ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1403/2017

După deliberare, asupra cauzei civile de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 19 septembrie 2016, sub nr. 34497/3/2016, revizuenții A., B. și C., prin avocat D., în contradictoriu cu intimații Instituția Prefectului Municipiului București, Prefectul Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General, au solicitat să fie admisă cererea de revizuire formulată împotriva sentinței civile nr. 129 din 24 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

În motivarea cererii, revizuenții au arătat că procedura demarată în temeiul Legii nr. 10/2001 de autoarea lor pentru restituirea în natură a două imobile a fost soluționată negativ, motivat de faptul că nu au reușit să probeze calitatea de persoană îndreptățită. Urmare a demersurilor efectuate, în vara anului 2016 au obținut procesul verbal din 1 februarie 1941, care face dovada dreptului de proprietate deținut de bunicul matern asupra unui teren de 740 m.p.

În drept, revizuenții au invocat prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

La data de 10 noiembrie 2016, revizuenții, prin avocat D., au formulat cerere precizatoare, învederând că înțeleg să depună alte înscrisuri noi, obținute după data promovării acțiunii pendinte.

La termenul de judecată din data de 9 decembrie 2016, tribunalul a admis excepția nulității parțiale a cererii de chemare în judecată față de lipsa semnăturii aparținând revizuenților B. și C.

În ședința publică din data de 15 decembrie 2016, instanța a anulat, ca netimbrată, cererea de recuzare formulată de revizuenții B. și C. la data de 9 decembrie 2016, prin avocat D., constatând că aceștia nu s-au conformat obligației de achitare a taxei judiciare de timbru aferentă cererii de recuzare.

Prin sentința civilă nr. 48 din 13 ianuarie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea formulată de revizuentul A., ca inadmisibilă.

În considerente, instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, cu excepția extrasului de carte funciară nedatat, restul înscrisurilor de care se prevalează îndeplinesc condiția de admisibilitate a preexistenței față de sentința civilă nr. 129 din 24 ianuarie 2008, însă nu se verifică cerința privind imposibilitatea înfățișării acestora în cadrul judecării cauzei civile nr. 38321/3/2006.

Or, dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. prevăd că înscrisul nou trebuie să fi fost reținut de partea potrivnică, ceea ce nu este cazul în speță, sau revizuentul să fi fost în imposibilitate de a-l înfățișa dintr-o împrejurare mai presus de voința sa.

În cauză nu se probează teza finală a textului de lege. Actele noi, în baza cărora se promovează prezenta cerere, s-au aflat la Arhivele Naționale - instituție publică, sau la alte instituții de interes public, la dispoziția permanentă a părții interesate, astfel încât nu au fost depuse la dosar la data soluționării cauzei pe fond nu datorită unor împrejurări mai presus de voința revizuentului, ci datorită neglijenței acestuia, care, deși avea posibilitatea de a procura actele, a omis să își conserve o asemenea dovadă.

Împotriva acestei hotărâri, cât și a încheierilor de ședință din data de 9 decembrie 2016, respectiv 15 decembrie 2016 au formulat apel revizuenții A., B. și C., prin avocat D., criticându-le pentru nelegalitate.

Prin decizia nr. 462 A din 22 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții A., B. și C. împotriva încheierii de ședință din data de 15 decembrie 2016, în contradictoriu cu intimații Municipiul București prin Primarul General, Instituția Prefectului Municipiului București și Prefectul Municipiului București, a admis apelul declarat de apelanți împotriva încheierii de ședință din data de 9 decembrie 2016 și a sentinței civile nr. 48 din 13 ianuarie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a desființat încheierea din data de 9 decembrie 2016 și, în parte, sentința apelată, a trimis, spre rejudecare, cererea de revizuire formulată de B. și C. și a menținut dispozițiile sentinței referitoare la cererea de revizuire formulată de A.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește critica formulată de apelanții B. și C. vizând soluția adoptată asupra cererii de recuzare, că înscrisul - chitanța de plată a taxei judiciare de timbru - a fost depus de revizuenți la data de 16 decembrie 2016, conform rezoluției administrative aflată la dosarul tribunalului.

