ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 79/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 79/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 79/2016

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Judecata în fața primei instanțe. Sentința Tribunalului București, secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 1436 din 28 iunie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.364.199,43 RON, cu titlu de despăgubiri, din care 1.314.859,63 RON reprezintă prejudiciu efectiv și 49.339,80 RON - profit nerealizat, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii prejudiciului de imagine și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 33.859 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin contractul din 02 mai 2006, încheiat între reclamantă, reprezentată prin director general B. și pârâtă, reprezentată de director general C., prin împuternicit D., în calitate de coordonator al Direcției Programe, s-a stabilit producerea de către reclamantă în beneficiul pârâtei a unui serial de televiziune intitulat XX, cuprinzând o serie de 15 episoade, fiecare cu o durată de 52 minute și, de asemenea, cesionarea în exclusivitate a tuturor drepturilor patrimoniale de autor și/sau conexe privind programul comandat și a mărcii constând în titlul programului. Potrivit Capitolului 2, intitulat „Durata contractului", părțile au agreat ca acesta să intre în vigoare la data semnării și să fie valabil până la data de 15 februarie 2007, durata putând fi prelungită dacă pârâta, care avea drept de primă opțiune în ce privește continuarea producerii și difuzării TV a programului, comunica această soluție reclamantei, condițiile prelungirii urmând a fi stabilite de părți de comun acord, prin act adițional la contract.

Tribunalul a notat că ambele părți și-au îndeplinit obligațiile asumate prin contract, reclamanta producând prima serie de 15 episoade a programului de televiziune intitulat XX, iar pârâta achitând contravaloarea acestora.

În continuare, a reținut că prin adresa din 08 ianuarie 2007, reclamanta a adus la cunoștința pârâtei, respectiv coordonatorului Direcției Programe, faptul că „probabilitatea de a începe difuzarea seriei a doua a serialului XX la începutul lunii aprilie scade cu fiecare zi din cauza neprimirii unei confirmări oficiale de către SC A. SRL din partea Televiziunii Române pentru producția celui de-al doilea sezon și a inexistenței unui angajament ori contract semnat între cele două părți". Răspunzând acestei adrese, Dl. D., director al Direcției Programe a pârâtei, a transmis reclamantei adresa din 09 ianuarie 2007, prin care i-a comunicat faptul ca „E. Tv a hotărât continuarea filmului serial XX - Seria a II-a (14 episoade) cu A.", decizie motivată de faptul că „filmul realizat de o echipă de profesioniști este cel mai bun pe piața media în acest moment", fiind redate cotele de audiență ale serialului menționat. Prin aceeași adresă, pârâta a solicitat reclamantei demararea tuturor detaliilor necesare începerii producției, precizând totodată faptul că urmează a se semna contractul „în maximum o lună de la data primirii acestei înștiințări".

Conform adresei din 23 februarie 2007, pârâta a notificat reclamanta asupra necesității clarificării raporturilor dintre părți, solicitând anumite precizări, enumerate în cuprinsul adresei menționate.

În urma întrevederii care a avut loc la data de 01 martie 2007 între directorul general al reclamantei, B. și directorul Direcției Programe din cadrul Televiziunii Române, D., s-a întocmit proces-verbal, prin care s-a convenit continuarea producției seriei a II-a a programului TV XX și implicit semnarea contractului nu mai târziu de 15 martie 2007.

Prima instanță a subliniat că în baza convențiilor enunțate și având în vedere bunele raporturi avute anterior cu pârâta, reclamanta a demarat procedurile în vederea îndeplinirii obligațiilor asumate, angajând în acest sens logistica necesară și începând producția seriei a Il-a a serialului.

La data convenită de părți pentru semnarea contractului, pârâta, prin directorul Direcției Programe, a comunicat reclamantei „decizia de a întrerupe filmările pentru sezonul doi, începând cu episodul al treilea", așa cum rezultă din adresa din 15 martie 2007, urmând a se încheia „un acord pentru acoperirea cheltuielilor pe care A. le-a efectuat cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea".

De asemenea, pârâta a solicitat predarea primelor două episoade deja produse până la 06 aprilie 2007, aceasta având loc potrivit procesului-verbal de predare-primire încheiat între părți la aceeași dată.

