ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1480/2019

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 19.09.2016, sub nr. x/2016, reclamanții revizuenți A., B. și C., în contradictoriu cu intimații pârâți Instituția Prefectului Municipiului București, Prefectul Municipiului București și Municipiul București, prin primar general, au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să fie admisă cererea de revizuire împotriva Sentinței civile nr. 129/24.01.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

La termenul de judecată din data de 9.12.2016, instanța a admis excepția nulității parțiale a cererii de chemare față de lipsa semnăturii aparținând revizuenților B. și C..

Prin Sentința civilă nr. 48/13.01.2017, pronunțată de Tribunalul București, instanța a respins ca inadmisibilă cererea formulată de revizuentul reclamant A..

Prin Decizia civilă nr. 462A/2017, pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1403/29.09.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții revizuenți A., B. și C., împotriva încheierii de ședință din 15.12.2016, în contradictoriu cu intimații pârâți Municipiul București, prin Primarul General, Instituția Prefectului Municipiului București și Prefectul Municipiului București, a admis apelul declarat de apelanții revizuenți împotriva încheierii de ședință din 9.12.2016 și împotriva Sentinței civile nr. 48/13.01.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a desființat încheierea din 9.12.2016 și a desființat, în parte, sentința apelată dispunând trimiterea spre rejudecare a cererii de revizuire formulată de C. și B. Totodată, instanța a menținut dispozițiile sentinței referitoare la cererea de revizuire formulată de A..

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2018.

Prin Sentința civilă nr. 797/18.04.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuenții C. și B., împotriva Sentinței civile nr. 129/24.01.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2006, în contradictoriu cu intimații Municipiul București, prin Primar General, Prefectul Municipiului București și Instituția Prefectului Municipiului București, având ca obiect "Legea 10/2001 - rejudecare, împotriva Sentinței civile nr. 129/24.01.2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2006", ca inadmisibilă.

Prin Decizia nr. 417A din 29 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții - revizuenți C. și B. împotriva Sentinței civile nr. 797 din 18.04.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2018.

Împotriva Deciziei nr. 417 A din 29 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au formulat recurs revizuenții B. și C., în drept invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-revizuenți au prezentat istoricul litigiului din primul ciclu procesual, inclusiv modalitatea în care au înțeles să își apere drepturile formulând cerere de recuzare împotriva judecătorului învestit cu soluționarea cererii de revizuire în primul ciclu procesual, arătând că soluția primei instanțe de apel, în sensul desființării parțiale a sentinței primei instante și trimiterii spre rejudecare a cererii de revizuire numai în ceea ce privește revizuenții C. și B. constituie o eroare gravă care a creat premisa judecății inechitabile a cauzei în cel de al doilea ciclu procesual.

Fiind o cauză unitară nu numai prin natura sa, ci și prin faptul că demersul procesual inițial se bazează pe o notificare unică, cauza nu putea fi "disjunsă" prin desființarea parțială a sentinței apelate; unica soluție era desființarea sentinței apelate în integralitatea ei, iar rejudecarea să vizeze ansamblul cauzei.

În opinia recurenților, procedându-se astfel, le-a fost încălcat dreptul la apărare, aceștia arătând, totodată, sub acest aspect că în cadrul dezbaterilor, în prima fază procesuală, în rejudecare, nu au avut posibilitatea de a formula concluzii pe larg, cererea de amânare formulată de mandatar fiind eronat respinsă, în opinia lor, ceea ce ar avea semnificația unei judecăți formale, fără a le fi ascultate efectiv argumentele aduse în sprijinul admiterii cererii de revizuire.

Recurenții-revizuenți au arătat, totodată că, prin decizia atacată, instanța de apel a interpretat restrictiv condițiile cerute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., fără a avea în vedere natura înscrisurilor pe care revizuenții le-au descoperit și faptul că, fiind stabiliți în străinătate, puteau fi mai puțin pasivi, decât a reținut instanța, în cercetarea sau prospectarea Arhivelor Naționale (motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.).

