedat la o veritabilă analiză a susținerilor părților, nici nu a înlăturat motivat apărările intimatei, așa încât nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, iar hotărârea sa nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Examinarea motivării deciziei de apel prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse a condus Înalta Curte către concluzia că instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau lipsa dreptului intimatei-reclamante la a primi plata prețului, în condițiile nesemnării contractului - deși acțiunea era întemeiată pe răspunderea delictuală, nu pe cea contractuală.

De aceea, instanța de prim control judiciar nu s-a pronunțat în limitele cererii de apel, așa cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ci dimpotrivă, le-a ignorat, o asemenea situație fiind echivalentă necercetării fondului.

Curtea de apel nu a răspuns nici apărărilor potrivit cărora chiar Societatea Română de Televiziune s-a obligat, în urma negocierilor, să încheie actul, fiind cea care a oferit garanții cu privire la semnare și a recepționat primele două episoade ale seriei a II-a a serialului "La Urgență" - atitudine care nu poate fi pusă la adăpost prin invocarea principiului libertății contractuale.

Buna-credință în negocieri și sancționarea, pe tărâm delictual, a ruperii acestora, de natură a cauza un prejudiciu celeilalte părți sunt aspecte care nu au fost examinate în apel.

În egală măsură, au fost excluse de la analiză susținerile intimatei, potrivit cărora părțile nu purtau simple negocieri, ci stabiliseră elementele esențiale ale contractului, așa încât delictul civil ar consta tocmai în neîndeplinirea de către intimată a obligației asumate, de semnare a contractului.

Înalta Curte a mai subliniat că instanța de apel nu a examinat nicio probă, nici măcar pe cele a căror administrare a ordonat-o din oficiu; mai mult, nu a dat nicio eficiență nici adresei din 09 ianuarie 2007, prin care Societatea Română de Televiziune și-a exprimat opțiunea de a continua producția serialului "La Urgență" cu o nouă serie, alcătuită din 14 episoade, nici adresei din 15 martie 2007, prin care părțile au agreat ca încetarea producției să se facă "începând cu episodul al treilea", urmând a se încheia "un acord pentru acoperirea cheltuielilor pe care A. le-a efectuat cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea, pentru acoperirea acestor costuri", dar nici procesului-verbal din 06.04.2007, prin care Societății Române de Televiziune i-au fost predate primele două episoade din seria a II-a a serialului "La Urgență".

Mai mult, cu toate că din analiza art. 37 Cod comercial rezultă că, dacă revocarea unei oferte ajunge la cunoștința celeilalte părți după ce aceasta a executat-o, cel care revocă răspunde de daune-interese, instanța de apel nu a examinat incidența acestui text de lege, pentru a verifica măsura în care neexecutarea obligației de a finaliza negocierile cu bună credință, în etapa precontractuală, dă naștere unui drept la despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Prin decizia nr. 694/A din 7 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Societatea Română de Televiziune, împotriva sentinței civile nr. 1436 din 28.06.2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosar nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.; a fost obligată apelanta la plata către intimata S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 20.390,20 RON, din care: 12.820 RON cheltuieli de judecată efectuate în recurs și 7.570 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Între reclamantă și pârâtă au existat raporturi contractuale încă din anul 2006, prin încheierea contractului nr. x din 02 mai 2006, pârâta Societatea Română de Televiziune fiind reprezentată prin Directorul General C., prin împuternicit D., în calitate de coordonator al Direcției Programe, iar reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin Director General B., în calitate de producător. Obiectul contractului l-a reprezentat producerea de către reclamantă a unui serial de televiziune intitulat "La Urgență", cuprinzând o serie de 15 episoade. Totodată, prin acest contract au fost cesionate în exclusivitate toate drepturile patrimoniale de autor și conexe, privind programul comandat și a mărcii constând în titlul programului .

Conform dispozițiilor punctului 2.1 din Capitolul 2 al contractului, durata acestuia putea fi prelungită dacă Societatea Română de Televiziune comunică această soluție către A., Societatea Română de Televiziune având dreptul de prima opțiune în ceea ce privește continuarea producerii și difuzării TV a programului. Totodată, s-a menționat că urmează a se stabili prin act adițional la acest contract, condițiile prelungirii .

Ulterior, prin adresa din 08 ianuarie 2007, reclamanta în cauză a adus la cunoștința pârâtei faptul că A. a realizat un grafic de producție care să permită începerea difuzărilor seriei a 2- a a serialului "La Urgență" la începutul lunii aprilie 2007, însă probabilitatea acestei difuzări scade din cauza neprimirii unei confirmări oficiale din partea TVR, pentru continuarea producției sezonului 2.