Cu toate acestea, până la 31 august 2007 părțile nu au încheiat niciun acord asupra sumelor cheltuite cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea, astfel cum rezultă din adresa din 31 august 2007, comunicată de către reclamantă Consiliului de Administrație al Societății Române de Televiziune.

Având în vedere această situație de fapt, tribunalul a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

În acest sens, a apreciat că fapta ilicită a pârâtei constă în neîndeplinirea obligațiilor asumate față de reclamantă, în vederea încheierii actului adițional la contractul din 02 mai 2006 ori a unui nou contract, prin care părțile să agreeze fie condițiile prelungirii duratei contractului inițial, fie modalitatea de continuare a producerii și difuzării TV a serialului XX.

Chiar dacă a considerat ca fiind întemeiate susținerile pârâtei, în sensul că potrivit art. 2.2 din contractul din 02 mai 2006, producerea de către reclamantă, respectiv achiziționarea de către pârâtă a unei alte serii din serialul XX reprezenta un drept, iar nu o obligație și chiar daca noi obligații contractuale între părți nu se puteau naște decât în urma unei încheieri valabile, în formă scrisă, a unui act adițional la contract sau a unui nou contract, potrivit art. 42 din Legea nr. 8/1996, prima instanță a subliniat că reclamanta a susținut că deși directorul Direcției Programe al pârâtei i-a dat asigurări ferme în sensul continuării producției seriei a II-a a serialului XX și semnării contractului nu mai târziu de 15 martie 2007, ulterior pârâta și-a retras această ofertă, refuzând să o despăgubească pentru cheltuielile efectuate cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea seriei a II-a a programului.

Pe de altă parte, tribunalul a înlăturat apărările pârâtei, potrivit cărora prin demararea de către reclamantă a demersurilor pentru realizarea seriei a II-a a serialului TV XX, în lipsa semnării între părți a vreunui act adițional la contractul din 02 mai 2006 ori a unui nou contract, aceasta și-ar fi invocat propria culpă. A apreciat că reclamanta era îndreptățită să procedeze la angajarea logisticii necesare și să înceapă producția seriei a II-a a serialului XX, în considerarea atât a relațiilor anterioare dintre părți, care au decurs normal, dar și a promisiunii ferme, formulată în scris de directorul Direcției Programe din cadrul pârâtei, D., prin care i se comunica faptul că „ E. Tv a hotărât continuarea filmului serial XX - Seria a II-a (14 episoade) cu A.", motivat prin faptul că „filmul realizat de o echipă de profesioniști este cel mai bun pe piața media în acest moment".

Or, din moment ce același reprezentant al pârâtei care semnase, în numele acesteia, contractul din 02 mai 2006, a dat asigurări ferme reclamantei în sensul continuării serialului XX, solicitându-i sa demareze toate demersurile necesare începerii producției și precizând că urmează a se semna contractul „în maximum o lună", prima instanță a apreciat că reclamanta nu a dat dovadă de lipsă de diligentă și nici că ar fi efectuat demersurile în mod abuziv.

Totodată, a înlăturat apărarea pârâtei, în sensul că nu și-ar fi manifestat niciodată, în condițiile art. 2.2. din contract, opțiunea de a achiziționa noi episoade ale programului XX, având în vedere costul supraevaluat și audiențele mediocre înregistrate la difuzarea primelor 15 episoade, reținând că directorul Direcției Programe a comunicat reclamantei opțiunea fermă a pârâtei de a continua difuzarea serialului, motivată tocmai de audiențele mari pe care acesta le-a înregistrat, aspecte care rezultă în mod neechivoc din adresa din 09 ianuarie 2007.