În cazurile reglementate de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., legiuitorul a evitat să definească cele două sintagme enunțate în cadrul primelor două teze, lăsându-le al aprecierea judecătorului. Or, în cauză, judecătorul a abordat problema înscrisurilor noi într-o manieră generală, fără a preciza criteriile în raport de care revizuenții pot îndeplini cerințele pentru a se putea promova demersul lor procedural.

Instanța de judecată trebuia să aibă în vedere că revizuenții sunt plecați din România de mulți ani, iar proprietățile au aparținut bunicilor acestora, cu care nu au fost în legătură și, prin urmare, nu au putut obține informații despre modul în care au dobândit bunurile respective.

Revizuenții au mai arătat că este de notorietate că Arhivele Naționale refuză să înregistreze o cerere dacă nu se indică o serie de date prealabile referitoare la înscrisurile solicitate, iar aceste impedimente sunt întâlnite și pentru persoanele care locuiesc în țară. Înscrisurile pe care le-au invocat drept temei al revizuirii au fost identificate, întâmplător, de o cunoștință a revizuenților, care a întâlnit în arhivele naționale numele bunicilor lor.

Dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu prevăd un termen limită în care înscrisurile pot fi descoperite, iar în cauză, înscrisurile au fost descoperite de o altă persoană, întâmplător, împrejurare care poate fi asimilată cu o împrejurare mai presus de voința revizuenților.

Cât privește sintagma "înscrisuri reținute de partea potrivnică", ca premisă a revizuirii, prima instanță a interpretat greșit că înscrisurile trebuiau ascunse sau reținute numai de municipalitate, care are calitatea de pârât în cauză, omițându-se un aspect important, acela că bunurile respective sunt deținute de către stat, iar "partea potrivnică" nu este doar entitatea pârâtă care reprezintă statul, ci și celelalte autorități din subordinea statului.

Conchizând, recurenții-revizuenți au solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte urmează a o respinge pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte menționează că, întrucât obiectul recursului este reprezentat de hotărârea atacată, iar scopul acestei căi de atac, exercitată în condițiile art. 304 C. proc. civ., este verificarea conformității soluției cu normele de drept incidente, nu pot face obiectul analizei în recurs criticile care vizează temeinicia hotărârii, cum sunt cele care privesc situația de fapt ori aprecierea probelor, după cum nu pot fi examinate nici criticile cu privire la aspecte care au fost analizate în primul ciclu procesual prin hotărâri irevocabile.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurenții revizuenți au enumerat formal motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., întrucât criticile, așa cum au fost dezvoltate, nu cuprind o raportare la toate motivele de recurs enunțate.

Totodată, se constată că în motivarea recursului recurenții reiau criticile formulate prin cererea de apel, privind respingerea cererii lor de recuzare, a cererii de revizuire formulată de A.

Or, în ceea ce privește criticile recurenților cu acest obiect, referitoare la soluționarea cererii de recuzare formulată oral la data de 09 decembrie 2016, în primul ciclu procesual, precum și cele referitoare la respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire formulată de A., Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, întrucât vizează aspecte soluționate irevocabil prin Decizia civilă nr. 1403/29.09.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, hotărâre care, potrivit art. 315 C. proc. civ., este obligatorie.

Astfel, repunerea în discuție a chestiunilor de drept dezlegate în primul ciclu procesual este inadmisibilă, față de caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate în recurs, aceste dezlegări intrând sub puterea lucrului judecat.

În ceea ce privește criticile vizând modul în care instanțele anterioare au interpretat dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv încălcarea dreptului lor la apărare, critici care pot fi analizate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente:

Astfel, în privința criticii vizând încălcarea dreptului la apărare al recurenților, Înalta Curte constată că o primă teza invocată de revizuenți vizează modalitatea în care s-a derulat litigiul de față anterior soluționării irevocabile a cererii de revizuire formulată de A. prin Decizia civilă nr. 1403/29.09.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, Înalta Curte, constată că fiind învestită cu soluționarea recursului declarat de recurenții revizuenți împotriva Deciziei civile nr. 417A/29.03.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III -a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, nu are îndreptățirea de a cenzura legalitatea și nici oportunitatea unor soluții dispuse printr-o hotărâre care a fost deja supusă cenzurii în recurs, devenind astfel, irevocabilă și, așa cum s-a arătat deja, nici a soluțiilor dispuse de instanța de recurs anterioară.