Urmare a acestei adrese, TVR, prin Directorul Direcției Programe, D. a răspuns, emițând adresa din 9 ianuarie 2007, în care se menționează că Societatea Română de Televiziune a hotărât continuarea filmului serial "La Urgență"- seria II (14 episoade), cu A.. Se solicită totodată reclamantei să demareze toate detaliile necesare începerii producției, cu mențiunea ca, în termen de maxim o lună de la primirea adresei, urmează să fie semnat și contractul .

La 1.03.2007 Societatea Română de Televiziune a emis un proces-verbal în cuprinsul căruia se menționează că, urmare a întrevederii dintre părți, la care au participat și consilierii juridici, s-a stabilit, de comun acord, continuarea producției seriei a II-a a programului TV "La Urgență" și respectiv semnarea contractului nu mai târziu de 15 martie 2007.

În baza acestor adrese și convenții, precum și având în vedere raporturile contractuale anterioare dintre părți, reclamanta în cauză a înțeles să execute obligațiile asumate, respectiv a început producția seriei a II-a a serialului .

Cu toate acestea, la data de 15.03.2007, convenită de părți pentru semnarea contractului, pârâta a comunicat reclamantei decizia de a întrerupe filmările pentru sezonul II, începând cu episodul al treilea. Se arată totodată că, "având în vedere cheltuielile efectuate cu preproductia, producția, postproductia și lichidarea urmează a fi încheiat un acord pentru acoperirea acestor costuri". Se mai arată că "nu exclud posibilitatea revenirii asupra deciziei de continuare a colaborărilor " .

În baza solicitării pârâtei, reclamanta a procedat la predarea celor două casete cuprinzând episoadele 1 și 2 din seria a 2 a a serialului, încheind în acest sens Procesul-verbal de predare-primire din 6.04.2007 .

La 31.08.2007, reclamanta a revenit cu o adresă către pârâta în cauză, în cuprinsul căreia se face un istoric al situației litigioase și se arată că nici la acel moment nu i-au fost achitate costurile aferente preproductiei, producției și lichidării, propunând totodată eșalonarea sumelor datorate .

Conform corespondenței purtată între părți, prin poștă electronică, în data de 11.12.2008, Consiliul de administrare al Societății Române de Televiziune a adoptat o hotărâre privind situația litigioasă dintre părți, menționând că Societatea Română de Televiziune nu poate în nici un caz să fie îndatorată să plătească suma cerută de A., atâta timp cât Societatea Română de Televiziune nu a dorit să mai achiziționeze seria a II -a a serialului "La Urgență", motiv pentru care nu a mai încheiat vreun contract în acest sens cu A. și nu a aprobat în Comitetul Director sau în Consiliul De Administrație vreo astfel de negociere .

Prin adresa din 25 februarie 2007 emisă de Serviciul juridic al Societății Române de Televiziune către Consiliul Director, s-a adus la cunoștință situația litigioasă, menționându-se următoarele:

" cele două episoade au fost executate în baza unei promisiuni de contractare trimisă de către Directorul Direcției de Programe, în numele Societății Române de Televiziune, cu adresa nr. x din 9 ianuarie 2007 "…." Chiar dacă Comitetul Director al Societății Române de Televiziune nu a mai aprobat niciodată încheierea contractului de achiziție a următoarelor episoade ale noului sezon al serialului "La Urgență", nu se poate afirma că promisiunea de contractare, conținută în cele două acte emise de Direcția Programe prezentate mai sus, este nulă de drept, întrucât partenerul, considerat a fi de bună-credință, nu avea obligația să verifice dacă semnarea celor două adrese de către Directorul Direcției Programe, care semnase și contractul de achiziție al primului sezon al serialului, avea sau nu avea aprobarea Comitetului Director, această obligație revenindu-i Directorului Direcției Programe, anterior emiterii adreselor și semnării procesului-verbal .

S-a menționat totodată în cuprinsul acestei adrese că se apreciază că promisiunea de contractare semnată de directorul Direcției Programe al Societății Române de Televiziune produce afecte juridice.

În cuprinsul deciziei de casare se statuează în sensul că pricina trebuie soluționată prin prisma dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală, reținându-se totodată, cu putere obligatorie, că instanțele nu au fost învestite cu o cerere de obligare a pârâtei la executarea unei obligații contractuale, astfel încât criticile din apel urmează a fi analizate în raport de aceste statuari .