În această situație, tribunalul a considerat că pârâta este autoarea unei fapte ilicite, constând în nerespectarea promisiunii de a reglementa în scris condițiile continuării serialului XX, precum și în comunicarea refuzului expres de a mai achiziționa noi episoade, ulterior realizării de către SC A. SRL a primelor două episoade din seria a II-a a programului, ceea ce a provocat reclamantei grave prejudicii, constând în cheltuielile realizate cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea seriei a II-a a serialului, deprecierea prin inflație a prejudiciului efectiv suferit și profitul nerealizat. De asemenea, a constatat că pârâta se află în culpă pentru neparcurgerea demersurilor în vederea semnării contractului în formă scrisă, respectiv pentru refuzul de a încheia cu reclamanta un act adițional sau un nou contract, după ce anterior îi adusese Ia cunoștință tocmai contrariul. Astfel, întârzierea și ulterior refuzul semnării contractului, precum și solicitarea fermă adresată reclamantei privind începerea producției seriei a II-a și indicarea în mod expres a datei de predare a noilor episoade au determinat producerea în patrimoniul reclamantei a unui prejudiciu material, constând în contravaloarea cheltuielilor efectuate cu realizarea primelor două episoade din seria a II-a a programului, predate pârâtei, fără ca aceasta din urmă să achite reclamantei costul lor. Totodată, a notat că rezultă în mod neechivoc legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, reținând că reclamanta nu numai că a indicat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, ci a și dovedit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei, neexistând vreo rațiune pentru care acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. ar fi inadmisibilă.

În aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, aplicabil în materia răspunderii civile delictuale, a reținut că pârâta are obligația de a o despăgubi pe reclamantă atât pentru prejudiciul efectiv, cât și pentru profitul nerealizat.

În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, tribunalul a reținut concluziile raportului de expertiză contabilă, constatând că reclamantei i-a fost produs un prejudiciu în sumă totală de 1.364.199,43 RON, din care 1.314.859,63 RON reprezintă prejudiciu efectiv și 49.339,80 RON - profit nerealizat. Din cuprinsul raportului de expertiză, a notat că prejudiciul efectiv este format din cheltuielile efectuate de reclamantă cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea seriei a II-a a serialului, fiind totodată avută în vedere deprecierea prin inflație a sumelor plătite de reclamantă, precum și dobânda legală, începând cu data de 06 aprilie 2007, când au fost predate pârâtei primele două episoade ale seriei a II-a, realizate de reclamantă până atunci. De asemenea, a apreciat că reclamantei i se cuvine și profitul nerealizat, în cuantum de 49.339,80 RON, reprezentând cota de 8% din cheltuielile efectuate de reclamantă cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea seriei a II-a a serialului, această valoare raportându-se la cota pe care părțile au stabilit-o pentru realizarea primei serii a programului.

Sub aspectul solicitării de obligare a pârâtei Ia plata contravalorii prejudiciului de imagine, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere nu a fost dovedit, motiv pentru care l-a respins; astfel, din declarația martorei F., a rezultat că SC A. SRL „este o casă de producție cu o reputație foarte bună, care manifestă seriozitate și profesionalism".

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 33.859 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe, Societatea Română de Televiziune a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 260A din 14 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; ca o consecință, hotărârea atacată a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, iar intimata a fost obligată la plata către apelantă a sumei de 7.730,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, după ce a reținut aceeași situație de fapt ca și tribunalul, a subliniat că temeiul de drept al acțiunii, indicat în mod expres de către intimata-reclamantă, îl constituie dispozițiile art. 998 și 999 C. civ.

A mai notat că raporturile juridice dintre părți au debutat cu aproximativ un an înainte de momentul la care se susține că apelanta a săvârșit un delict civil în dauna intimatei; astfel, contractul din 08 mai 2006 a reglementat în detaliu atât condițiile în care urma a se realiza serialul TV XX, cât și condițiile în care drepturile asupra episoadelor realizate erau cesionate în favoarea apelantei. Acest contract a intrat în vigoare la data semnării și a fost valabil până la data de 15 februarie 2007, iar în art. 2.2 părțile au prevăzut că „durata contractului (...) poate fi prelungită dacă E. Tv comunică această soluție A., E. Tv având drept de primă opțiune în ceea ce privește continuarea producerii și difuzării TV a programului, condițiile prelungirii urmând a fi stabilite de părți de comun acord, prin act adițional la contract".