În acest sens a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, în Cauza Amurăriței c. României, din data de 23 septembrie 2008 a arătat că dreptul la un proces echitabil în fața unui tribunal, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante, respectiv că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care urmărește, între altele, ca soluția pronunțată în mod definitiv în orice litigiu de către instanțe să nu mai fie repusă în cauză [cauza Brumărescu împotriva României, parag. § 61,]. În această cauză s-a statuat că instanțele trebuie să țină cont chiar și de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare finalizate prin hotărâri definitive, și să nu le mai repună în discuție într-o nouă procedură.

Referitor la celelalte argumente invocate în susținerea acestui motiv de recurs, Înalta Curte apreciază că analiza acestei critici nu poate ignora faptul că prezenta cauză a parcurs deja un prim ciclu procesual, că întreaga procedură desfășurată în cauză a fost una contencioasă, în care inclusiv recurenții au avut posibilitatea să formuleze căi de atac și apărări apreciate necesare și corespunzătoare propriului lor interes procesual, după cum, trebuie reținut că aprecierea motivată, realizată de către o instanță în sensul constatării caracterului nefondat al anumitor cereri sau al unei căi de atac nu poate avea valența încălcării dreptului de acces la instanță sau a dreptului la un proces echitabil al părților litigante.

În acest context, se constată că este eronată aprecierea recurenților, în sensul că judecătorul de primă instanță învestit în prezentul ciclu procesual cu analiza cererii lor de revizuire a fost lipsit de obiectivitate, ca urmare a observării conduitei lor procesuale anterioare.

Astfel, analizând cererile formulate de mandatarul recurenților în prima fază procesuală și modul de soluționare a acestora, în raport de discuțiile purtate și consemnate în încheierea de ședință din 03.04.2018, se constată că procedura s-a desfășurat potrivit legii și că judecătorul care a compus completul F2, nu a făcut vreo afirmație cu referire la soluția pe fond.

Tot astfel, imparțialitatea judecătorului fondului trebuie să rezulte din acte sau fapte concrete ale judecătorului, săvârșite în timpul instrumentării procesului, privit în ansamblul său, care să creeze o suspiciune rezonabilă asupra nepărtinirii acestuia în judecarea cauzei- premisă care nu este însă incidentă în cauză. De altfel, dacă atitudinea judecătorului, în ceea ce privește tratamentul procesual acordat părților, ar fi fost de natură să creeze o îndoială legitimă în legătură cu imparțialitatea sa, recurenții ar fi avut posibilitatea formulării unei cereri de recuzare, în condițiile art. 27 C. proc. civ., sens în care aceștia nu au procedat.

Pe de altă parte, independent de considerentele utilizate de prima instanță în vederea motivării soluției adoptate, care, de altfel, prin ele însăși, nu generează în cauza de față dubii în legătură cu garanțiile procesuale pe care instanța trebuie să le asigure, în mod egal, părților din dosar, nu se poate ignora că acestea sunt susceptibile de verificare în căile de atac, ele fiind supuse cenzurii în fața instanțelor de control judiciar.

Totodată, rezolvarea anumitor cereri- cum este cea privind amânarea cauzei formulată în fața tribunalului la termenul din 03.04.2018, în condiții conforme cu cerințele impuse de dispozițiile art. 156 din C. proc. civ., nu poate constitui motiv de a crede în mod rezonabil, că judecătorul și-a format deja o opinie asupra modului în care va soluționa în final cauza.