Criticile cuprinse în prima parte a cererii de apel, vizează, (astfel cum s-a reținut și prin decizia de casare) exclusiv lipsa dreptului reclamantei de a primi plata prețului, în condiția nesemnării contractului de către părți. Se invocă în acest sens inexistența unui act adițional sau a unui contract de cesiune de drepturi de autor .

Curtea, raportat la motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată și având în vedere și cele statuate cu putere obligatorie de instanța de recurs, în casare, în sensul că pricina este întemeiată exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, a apreciat că aceste critici sunt nefondate, instanța neavând a analiza raporturile contractuale dintre părți, raportat la temeiul cererii .

Mai mult, despăgubirile solicitate de reclamantă, având în vedere răspunderea civilă delictuală a pârâtei, se întemeiază tocmai pe omisiunea de a încheia un contract sau act adițional în formă scrisă, iar pe de altă parte reclamanta nici nu a susținut lipsa obligației de a se încheia între părți un act adițional .

Cât privește criticile ce vizează nedovedirea în cauză a elementelor răspunderii civile delictuale.

Prin decizia de casare s-a stabilit ca instanța de rejudecare urmează să analizeze aceste elemente raportat și la principiul bunei credințe în negocieri și sancționarea, pe tărâm delictual, a ruperii acestora, de natură a cauza un prejudiciu celeilalte părți și totodată instanța să analizeze susținerile intimatei, potrivit cărora părțile nu purtau simple negocieri, ci stabiliseră elementele esențiale ale contractului, așa încât delictul civil ar consta tocmai în neîndeplinirea de către intimată a obligației asumate, de semnare a contractului.

Se menționează de asemenea, că, în cadrul acestei analize, instanța de rejudecare urmează să analizeze incidența dispozițiilor art. 37 din C. com. în prezenta cauză, pentru a verifica măsura în care neexecutarea obligației de a finaliza negocierile cu bună-credință, în etapa precontractuală, dă naștere unui drept la despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Cât privește principiul bunei credințe în negocieri, Curtea a reținut că în sfera raporturilor juridice, buna-credință se exprimă printr-un comportament loial, onest la încheierea actelor juridice, concretizându-se într-un ansamblu de reguli pe care trebuie să și le asume orice participant la viața juridică diligent și rezonabil. Principiul este esențial pentru construirea unor relații bazate pe intenția dreaptă și pe încredere reciprocă .

Principiul bunei-credințe în exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor a fost reglementat în mod expres de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 14 din Noul C. civ., prevederi care, deși nu sunt aplicabile în cauză, consacră acest principiu de drept care există în doctrină și jurisprudență și anterior acestei reglementari .

Buna-credință în negocieri și-a găsit o reglementare specială în cuprinsul dispozițiilor art. 1183 din Noul C. civ., menționându-se și în această ipoteză că exigențele bunei-credințe trebuie respectate în negocieri, fiind sancționată conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul. Mai mult, în ipoteza când partea acționează cu rea-credință, aceasta răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți.

Aceste dispoziții se coroborează cu prevederile art. 37 din C. com., teza a 2 a, aplicabile în cauză, conform cărora:

" deși revocarea împiedică ca contractul să devie perfect, dacă ea ajunge la cunoștința celeilalte părți, după ce aceasta întreprinsese executarea lui, atunci cel ce revocă contractul răspunde de daune-interese. "

Curtea a apreciat că, situația de fapt stabilită, prin care s-au reținut pe de o parte raporturile contractuale anterioare dintre părți, bazate pe bună credință, iar pe de altă parte, negocierile purtate între părți privind continuarea serialului "La Urgență" Seria a II a, urmate de comanda fermă de continuare a producției, cu stabilirea unei date fixe de semnare a contractului, creează pe deplin convingerea Curții că în baza acestor demersuri, reclamanta era îndreptățită să procedeze la începerea producției pentru serialul respectiv.

Astfel cum rezultă de altfel și din opinia formulată de serviciul juridic al Societății Române de Televiziune prin adresa din 25 februarie 2007, cele două episoade au fost realizate în baza unei propuneri ferme de contractare, trimisă de Directorul Direcției de Programe, în numele Societății Române de Televiziune .

Această propunere, însoțită și de confirmarea Societății Române de Televiziune, produce efecte juridice, avându-se în vedere în acest sens și principiul bunei-credințe în negocieri, mai sus enunțat.

Se va reține totodată că reclamanta a acționat cu diligență, adresând pârâtei repetate cereri prin care se solicita comunicarea datei la care urma să se încheie actul adițional, menționându-se demararea producției serialului și efectuarea de cheltuieli în acest sens.