Curtea de apel a subliniat că intimata-reclamantă nu a invocat prevederile contractului menționat anterior ca temei al pretențiilor și nici nu a susținut că reprezentanții părții adverse ar fi acționat într-o manieră care ar fi fost de natură să creeze convingerea că sunt întrunite condițiile prelungirii vechiului contract, ci a afirmat că fapta ilicită constă în nesemnarea contractului pentru seria a Il-a a serialului XX. Or, deși pentru a fi validată din punct de vedere juridic ca temei al angajării răspunderii delictuale, o asemenea susținere ar fi trebuit să aibă la bază existența unei obligații de natură legală care nu a fost respectată de către apelantă, instanța de apel a constatat că nici intimata-reclamantă, nici tribunalul care a reținut existența delictului civil constând în nesemnarea sau neîncheierea unui contract scris nu au indicat o atare obligație.

Subliniind că în notele scrise pe care le-a depus la dosar după rămânerea în pronunțare, intimata a arătat că fapta ilicită a apelantei este reprezentată de comanda fermă care i-a fost adresată, pe care a acceptat-o și apoi a executat-o, curtea a înlăturat o asemenea aserțiune, apreciind că încalcă dispozițiile art. 294 C. proc. civ., întrucât schimbă cauza cererii de chemare în judecată în apel; mai mult, a apreciat că afirmațiile legate de existența unei comenzi ferme urmată de executare plasează răspunderea pe tărâm contractual.

În opinia instanței de prim control judiciar, contractul încheiat inițial între părți are relevanță probatorie, în sensul că el infirmă și face de neacceptat susținerea intimatei că nu ar fi avut cunoștință de necesitatea încheierii contractului în formă scrisă, respectiv de necesitatea aprobării contractului cu respectarea formalităților reglementate prin Legea nr. 41/1994, cu atât mai mult cu cât nu există niciun element care să-i fi permis intimatei să considere că eventuala încheiere a unui nou contract pentru seria a Il-a a serialului XX s-ar fi putut face în alte condiții decât cele în care s-a încheiat contractul pentru prima serie sau decât cele stipulate la art. 2.2 din primul contract.

Chiar dacă atât corespondența dintre părți, cât și intenția manifestată la un moment dat de către acestea cu privire la producerea seriei a Il-a a serialului sunt aspecte de necontestat, curtea de apel a apreciat că părțile cunoșteau sau trebuia să cunoască faptul că până la existența unui contract scris, respectiva corespondență și respectivele intenții nu erau producătoare de efecte juridice, așa încât intimata a produs două episoade din a doua serie, fără ca din punct de vedere juridic acestea să fi făcut obiectul unui contract.

Faptul ca prima serie a avut succes comercial (aspect acceptat de către ambele părți) nu justifică, a reținut în continuare instanța de apel, producerea de către intimată a celei de-a doua serii, în tot sau în parte, fără a avea la bază un nou contract. Chiar dacă episoadele produse de intimată sunt în proprietatea acesteia și pot fi folosite sau valorificate după cum dorește aceasta, ar fi inechitabil să fie obligată apelanta să achite contravaloarea a două dintre episoadele seriei a II-a, fără ca acestea să fi fost vizionate, acceptate sau lăsate în custodia Societății Române de Televiziune, din declarația martorului D. rezultând că suportul electronic pe care sunt înregistrate cele două episoade se află la acesta, nu și că au fost arhivate la apelantă.

Instanța de prim control judiciar a mai considerat că dacă ar fi acceptat raționamentul reclamantei potrivit căruia nesemnarea contractului ar echivala cu o faptă ilicită ar însemna ca orice persoană care a avut la un moment dat relații contractuale cu Societatea Română de Televiziune și care a purtat negocieri pentru prelungirea contractului să poată, invocând succesul comercial anterior, sa obțină un nou contract sau să obțină despăgubiri pentru lucrările efectuate în continuarea raporturilor juridice inițiale, dar în lipsa acordului părților cu privire la prelungirea acestora. O astfel de abordare ar înlătura cu totul posibilitatea Societății Române de Televiziune de a aprecia pe considerente de oportunitate asupra difuzării sau continuării difuzării unor programe și, implicit, cu privire la contractarea ori la continuarea contractării acestora.