De altfel, trebuie observat că recurenții au beneficiat în fața tribunalului în prezentul ciclu procesual, de posibilitatea de a formula concluzii scrise, cauza fiind amânată în acest scop la termenul menționat, respectiv că instanțele învestite cu rejudecarea cererilor de revizuire formulate de cei doi revizuenți au procedat la o analiză proprie a acestora în limitele impuse de art. 326 alin. (3) din C. proc. civ., înlăturând argumentat, cu trimitere la normele legale și probele apreciate ca fiind utile argumentele contrare ale revizuenților.

Or, aceste circumstanțe factuale nu fac decât să confirme lipsa oricărei vătămări înregistrată de aceștia în cauză ca urmare a modalității în care le-a fost soluționată cererea de amânare a cauzei.

Împrejurarea că, procedând la judecarea cererii de revizuire formulată de cei doi revizuenți recurenți, instanțele anterioare s-au raportat la rezolvările în drept stabilite de instanța de casare în privința aplicării în cauză a art. 48 alin. (2) din C. proc. civ., nu încalcă accesul liber la justiție al acestora, întrucât aceste rezolvări au fost date în cadrul activității cu caracter jurisdicțional a instanțelor de casare, pe calea unei hotărâri pronunțate în urma dezbaterilor contradictorii. Pe de altă parte, independența și obiectivitatea judecătorului de fond nu a fost știrbită prin faptul că, rejudecând cauza, acesta a respectat rezolvarea în drept stabilită de instanța de casare, deoarece prin aceasta el nu s-a supus voinței unei autorități străine de cauza judecată, ci s-a conformat hotărârii judecătorești date de prima instanță de recurs în exercitarea competenței legale de control judiciar.

Din acest punct de vedere, nu pot fi validate criticile vizând ignorarea de către instanțele de fond a identității de situații procesuale în care s-ar regăsi toți revizuenții, de vreme ce, așa cum corect s-a constatat prin decizia recurată, instanța anterioară de casare a analizat deja această chestiune litigioasă și a apreciat că, raportat la soluțiile deja pronunțate la acel moment în cauză, recurenții de față nu justifică o vătămare din perspectiva limitelor în care urma a se proceda la rejudecarea parțială a cauzei.

De asemenea, revizuenții au susținut că instanța de apel a interpretat restrictiv prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., fără a ține seama de natura înscrisurilor pe care le-au descoperit și de faptul că sunt stabiliți de multă vreme în străinătate respectiv de condițiile impuse de Arhivele naționale privind indicarea în cadrul cererilor formulate a unor date exacte privitoare la natura, data sau părțile actului solicitat pe care aceștia nu au avut posibilitatea de a le cunoaște.

Se reține că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere, conform dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere".

Rezultă că pentru a se putea invoca acest motiv și a se admite cererea de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul să aibă forță probantă prin el însuși, fără să fie nevoie a fi confirmat de alte mijloace de probă; înscrisul să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi invocat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părților; înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.

În analizarea revizuirii întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanța sesizată este obligată să se limiteze, potrivit art. 326 alin. (3) C. proc. civ., la analiza admisibilității cererii și a faptelor pe care se întemeiază, fără a putea repune în discuție aspectele legate de fondul pricinii, aceleași rigori fiind impuse și instanței care soluționează recursul declarat împotriva deciziei prin care s-a soluționat cererea de revizuire.

Verificând incidența dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile expres prevăzute de acest text legal.

În acest sens, se reține că înscrisurile invocate de revizuenți, așa cum corect s-a constatat de către instanța de apel, deși au fost descoperite ulterior, nu au fost reținute de părțile potrivnice, ci potrivit situației de fapt stabilite în cauză, acestea s-au aflat în deținerea Arhivelor Naționale ale României și Administrației Fondului Imobiliar și au putut fi identificate și eliberate recurenților în urma formulării de către aceștia a unor cereri cu acest obiect adresate autorităților deținătoare.

Or, pentru a fi admisibilă cererea de revizuire, este necesar a se proba nu doar descoperirea ulterior judecății a unor acte noi, determinante, ci și imposibilitatea înfățișării lor în instanță din cauza unor împrejurări mai presus de voința părții.