Totodată, pârâta însăși a confirmat atât buna-credință a reclamantei, cât și comanda fermă și oficială a pârâtei privind producția seriei a II-a, emițând în acest sens adresa nr. x/2007, în cuprinsul căreia se menționează:

" Am apreciat faptul că a-ți acordat atenție detaliilor referitoare la graficul producției, începând filmările chiar înainte de semnarea propriu-zisă a contractului pentru al doilea sezon, pe baza solicitărilor noastre prealabile, oficiale" .

Mai mult, părțile nu purtau simple negocieri, ci stabiliseră elementele esențiale ale contractului, respectiv obiectul acestuia și data semnării, astfel încât delictul civil constă tocmai în neîndeplinirea de către intimată a obligației asumate, de semnare a contractului .

Faptul că oferta de contractare nu a fost urmată de încheierea unui acord scris, sau că aceasta nu a fost aprobată de Organele special desemnate din cadrul Societății Române de Televiziune, nu sunt de natură să conducă la concluzia lipsei unei răspunderi a pârâtei, care în aplicarea principiului bunei-credințe, nu avea îndatorirea să verifice dacă aceste documente fuseseră mai întâi aprobate de Comitetul Director sau dacă Directorul Direcției Programe deținea o împuternicire legală pentru a purta negocieri cu reclamanta. În sprijinul acestei concluzii vine și situația anterioară, respectiv existența raporturilor contractuale ce au existat între părți .

Având în vedere cele mai sus reținute, Curtea a apreciat că instanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt, în sensul că fapta ilicită constă nu numai în nerespectarea promisiunii de a încheia un contract/act adițional scris, care să reglementeze raporturile juridice dintre părți, ci rezultă și din aplicarea tezei a 2 a a art. 37 din C. com., în sensul că revocarea a ajuns la cunoștința celeilalte părți după momentul în care aceasta pornise la executarea contractului, astfel încât aceasta datorează, în temeiul legii, daune-interese, pentru prejudiciul cauzat .

În cauză a fost dovedită existența tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, vinovăția apelantei pârâte, manifestată sub forma culpei, în sensul neefectuării demersurilor pentru încheierea contractului în forma scrisă și retragerea ulterioară a ofertei, după momentul executării ei, precum și prejudiciul, constând în rezultatele dăunătoare de natură patrimonială, respectiv cheltuielile efectuate cu preproductia, producția, postproductia și lichidarea seriei a II-a a serialului .

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat este pe deplin dovedită în cauză, având în vedere că daunele de natură patrimonială au fost produse în patrimoniul reclamantei, ca urmare tocmai a atitudinii culpabile a pârâtei, care a revocat oferta, după momentul executării de către reclamantă.

Și cea de-a treia critică formulată, cu privire la calculul greșit al despăgubirilor stabilite, respectiv a profitului nerealizat, este nefondată, reținând în acest sens că, atâta vreme cât în cauză au fost dovedite (nefiind contestate) cheltuielile făcute de reclamantă cu preproductia, producția, postproductia și lichidarea, conform înscrisurilor depuse în cauză și avute în vedere de expert, pârâta datora și plata profitului nerealizat. Valoarea acestuia nu putea fi raportată decât la procentul stabilit prin convenția anterioară a părților, atâta vreme cât toate notificările adresate reclamantei de către pârâtă făceau referire la "continuarea" serialului, rezultând în mod implicit că aceasta urmă să fie făcută în aceleași condiții ca și cele avute în vedere de părți la realizarea primei serii .

Mai mult, pentru seria a II-a a serialului nu s-a încheiat un alt contract în formă scrisă, din culpa pârâtei, iar în cauză nu s-a dovedit că părțile au schimbat condițiile anterior stabilite, privind executarea contractului și litigiile ivite între acestea.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta Societatea Română de Televiziune invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat că instanța a interpretat în mod vădit eronat faptul că pârâta nu a efectuat demersuri pentru încheierea contractului în formă scrisă, cu consecința greșitei rețineri a existenței unei fapte ilicite.

În susținerea acestui motiv de recurs recurenta a expus situația de fapt și raporturile juridice dintre părți și a arătat că în raport de dispozițiile art. 2.2 din contract și de corespondența purtată nu rezultă existența vreunei obligații în sarcina sa pentru încheierea contractului întrucât avea dreptul de a-și exprima sau nu opțiunea în acest sens.