Prin urmare, instanța de prim control judiciar a apreciat ca fiind firească existența unor negocieri precontractuale, dar neconcretizarea lor într-un contract a fost privită ca neputând avea caracterul unui delict civil, hotărârile Consiliului de Administrație al Societății Române de Televiziune din datele de 15 ianuarie 2007, 02 februarie 2007 și 20 martie 2007 dovedind că au fost parcurse procedurile interne ale apelantei din perspectiva corectitudinii negocierilor cu privire la continuarea serialului XX. Ultima dintre hotărâri se referă la „pregătirea de către Direcția Economică pentru membrii Consiliului de Administrație a unei copii a contractului încheiat de E. Tv pentru serialul XX și a procesului-verbal de negociere prealabil încheierii acestui contract".

Așadar, curtea de apel a reținut că aceste hotărâri probează ca apelanta nu s-a angajat din punct de vedere legal să continue serialul, chiar dacă părțile purtaseră negocieri avansate pe această temă; în acest context, au fost evocate prevederile art. 31 lit. d) din Legea nr. 41/1994, potrivit cărora Comitetul Director al Societății Române de Televiziune aprobă angajarea și efectuarea cheltuielilor de orice natură și a tranzacțiilor comerciale și financiare, în limita competențelor aprobate de Consiliul de Administrație.

În continuare, a înlăturat teza intimatei cu privire la existența unei culpe comise cu prilejul încheierii unui contract (culpa in contraherendo), notând că o astfel de apărare ar fi fost sustenabilă doar dacă prin probele administrate nu s-ar fi demonstrat că părțile cunoșteau (sau trebuia să cunoască) faptul că negocierile sunt producătoare de efecte juridice numai dacă sunt urmate de încheierea unui contract încheiat cu respectarea formelor prevăzute de lege.

În speță, însă, chiar intimata a fost cea care a inițiat corespondența cu apelanta pentru a o determina să continue serialul XX, deși contractul privitor la prima serie prevedea că opțiunea continuării este lăsată la aprecierea Societății Române de Televiziune.

Subliniind că apelanta nu era obligată nici contractual, nici legal să continue cea de-a doua serie a serialului, indiferent de succesul celei dintâi, chiar dacă s-ar fi demonstrat matematic că în acest fel ar fi obținut în mod cert beneficii, curtea de apel a apreciat că refuzul echipei manageriale de a continua un program nu poate fi sancționat prin introducerea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală grefată pe ideea culpei în contractare constând în nefinalizarea negocierilor prin încheierea unui contract.

În aceste condiții, instanța de prim control judiciar a apreciat că indiferent câte episoade a produs intimata din seria a II-a a serialului, în lipsa contractului care să exprime voința comună a părților de a continua serialul, cheltuielile efectuate nu pot fi solicitate de la apelantă.

Faptul că Societatea Română de Televiziune a considerat că din diverse motive (de oportunitate ori de natură financiară) nu este cazul să încheie un nou contract (ori să întocmească un act adițional la primul contract) pentru cea de-a doua serie a serialului La Urgență nu are semnificația, în opinia curții de apel, a unui delict civil.

De aceea, reținând inexistența faptei ilicite și ținând seama de faptul că în speță nu s-a pus problema răspunderii civile contractuale, curtea a considerat apelul ca fiind fondat, așa încât l-a admis și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat intimata la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, SC A. SRL a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea sa și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, fie modificarea sa, în sensul respingerii apelului declarat de Societatea Română de Televiziune, ca nefondat.

În motivare, recurenta a arătat că prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative ale art. 295 alin. (1) C. proc. civ., că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat cauza ori înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al acestuia, dar și că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii; au fost, astfel, invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs și celui prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel nu a exercitat o verificare a hotărârii atacate, ci a realizat doar o rejudecare a cauzei.

Astfel, recurenta a susținut că în conținutul deciziei nu se regăsesc elemente obligatorii prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., lipsind analiza motivelor de apel și a celor care au fost găsite ca întemeiate, precum și considerentele care au determinat concluzia că sentința primei instanțe este greșită. Or, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Recurenta a mai arătat că decizia atacată cuprinde în considerente numai argumentele care justifică soluția de respingere a acțiunii, dar niciunul care să explice măsura admiterii apelului, ceea ce face ca între această parte a hotărârii și dispozitiv să nu existe corespondență.