Întrucât instanța de fond s-a pronunțat asupra cererii de recuzare la data de 15 decembrie 2016, Curtea a apreciat că încheierea este legală.

Critica vizând nelegalitatea încheierii din data de 9 decembrie 2016 a fost considerată fondată.

Astfel, prin procura autentificată la 20 mai 2016, dată de B. și prin procura autentificată la 17 iunie 2016, dată de A., inclusiv la stăruința sorei C., a fost împuternicit E. să facă demersurile ce se impun pentru a identifica și obține acte doveditoare privind dreptul de proprietate al autorilor asupra imobilelor situate în București, str. M. și str. D., după care să efectueze demersurile procesuale necesare în vederea revizuirii sentinței civile nr. 129 din 24 ianuarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Ambii revizuenți l-au împuternicit pe mandatar și prin procurile autentice din 17 și, respectiv, 18 noiembrie 2016, care, deși sunt ulterioare datei înregistrării cererii de revizuire, au absolut același conținut cu procura fratelui A., validată de instanță, iar, în consecință, se putea ușor trage concluzia că, prin prerogativele date mandatarului comun, revizuenții au ratificat toate demersurile sale, inclusiv acelea de a perfecta contractul de asistență juridică cu Cabinetul de Avocatura F. și de a semna cererea de revizuire redactată de avocatul ales.

Mai mult, se găsește depusă la dosarul cauzei procura autentificată de autoritatea germană competentă la data de 20 mai 2016 și actul adițional din 13 decembrie 2016, prin care apelanta C. a ratificat retroactiv demersurile mandatarului E. privind semnarea contractului de asistență juridică și însușirea cererii de revizuire.

Așadar, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 161 C. proc. civ., constatând în mod nelegal lipsa calității în ceea ce îi privește pe revizuenții B. și C., aspect ce determină incidența dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., respectiv soluționarea greșită a cererii de revizuire formulată de cei doi apelanți pe cale de excepție fără a se intra în cercetarea fondului dreptului dedus judecății.

Relativ la soluția adoptată prin sentința civilă atacată, aceea de inadmisibilitate a cererii de revizuire formulate de apelantul A., Curtea a reținut că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce stabilesc printre condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire și pe aceea a imposibilității depunerii înscrisurilor noi ca urmare a unei împrejurări mai presus de voința părților sau ca urmare a reținerii acestora de către partea potrivnică.

Cât privește împrejurarea mai presus de voința părții, Curtea a constatat că niciuna dintre susținerile formulate prin cererea de chemare în judecată și în calea de atac a apelului nu au fost dovedite. Data formulării cererilor, respectiv data de 14 iulie 2016 pentru procesul verbal din 1 februarie 1941 al Comisiei pentru înființarea cărților funciare și, respectiv, data de 22 septembrie 2016 pentru jurnalul din 6 iulie 1937, procesul verbal din 5 septembrie 1941 al Comisiei pentru înființarea cărților funciare, actul de retrocedare autentificat sub numărul x din 25 aprilie 1945 și contractul de vânzare cumpărare nr. X din 18 octombrie 1912 nu poate conduce decât la concluzia că revizuentul a stat în pasivitate, așa cum a reținut și instanța de fond, întrucât nu a fost dovedită o împrejurare mai presus de voința sa care să-l fi împiedicat să formuleze aceste cereri în cursul soluționării litigiului finalizat cu hotărârea judecătorească ce se solicită a fi revizuită.

În legătură cu teza reținerii actelor de către partea potrivnică, din interpretarea literară a art. 322 pct. 5 teza I și a art. 324 pct. 4 C. proc. civ. rezultă că este necesar ca revizuentul să nu fi cunoscut acest fapt, întrucât, în caz contrar, acesta ar fi putut uza de dispozițiile art. 172 C. proc. civ. Totodată, se constată că Administrația Fondului Imobiliar nu a figurat ca parte în procesul a cărei revizuire se solicită, iar, în condițiile în care avea cunoștință de existența acestor înscrisuri în posesia instituției respective, revizuentul era îndrituit a formula cereri, așa cum s-a adresat către Arhivele Naționale. Pe de altă parte, jurnalul din 6 iulie 1937, tratat distinct în cadrul motivelor de apel, are același regim juridic cu celelalte înscrisuri, întrucât a fost obținut în baza unei cereri înregistrate la data de 22 septembrie 2016, după depunerea cererii de revizuire. Nu are relevanță că acest înscris viza imobilul din București, str. D., pentru care s-a întregit cererea de revizuire, deoarece în raport cu data soluționării litigiului inițial, de asemenea, nu se face dovada unei împrejurări mai presus de voința părților.