Astfel, este necesar ca înscrisul nou să nu putut fi invocat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Per a contrario, această condiție nu este îndeplinită dacă înscrisul putea fi procurat și depus la dosar prin diligența părții interesate.

Prin urmare, nu este suficient ca revizuenții să invoce faptul că nu au avut cunoștință de existența unui anumit înscris, ci este necesar să demonstreze că s-au aflat într-o situație mai presupus de voința lor pentru a afla despre existența sa. Astfel, recurenților revizuenți le incumba dovada, alternativă, fie a conduitei obstrucționiste a părții adverse, conduită de natură să nu le fi permis să intre în posesia înscrisurilor noi, pe durata soluționării procesului în fond, fie a unei împrejurări, de același nivel și ivite mai presus de voința părților.

Asemenea împrejurare presupune o situație obiectivă, asimilabilă forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici depășită de revizuenți.

Or, în cauză, s-a constatat, urmare a analizei probatoriului, că revizuenții au formulat cereri pentru obținerea documentelor privind imobilul în raport de care au solicitat măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de reparație doar după aproximativ opt ani de la pronunțarea Sentinței civile nr. 129/24.01.2008 de către Tribunalul București, respectiv că aceștia au primit înscrisurile solicitate de la instituțiile deținătoare într-un timp rezonabil, de cca. 30 zile de la formularea cererilor cu acest obiect.

Raportat la aceste circumstanțe factuale, este corectă aprecierea instanței de apel vizând neîndeplinirea condiției impuse de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., respectiv inexistența unei situații mai presus de voința părților care să îi fi împiedicat pe revizuenții recurenți să folosească înscrisul în litigiul soluționat prin hotărârea ce se cere a fi revizuită.

Astfel, de vreme ce efectuarea tuturor verificărilor rezonabile privind situația juridică a imobilului notificat reprezintă unul din elementele de bază în cadrul apărării ce trebuia construite în cursul soluționării cauzei într-o acțiune având ca scop restituirea unui bun, formulată de către proprietarul (sau succesorii acestuia) deposedat al imobilului naționalizat până la pronunțarea hotărârii irevocabile, ignorarea sau simpla necunoaștere a existenței unor înscrisuri, care se găseau fie la Administrația Fondului Imobiliar, fie la Arhivele Naționale și care puteau fi eliberate acestora în urma unei simple cereri - așa cum s-a întâmplat după cca. 8 ani de la soluționarea irevocabilă a litigiului, sau ca urmare a uzitării de procedura prevăzută de art. 172 din C. proc. civ. nu constituie o împrejurare mai presus de voința recurenților.

În consecință, revizuenții nu pot invoca, în înlăturarea propriei neglijențe procesuale, faptul stabilirii lor în străinătate ori o imposibilitate de comunicare cu autorii lor privind existența unor înscrisuri care să probeze calitatea de fost proprietar pentru imobilul notificat.

Simplul fapt că aceștia au descoperit ulterior pronunțării hotărârii anumite înscrisuri probatorii, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de voința lor i-a împiedicat să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire, deoarece, în caz contrar, un proces definitiv câștigat ar putea fi supus revizuirii pe bază de acte și dovezi posterior confecționate, iar autoritatea de lucru judecat ar deveni iluzorie.

În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obținerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice (Cauza Mitrea contra României, Hotărârea din 29 iulie 2008).

Cum dispoziția înscrisă în art. 322 pct. 5 C. proc. civ. stabilește condițiile ce se cer a fi întrunite pentru a fi admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe descoperirea unor înscrisuri noi, iar acestea trebuie îndeplinite cumulativ - situație premisă care nu este incidentă în cauză, așa cum s-a arătat în considerentele anterior prezentate - Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestei norme legale în cauză.

În considerarea acestor argumente, constatând că nu este dovedită incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va menține decizia atacată și va respinge recursul formulat de recurenții C. și B. împotriva Deciziei nr. .417 A din data de 29 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de revizuenții C. și B. împotriva Deciziei civile nr. 417 A din data de 29 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 septembrie 2019.

GGC - GV