Pe de altă parte, a precizat că în mod greșit instanța de apel a reținut că prin notele scrise și-ar fi schimbat cauza cererii direct în apel, după rămânerea în pronunțare, pentru că din chiar conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că a solicitat atragerea răspunderii delictuale a pârâtei, invocând ca fapte ilicite cauzatoare de prejudicii comanda fermă de începere a producției, dublată de asigurările ferme pe care partea adversă i le-a dat, în sensul semnării contractului, în condițiile în care a realizat primele două episoade din seria a II-a a serialului XX, a căror contravaloare nu a fost plătită.

Mai mult decât atât, a arătat că imparțialitatea instanței de apel a fost afectată de maniera în care a înțeles să nu analizeze nici probele administrate în fața primei instanțe, dar nici măcar pe cele a căror administrare a ordonat-o din oficiu; a precizat că au fost excluse de la examinare corespondența electronică între președintele director general al Societății Române de Televiziune, C., directorul Direcției Programe, D. și directorul general al recurentei, B., adresa din 15 martie 2007 emisă de către intimată, declarația de martor a numitului D., dar și răspunsul la interogatoriu.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată nu este fundamentată în drept, ci pare a fi fost pronunțată în echitate, ceea ce este inacceptabil într-un sistem de drept supus reglementării juridice.

De asemenea, a apreciat că instanța de prim control judiciar a aplicat greșit principiul libertății contractuale, atunci când a respins acțiunea, cu unica motivare întemeiată pe acesta, considerând că Societatea Română de Televiziune nu ar fi săvârșit o faptă ilicită, întrucât nimeni nu poate fi obligat la semnarea unui contract.

În opinia recurentei, principiul enunțat și aplicat de curtea de apel ar fi fost corect dacă intimata nu s-ar fi obligat voluntar la semnarea contractului; însă, în speță, partea adversă s-a obligat, în urma negocierilor, să încheie actul, fiind cea care a solicitat începerea filmărilor și a oferit în același timp garanții cu privire la semnare, recepționând, de altfel, primele două episoade ale seriei a II-a a serialului XX.

Or, o asemenea atitudine nu poate fi pusă la adăpost prin invocarea principiului libertății contractuale, care ar permite intimatei, după cum a reținut instanța de apel, să refuze semnarea contractului pe considerente de oportunitate.

De aceea, recurenta a susținut că instanța de apel, apreciind că Societatea Română de Televiziune avea în continuare dreptul de a nu semna convenția, a schimbat sensul actelor dintre părți, așa încât a încadrat această critică și în ipoteza reglementată de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, autoarea căii de atac a subliniat că întreaga motivare a curții de apel este în contradicție cu principiul bunei credințe în negocieri și cu doctrina și jurisprudența care sancționează pe tărâm delictual începerea, continuarea sau ruperea negocierilor contrar bunei credințe, de natură a cauza celeilalte părți un prejudiciu.

În acest context, recurenta a precizat că părțile nu purtau simple negocieri, ci stabiliseră elementele esențiale ale contractului, singura operațiune care lipsea fiind semnarea sa formală, cu toate că îi fuseseră date asigurări, în repetate rânduri, că aceasta se va produce.

În opinia recurentei, delictul civil imputat constă tocmai în neîndeplinirea de către intimată a obligației pe care și-o asumase, de semnare a contractului, în condițiile agreării tuturor clauzelor importante ale contractului și a încurajării sale în a efectua cheltuieli, fără a i se aduce la cunoștință existența vreunui impediment la încheierea efectivă a actului.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a invocat și greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

Astfel, deși continuarea producției era un drept, nu o obligație a intimatei, autoarea căii de atac a arătat că o dată ce Societatea Română de Televiziune și-a exprimat opțiunea în sensul începerii filmărilor pentru seria a II-a și și-a asumat semnarea contractului, aceasta nu mai era o operațiune opțională, ci devenise o obligație. Chiar dacă nimeni nu poate fi obligat să încheie un contract, depunerea tuturor diligentelor pentru semnarea convenției în forma sa valabilă, așa cum fusese deja negociată, rezidă din respectarea principiului legal al bunei credințe și din cel potrivit căruia nimeni nu poate acționa în așa fel încât să îi cauzeze altuia un prejudiciu.