Critica vizând neacordarea cuvântului apărătorului revizuentului asupra inadmisibilității cererii de revizuire a fost apreciată ca nefondată. La termenul de judecată din data de 13 ianuarie 2017, data soluționării cauzei, așa cum rezultă din practicaua hotărârii judecătorești atacate, instanța a pus în discuție admisibilitatea cererii de revizuire, conform art. 326 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs revizuenții A., C. și B., în drept invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții-revizuenți au susținut că a fost soluționat nelegal motivul de apel privitor la anularea cererii de recuzare.

Astfel, statuarea instanței de apel, în sensul că la data de 15 decembrie 2016, când s-a dispus anularea cererii de recuzare, nu era depusă taxa judiciară de timbru, este în discordanță cu realitatea. La dosar se află chitanța - datată 15 decembrie 2016, care atestă achitarea taxei datorate pentru acest demers judiciar. Această chitanță a fost prezentată la registratura instanței, dar, din motive ce nu pot fi imputate revizuenților, a fost rezolutată cu data de 16 decembrie 2016.

În aceste condiții, instanța de apel era obligată să abordeze problema timbrării pe cu totul alt plan, și anume prin prisma faptului că la data soluționării cererii pe recuzare taxa judiciară de timbru era achitată, cât timp celelalte aspecte legate de disfuncționalitățile administrative privind circuitul documentelor în instanța erau irelevante. În contextul de mai sus era imperios necesar să fie admis apelul și sub aspectul recuzării, sens în care soluția ce ar fi urmat să fie pronunțată era casare cu trimitere pentru soluționarea fondului.

Recurenții-revizuenți au arătat, totodată, că instanța de apel a încălcat principiul desprins din prevederile art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ., al asigurării unei judecăți unitare.

În speță, sancțiunea procedurală dispusă prin încheierea din 9 decembrie 2016 nu putea fi aplicată în contextul în care - așa cum corect și obiectiv a reținut instanța de apel - calitatea procesuală era acoperită prin procurile date mandatarului E. și prin împuternicirea acordată avocatului ales. În consecință, soluția casării cu trimitere la prima instanță pentru rejudecarea cererii de revizuire formulate de B. și C. era singura care putea fi adoptată.

Rejudecarea cererii de revizuire se impunea însă să fi fost privită ca un tot unitar, care să cuprindă și cererea revizuentului A. - respinsă de tribunal ca inadmisibilă. În condițiile în care calea extraordinară de atac constituia un demers procesual unic (recunoscut ca atare prin admiterea apelului revizuenților B. și C.), îndreptat spre o finalitate unică, era imperios necesar ca sentința apelată să fi fost desființată în integralitatea sa, spre a se crea premisele necesare ca rejudecarea să poată conduce la o soluție unitară.

Or, procedând la menținerea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire promovate de revizuentul A., trimiterea spre rejudecare a aceleași cereri formulate în consorțiu procesual activ cu partea indicată va fi de natură să-i impună judecătorului cauzei o soluție deja consacrată prin motivarea inadmisibilității revizuirii.

Recurenții-revizuenți au învederat că soluția respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilă este rezultatul greșitei interpretări a prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, au precizat că, în motivarea cererii de revizuire, dar și în cuprinsul memoriului de apel, au arătat că atât autorii lor, cât și ei, după încetarea din viață a acestora, au întâmpinat dificultăți majore în procurarea înscrisurilor noi în temeiul cărora au declanșat procedura revizuirii. Nu poate fi ignorat faptul că toți revizuenții sunt stabiliți de zeci de ani în străinătate, că nu cunoșteau când și prin ce modalități au fost achiziționate bunurile imobiliare. De aceea, în anul 2008, când a fost sesizată instanța, și-au întemeiat cererile de acordare a măsurilor reparatorii mai mult pe prevederile legale care reglementau deposedarea abuzivă de către autoritățile comuniste; de altfel, lipsa unor probe contrare crea prezumția de proprietate pentru persoana înscrisă în actele de expropriere, prezumție care în cazul revizuenților nu s-a aplicat, din motive care exced prezentului cadru procesual.