Exprimarea opțiunii de a achiziționa și alte episoade din serial nu presupune achiziționarea în aceleași condiții ca și cele din contractul încheiat, ci noile condiții urmau a fi stabilite de părți de comun acord și materializate printr-un act adițional la contract sau încheierea a unui nou contract.

S-a arătat că nu și-a manifestat, în condițiile art. 2.2 din contract, niciodată opțiunea de a achiziționa noi episoade ale programului "La Urgență" nefiind negociate condițiile editoriale, financiare etc., respectiv nefiind încheiat act adițional la contract sau un nou contract.

În lipsa unui angajament contractual de a se achiziționa o nouă serie de episoade din program, corespondența purtată de reclamantă cu pârâta, prin directorul de programe nu poate naște obligații, respectiv nu angajează răspunderea Societății Române de Televiziune din punct de vedere legal și conform art. 2.2 din contract, întrucât nu a existat o hotărâre a Comitetului Director și/sau Consiliului de Administrație, sau a Directorului General.

Din interpretarea contractului încheiat, respectiv a art. 2.2 rezultă că între părți se puteau naște noi obligații decât în urma încheierii valabile, în formă scrisă a unui act adițional la contract sau a unui nou contract.

Reclamanta cunoștea sau trebuia să cunoască că până la existența unui nou contract sau act adițional, corespondența și intențiile exprimate nu erau producătoare de efecte juridice așa că a produs cele două episoade fără ca acestea să fi făcut obiectul unui contract.

Contractul încheiat inițial între părți are relevanță probatorie, în sensul că el infirma susținerea reclamantei că nu ar fi avut cunoștință de necesitatea încheierii contractului în formă scrisă, respectiv, de necesitatea aprobării contractului cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 41/1994.

În lipsa unei hotărâri avizate de către Comitetul Director și aprobate de Consiliul de Administrație nu poate fi angajată răspunderea pârâtei prin manifestarea de voință a oricărei persoane angajate.

Negocierile neconcretizate într-un contract nu pot fi calificate ca având caracterul unui delict civil.

În dezvoltarea motivului de recurs, fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a invocat că în mod eronat instanța a reținut că acțiunea este întemeiată exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, în sensul că fapta ilicită constă în nerespectarea promisiunii de a încheia un contract/act adițional și că elementele răspunderii se raportează la principiul bunei-credințe în negocieri.

În raport de data încheierii raporturilor juridice între părți și respectiv data faptei invocate ca fiind fapta ilicită nu sunt aplicabile dispozițiile art. 14 și art. 1183 din Noul C. civ.

Dispozițiile art. 37 din C. com. au fost aplicate greșit întrucât adresele nr. x/2007 și nr. y/2007 nu sunt acte care să angajeze răspunderea Societății Române de Televiziune, ci reprezintă numai o promisiune că se va încerca obținerea acordului necesar al Consiliului de Administrație.

Neexistând o promisiune, o ofertă legală de a contracta nu se poate vorbi de o retractare iar până ce contractul nu este legal încheiat, promisiunea/oferta sunt revocabile.

Din adresa nr. x/2007 rezultă că, încă de la acel moment, anterior expirării contractului pentru producția primei serii a serialului "La Urgență" reclamanta era în deplină cunoștință de cauză cu privire la faptul că nici un angajament nu se putea realiza, în lipsa unui contract (act adițional) astfel că nu se poate ca reclamanta să-și invoce propria culpă, aceea de a fi produs noi episoade ale programului, fără o negociere prealabilă și fără nicio bază contractuală.

Și celelalte corespondențe confirmă faptul că reclamanta a avut reprezentarea că singurul temei juridic pentru producerea unei noi serii de episoade era încheierea unui contract (act adițional).

În ce privește prejudiciul reținut de către instanță acesta nu este unul cert, atâta vreme cât părțile nu au negociat.

O altă critică a vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. arătându-se că instanța avea obligația să cenzureze cuantumul acestora în raport de complexitatea cauzei și activitatea apărătorului.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancționează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, respectiv schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest text sancționează hotărârea în situația în care instanța a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Instanței nu îi este permis să treacă peste termenii conveniți de părți în contract, stabilind alte drepturi ori obligații, interpretând greșit actul de voință al părților sau atribuindu-i un alt înțeles decât cel voit de părți, ori denaturând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Interpretarea la care se referă textul trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în art. 977-985 C. civ.

Or, în cauză, raportat la decizia de casare prin care s-a statuat cu putere obligatorie că instanțele nu au fost învestite cu o cerere de obligare a pârâtei la executarea unei obligații contractuale ci la plata de des