În concret, recurenta a arătat că între părți a existat un acord de voință, întrucât prin adresa din 09 ianuarie 2007, intimata și-a exprimat opțiunea de a continua producția, oferta de contractare asumată de către reprezentantul legal al intimatei a fost una serioasă și exprimată în scris, fiind și acceptată expres de către destinatar; totodată, a mai precizat că la forma finală a contractului a fost inserată sigla E. Tv; de asemenea, recurenta a precizat că cele două episoade au fost recepționate de intimată fără obiecțiuni, iar încetarea producției urma a se face „începând cu episodul al treilea", potrivit adresei din 15 martie 2007 emisă de intimată, a cărei semnificație juridică a fost înlăturată de curtea de apel în analiza existenței faptei ilicite; prin aceeași adresă, intimata a precizat că urmează a se încheia „un acord pentru acoperirea cheltuielilor pe care A. le-a efectuat cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea, pentru acoperirea acestor costuri"; recurenta a indicat o serie de alte adrese, emanând de la intimată, a căror examinare în apel a fost omisă.

A fost invocată și aplicarea greșită a principiului bunei credințe în faza precontractuală, dar și încălcarea art. 6 din Codul European al Contractelor.

Recurenta a evocat dispozițiile art. 37 C. com. și a arătat că, revocând oferta după ce ea o acceptase și o executase, intimata a violat buna credință ce trebuie să domnească în afaceri; în continuare, a expus teoria culpei in contrahendo, a citat prevederile art. 970 C. civ. și a subliniat că, pe temeiul acestui tip de culpă, se poate atrage răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea obligației de bună credință în faza negocierilor precontractuale, neurmate de încheierea contractului.

În concluzie, a susținut că prin decizia atacată, instanța de apel a golit de conținut instituția răspunderii civile delictuale, căutând să-și sprijine hotărârea în anumite elemente ale situației de fapt, prezentate trunchiat, cu ignorarea celor care ar fi avut aptitudinea de a-i contrazice raționamentul.

La data de 23 decembrie 2015, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor intimatei, Înalta Curte reține următoarele:

Admițând apelul și schimbând sentința tribunalului, în sensul respingerii cererii, instanța de apel a apreciat că în sarcina Societății Române de Televiziune nu poate fi identificată nicio faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, atât timp cât principiul libertății contractuale îi permitea acesteia să refuze încheierea unui nou contract cu SC A. SRL. De asemenea, instanța de prim control judiciar a mai apreciat că numai prin notele scrise depuse la dosar după reținerea dosarului spre soluționare, SC A. SRL a arătat că fapta ilicită a părții adverse este reprezentată de comanda fermă care i-a fost adresată, pe care a acceptat-o și apoi a executat-o, o asemenea aserțiune fiind înlăturată, pe motiv că încalcă art. 294 C. proc. civ.

Aceste considerente ale deciziei recurate sunt nu doar greșite, dar nici nu satisfac cerința unui proces echitabil.

Reținând că doar prin notele scrise depuse la dosar după reținerea dosarului spre soluționare, SC A. SRL ar fi arătat că fapta ilicită a părții adverse este reprezentată de comanda fermă care i-a fost adresată, pe care a acceptat-o și apoi a executat-o și înlăturând această susținere, pe motiv că ar încălca art. 294 C. proc. civ., instanța de prim control judiciar a fost cea care nu a respectat același text legal.

Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Or, nu corespunde adevărului considerentul avut în vedere de curtea de apel, în sensul că numai prin notele scrise depuse la dosar după reținerea dosarului spre soluționare, SC A. SRL ar fi arătat că fapta ilicită a părții adverse este reprezentată de comanda fermă care i-a fost adresată, acceptată și apoi executată; dimpotrivă, examinarea cererii de chemare în judecată conduce Înalta Curte spre concluzia că încă de la data sesizării primei instanțe, reclamanta își întemeiase pretențiile tocmai pe aceste împrejurări factuale.

Prin urmare, reiterând aceste susțineri în calea ordinară de atac, SC A. SRL nu a schimbat cauza cererii, așa cum greșit a reținut curtea.

Pe de altă parte, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Înalta Curte subliniază că prin motivele de apel, Societatea Română de Televiziune a arătat că reprezentantul său, Dl. D., în calitate de director al Direcției Programe, a dat „asigurări ferme" în sensul producerii seriei a II-a a serialului XX, că părțile au purtat o corespondență amplă pe această temă și că au încheiat și un proces-verbal prin care au convenit continuarea producției seriei a II-a a serialului.