În plus, revizuenții nu s-au aflat în situația de a invoca "reținerea unor acte de către partea potrivnică" în accepțiunea clasică, ceea ce nu exclude însă, prin asimilare, împrejurarea că, în urma acționării în judecată a autorităților locale, acestea au făcut abstracție de documentele în baza cărora au preluat bunurile antecesorilor revizuenților și, în pofida faptului că le dețineau, le-au negat cu rea-credință vocația de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii. Este adevărat că legiuitorul nu a reglementat și o asemenea ipoteză, dar în practica instanțelor judecătorești poziția nejustificată a entităților pârâte a fost interpretată corespunzător.

Așadar, s-ar fi impus ca instanțele să considere perfect aplicabil faptul că neprezentarea înscrisurilor doveditoare din împrejurări mai presus de voința părții constituie o premisă care trebuie avută în vedere, printr-o interpretare concordantă cu însăși voința legiuitorului. Acesta nu a folosit sintagmele "forță majoră" sau "caz fortuit", ceea ce denotă că a lăsat la înțelepciunea judecătorului aprecierea sintagmei "mai presus de voința părților". Și părinții revizuenților și revizuenții, la rândul lor, răspândiți pe diferite meridiane ale lumii, ar fi dorit să cunoască prin ce modalități au dobândit autorii lor bunurile imobiliare preluate abuziv de autoritățile comuniste. Necunoscând aceste aspecte, nu știau nici natura actelor de care să se intereseze și nici de unde ar fi putut fi obținute. Mult mai târziu, din întâmplare, s-a ajuns la situația descoperii de înscrisuri în care se făcea referire la proprietățile revizuenților.

Pe de altă parte, art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu condiționează descoperirea înscrisurilor de trecerea unui termen sau de vreo perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.

În același context, se impută revizuenților că nu au fost împiedicați "de un caz de forță majoră", deși textul legii nu pune o asemenea condiție. Or, când solicitantul nu cunoaște ce act caută, cum este și cazul revizuenților, deoarece bunicii le-au relatat doar că au avut niște proprietăți imobiliare în România, dar nu le-au spus niciodată când și în ce condiții le-au dobândit, asemenea cereri nu sunt primite la Arhivele Naționale sau la alte autorități publice. De aceea, trebuie acceptat punctul de vedere potrivit căruia nedeținerea de date și informații de natură să conducă la identificarea unor înscrisuri doveditoare constituie o "împrejurare mai presus de voința părții".

De altfel, legiuitorul a creat instituția revizuirii pe principii logice, menită să reconstituie adevăruri, nu se le ascundă și, în niciun caz, ca o cale de atac inaccesibilă. Premisele ei trebuie să fie, însă, abordate exclusiv prin prisma finalității avute în vedere de legiuitor. Prin urmare, trebuie făcută o distincție clară între înscrisurile care consfințesc acte juridice semnificative, pe care în condiții normale partea trebuie să le conserve și, eventual, să le transmită succesorilor, și cealaltă categorie de înscrisuri - inclusiv documentele și evidențele oficiale, în care persoana sau faptele sale apar incidental. Ca atare, când este vorba de evenimente istorice, politico-sociale sau de altă natură, precum războiul, persecuțiile, deposedarea abuzivă de bunuri, înțelepciunea judecătorului trebuie să fie în concordanță cu finalitatea pentru care legiuitorul a creat instituția procedurală la care revizuenții au recurs.

Examinând criticile formulate prin raportare la considerentele deciziei recurate și la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele argumente:

În cauză, la data de 9 decembrie 2016, revizuenții, prin avocat, au formulat cerere de recuzare a completului de judecată față de soluția pronunțată cu privire la excepția de nulitate parțială a cererii de chemare în judecată, sens în care în sarcina acestora a fost stabilită obligația de plată a taxei judiciare de timbru aferente.

Pentru soluționarea cererii de recuzare s-a acordat termen de judecată la data de 15 decembrie 2016, conform rezoluției înscrise pe fila Dosarului nr. x/3/2016 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 15 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a anulat cererea de recuzare, ca netimbrată, reținând în considerente că aceasta nu a fost motivată în fapt și în drept și că, în cauză, nu s-a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru.

Potrivit mențiunii existente pe înscrisul care se află la dosarului nr. x/3/2016 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, revizuenții au depus cererea de recuzare motivată, precum și taxa judiciară de timbru, în cuantum de 100 RON, pentru soluționarea cererii de recuzare la data de 16 decembrie 2016, așadar după data la care instanța de judecată a pronunțat încheierea de ședință din 15 decembrie 2016.

Aceste aspecte de fapt au fost avute în vedere de instanța de apel la momentul analizei criticilor care vizau nelegalitatea încheierii de mai sus.

Prin recursul de față, recurenții-revizuenți invocă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care prevăd că modificarea deciziei atacate se poate cere "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Înalta Curte apreciază că teza menționată de norma legală sus arătată nu se regăsește în cauză, în condițiile în care instanța de apel, constatând că nu s-a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru până la termenul stabilit în acest sens, potrivit dispozițiilor legale în vigoare a aplicat sancțiunea procedurală stipulată în legea taxelor judiciare de timbru.

Or, din această perspectivă hotărârea recurată nu este lipsită de temei legal și nici nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Înalta Curte mai reține că, pe lângă faptul că nu au făcut obiectul criticilor în apel, aspectele de fapt legate de momentul înregistrării la dosar a chitanței de plată a taxei judiciare de timbru nu pot fi analizate în recurs, în reglementarea art. 304 C. proc. civ., după abrogarea prevederilor pct. 11 al acestui art. prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În recurs, recurenții-revizuenți au susținut că instanța de apel a încălcat principiul dedus din dispozițiile art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ., al asigurării unei judecăți unitare.

Conform normei de drept invocate, dacă sunt găsite întemeiate mai multe critici, cu referire la motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., printre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, "instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară".

În speță, prin sentința civilă nr. 48 din 13 ianuarie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A.. Anterior, prin încheierea de ședință din data de 9 decembrie 2016 (Dosar nr. x/3/2016), aceeași instanță a constatat nulitatea parțială a cererii de chemare în judecată generată de lipsa semnăturii revizuenților B. și C.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de revizuenții B. și C. împotriva încheierii de ședință din data de 9 decembrie 2016 și a sentinței civile nr. 48 din 13 ianuarie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a desființat în tot încheierea și în parte sentința apelată, a trimis spre rejudecare cererea acestor revizuenți și a menținut dispozițiile instanței de fond referitoare la respingerea cererii de revizuire formulate de revizuentul A., ca inadmisibilă.

Înalta Curte observă, din considerentele deciziei recurate, că cererea de apel formulată în comun de către revizuenți a fost cercetată în fond în ceea ce îl privește pe apelantul A., în condițiile în care a fost menținută soluția instanței de fond privind respingerea cererii de revizuire formulată de această parte pentru neîntrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de legiuitor pentru aplicarea prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

În situația de față nu operează efectele instituite de dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ., întrucât hotărârea apelată, în speță sentința civilă nr. 48 din 13 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, cuprinde mențiuni distincte cât privește pe revizuentul A., respectiv pentru revizuenții B. și C.

Înalta Curte reține că, în cazul coparticipării procesuale, raporturile dintre coparticipanți sunt guvernate de principiul independenței procesuale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 48 alin. (1) C. proc. civ., iar, de la această regulă, art. 48 alin. (2) C. proc. civ. stabilește o excepție: în cazul în care, prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții legale, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei vor profita și celorlalți.