Cu toate acestea, curtea de apel a ignorat toate aceste împrejurări, apreciind că în sarcina Societății Române de Televiziune nu poate fi identificată nicio faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, atât timp cât principiul libertății contractuale îi permitea acesteia să refuze încheierea unui contract cu SC A. SRL.

Un astfel de considerent depășește limitele cererii de apel, atât timp cât nici măcar apelanta nu invocase aspectele reținute de instanța de prim control.

Dimpotrivă, părând a face o gravă confuzie între răspunderea delictuală -pe care reclamanta își întemeiase cererea de chemare în judecată - și cea contractuală, autoarea căii ordinare de atac a susținut doar că în lipsa unui contract semnat, intimata nu este îndreptățită să primească plata episoadelor realizate.

Or, instanțele nu au fost învestite cu o cerere de obligare a pârâtei la executarea unei obligații contractuale, ci cu una în despăgubiri, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Pe de altă parte, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Instanța de apel nu a procedat la o veritabilă analiză a susținerilor părților, nici nu a înlăturat motivat apărările intimatei, așa încât nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, iar hotărârea sa nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Examinarea motivării deciziei de apel prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse conduce Înalta Curte către concluzia că instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau lipsa dreptului intimatei-reclamante la a primi plata prețului, în condițiile nesemnării contractului - deși acțiunea era întemeiată pe răspunderea delictuală, nu pe cea contractuală.

De aceea, instanța de prim control judiciar nu s-a pronunțat în limitele cererii de apel, așa cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ci dimpotrivă, le-a ignorat, o asemenea situație fiind echivalentă necercetării fondului.

Curtea de apel nu a răspuns nici apărărilor potrivit cărora chiar Societatea Română de Televiziune s-a obligat, în urma negocierilor, să încheie actul, fiind cea care a oferit garanții cu privire la semnare și a recepționat primele două episoade ale seriei a II-a a serialului XX - atitudine care nu poate fi pusă la adăpost prin invocarea principiului libertății contractuale.

Buna credință în negocieri și sancționarea, pe tărâm delictual, a ruperii acestora, de natură a cauza un prejudiciu celeilalte părți sunt aspecte care nu au fost examinate în apel.

În egală măsură, au fost excluse de la analiză susținerile intimatei, potrivit cărora părțile nu purtau simple negocieri, ci stabiliseră elementele esențiale ale contractului, așa încât delictul civil ar consta tocmai în neîndeplinirea de către intimată a obligației asumate, de semnare a contractului.

Înalta Curte mai subliniază că instanța de apel nu a examinat nicio probă, nici măcar pe cele a căror administrare a ordonat-o din oficiu; mai mult, nu a dat nicio eficiență nici adresei din 09 ianuarie 2007, prin care Societatea Română de Televiziune și-a exprimat opțiunea de a continua producția serialului XX cu o nouă serie, alcătuită din 14 episoade, nici adresei din 15 martie 2007, prin care părțile au agreat ca încetarea producției să se facă „începând cu episodul al treilea", urmând a se încheia „un acord pentru acoperirea cheltuielilor pe care A. le-a efectuat cu preproducția, producția, postproducția și lichidarea, pentru acoperirea acestor costuri", dar nici procesului-verbal din 06 aprilie 2007, prin care Societății Române de Televiziune i-au fost predate primele două episoade din seria a II-a a serialului XX.

Mai mult, cu toate că din analiza art. 37 C. com. rezultă că, dacă revocarea unei oferte ajunge la cunoștința celeilalte părți după ce aceasta a executat-o, cel care revocă răspunde de daune-interese, instanța de apel nu a examinat incidența acestui text de lege, pentru a verifica măsura în care neexecutarea obligației de a finaliza negocierile cu bună credință, în etapa precontractuală, dă naștere unui drept la despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale.

De aceea, criticile recurentei se dovedesc a fi fondate; cum însă motivarea deciziei de apel echivalează necercetării corespunzătoare a fondului, Înalta Curte va da deplină eficiență art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., sens în care va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 260 A din 14 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2016.