În cauza pendinte, pe de altă parte, actul de procedură menționat de această normă legală - calea de atac exercitată - a fost examinată pe fond în privința tuturor părților apelante, raportat la situația procesuală particulară a fiecărui revizuent.

Or, numai în condițiile în care apelul declarat de către revizuentul A. ar fi fost respins fără a fi soluționat în fond, efectele favorabile ale hotărârii pronunțate la cererea revizuenților B. și C. s-ar fi putut extinde și asupra celuilalt coparticipant procesual activ, revizuentul A.

În consecință, Înalta Curte apreciază că vătămarea invocată de recurenții-revizuenți B. și C., cu referire la soluția ce ar putea fi pronunțată de instanța de trimitere, din perspectiva interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 48 alin. (2) C. proc. civ. (iar nu a art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ.), a fost acoperită, astfel că nu se impune casarea deciziei recurate pentru acest motiv.

"Judecata unitară" la care face trimitere art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ. are în vedere soluția care poate fi pronunțată de către instanța de recurs atunci când sunt găsite întemeiate mai multe motive de recurs, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, așadar nu situația coparticipării procesuale.

Înalta Curte constată că, în cauză, recurenții-revizuenți au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care stipulează că revizuirea unei hotărâri se poate cere "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților".

Pentru a fi admisibilă revizuirea pentru acest motiv este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții, respectiv: să fie vorba despre un înscris doveditor; înscrisul să fie descoperit după darea hotărârii; înscrisul să fi existat la data pronunțării hotărârii; înscrisul nu a putut fi înfățișat în procesul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei revizuire se cere fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.

În speță, în mod legal instanța de apel a considerat că era necesar ca revizuenții să nu fi cunoscut faptul reținerii înscrisurilor invocate, întrucât, în caz contrar, puteau apela la prevederile art. 172 C. proc. civ.

Pe de altă parte, aceștia nu au făcut dovada că actele depuse în susținerea cererii de revizuire au fost reținute de către pârâți în mod intenționat sau voluntar, deși au arătat că cei din urmă, în pofida faptului că le dețineau, le-au negat cu rea-credință vocația de persoane îndreptățite la restituire.

Or, se observă că înscrisurile invocate de revizuenți au fost obținute de la Arhivele Naționale sau Administrația Fondului Imobiliar, părți care nu au figurat în litigiul a cărui revizuire se solicită, pentru a se putea susține că au fost reținute de partea potrivnică.

Înalta Curte reține, totodată, că "prin împrejurare mai presus de voința părții" se înțelege forța majoră, care trebuie dovedită, astfel încât condiția nu este îndeplinită dacă înscrisul putea fi procurat și depus la dosar prin diligența părții interesate.

În speță, ignorarea sau simpla necunoaștere a existenței unor înscrisuri, care, de altfel, se găseau fie la Administrația Fondului Imobiliar, fie la Arhivele Naționale, care puteau face dovada dreptului de proprietate al autorilor revizuenților de față, nu constituie o împrejurare de necunoaștere mai presus de voința părții, ci o deficiență de apărare sau de pregătire a apărării într-o acțiune având ca scop restituirea unui bun, formulată de către proprietarul deposedat al imobilului naționalizat.

În acest context, revizuenții nu pot invoca în înlăturarea propriei culpe faptul stabilirii în străinătate ori al lipsei de comunicare cu autorii lor privind existența unor înscrisuri care să probeze calitatea de fost proprietar pentru imobilul revendicat. Astfel spus, aceștia nu pot susține că faptul neprezentării înscrisurilor doveditoare din împrejurări mai presus de voința lor trebuie avut în vedere în interpretarea extinsă a voinței legiuitorului făcută de către judecător în cazul de față. Or, norma de drept - art. 322 pct. 5 C. proc. civ. - cuprinde elementele ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru a fi admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care nu pot fi abordate în interpretarea susținută de revizuienți.

Relativ la celelalte aspecte menționate prin recursul de față, Înalta Curte constată că nu se impune analiza acestora în condițiile în care prin hotărârea din apel acestea nu au fost antamate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții A., C. și B. împotriva deciziei nr. 462 A din 22 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți A., C. și B. împotriva deciziei nr. 462 A din 22 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2017.