ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1183/2017

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1183/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Decizia nr. 1183/2017

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 493/2015 Tribunalul Covasna a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA prin administrator judiciar Societatea Profesională C. SPRL, SC D. SRL și SC E. SRL și a constatat nulitatea absolută a următoarelor acte:

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X din 23 ianuarie 2009 și a actului adițional din 26 februarie 2009 încheiate între cele două pârâte având ca obiect imobilul situat în Pitești, Piața M., respectiv restaurantul F. și Barul de zi G. din cadrul Complexului hotelier H.;

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. Y din 23 ianuarie 2009 și a actului adițional din 26 februarie 2009 încheiate între cele două pârâte pentru imobilul situat în Pitești, Piața M. respectiv casa scării și etajele I - IV ale Complexului hotelier H.;

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. Z din 23 ianuarie 2009 și a actului adițional din 26 februarie 2009 încheiate între cele două pârâte pentru imobilul situat în Pitești, Piața M., respectiv cabinetul stomatologic din cadrul Complexului hotelier I., spațiul Sub Portic-Parter;

- a luat act de faptul că reclamanta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată;

- a obligat pârâtele, în solidar, la plata către Statul Român a sumei de 55.558 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care partea reclamantă a beneficiat de ajutor public judiciar.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut în esență următoarele:

Obiectul prezentului litigiu îl constituie constatarea nulității absolute a acestor contracte, cauzele de nulitate invocate fiind multiple.

Inițial au fost invocate lipsa hotărârii Adunării Generale de aprobare a înstrăinării, hotărâre care să dea dreptul Consiliului de administrație să încheie un astfel de act de dispoziție, respectiv faptul că societatea vânzătoare nu și-a exprimat valabil consimțământul pentru vânzarea imobilului, fiind indicate art. 70¹ și art. 150 din Legea nr. 31/1990.

În rejudecare, prin completarea de acțiune, s-a invocat un nou motiv de nulitate absolută pentru cele două contracte de vânzare-cumpărare nr. X și Y din 23 ianuarie 2009, respectiv cel prevăzut de art. 254 alin. (7) C. fisc. și art. 70 din Normele de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, respectiv lipsa certificatului de atestare fiscală la încheierea celor două contracte.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 17 decembrie 2013, Tribunalul Argeș a respins excepția inadmisibilității completării cererii inițiale de chemare în judecată, reținând că reclamanta nu și-a completat cererea cu un nou petit ci a invocat o altă cauză de nulitate absolută, încheiere interlocutorie ce leagă instanța de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea dosarului la Tribunalul Covasna, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite, astfel că încheierea respectivă își produce pe deplin efectele, nefiind desființată și nepermițând statuări contrare.

Cele trei contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza unor Decizii ale Consiliului de Administrație nr. 48, 49, 50, 51, date în aceeași zi în care s-au și perfectat tranzacțiile, respectiv 23 ianuarie 2009. Nu a existat o hotărâre anterioară a Adunării Generale care să aprobe aceste acte de dispoziție.

Doar la 12 martie 2009 s-a convocat Adunarea Generală și s-a adoptat hotărârea prin care s-a aprobat vânzarea respectivă, ulterior înstrăinării.

P

otrivit Ordinului Ministerului Comerțului și Turismului nr. 154 din 21 aprilie 1991, imobilele prevăzute în lista anexă la acest ordin, printre care și Hotelul H., sunt cuprinse în valoarea capitalului social al societății.

Prin înstrăinarea acestor bunuri a operat o reducere a capitalului social cu valoarea bunurilor înstrăinate, susține reclamanta.

Faptul că, ulterior vânzării, s-a convocat totuși o Adunare generală pentru a fi aprobate deciziile Consiliului de administrație privind vânzarea reprezintă o dovadă clară a faptului că era necesar acceptul prealabil al Adunării generale.

În lipsa acestei hotărâri, în condițiile în care

hotărârea A.G.A. reprezintă manifestarea consimțământului majorității asociaților iar aceasta a lipsit,

instanța a constatat că a lipsit consimțământul vânzătoarei la încheierea celor trei contracte, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestora.

L

a 24 februarie 2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești s-a sesizat din oficiu cu privire la comiterea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual și uz de fals, constând în falsificarea certificatului fiscal din 5 ianuarie 2009 eliberat de Primăria municipiului Pitești. Prin ordonanța din 7 iulie .2014, s-a dispus clasarea cauzei ca urmare a prescripției răspunderii penale și sesizarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Pitești cu propunere de desființare totală a contractelor de vânzare-cumpărare nr. Z din 23 ianuarie 2009, nr. X din 23 ianuarie 2009 și Y din 23 ianuarie 2009 precum și a actelor adiționale la acestea și cu desființarea certificatului fiscal din 5 ianuarie 2009. În cuprinsul ordonanței s-a reținut că SC B. nu a depus cerere pentru eliberarea acestui certificat, iar certificatul nu a fost emis de către compartimentul de specialitate din cadrul Primăriei municipiului Pitești, acesta fiind depus în copie la notar și fiind fals.

La 9 iulie 2014 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești a sesizat Curtea de Apel Pitești cu o cerere de desființare a înscrisurilor anterior enunțate, cerere respinsă ca prematură prin încheierea penală nr. 62 din 5 septembrie 2014, pe motiv că nu a fost parcursă procedura plângerii împotriva ordonanței procurorului.

Plângerile împotriva ordonanței de clasare au fost respinse.

L

a 11 august 2014, Adunarea creditorilor convocată de administratorul judiciar al SC B. a hotărât cu majoritate de voturi, anularea pe cale amiabilă a actelor de înstrăinare ce fac obiectul prezentului litigiu și refacerea lor în aceleași condiții, fiind încheiat în acest sens un proces-verbal din 11 august 2014.

Împotriva acestui proces-verbal s-a formulat contestație, iar judecătorul sindic, prin sentința nr. 216 din 5 noiembrie 2014 a anulat hotărârea adunării creditorilor din 11 august 2014. Recursul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins.

N

iciuna dintre părți nu a solicitat cercetarea falsului pe cale incidentală, prin orice mijloace, de către instanța civilă.

D

in adresa din 6 iunie 2014 emisă de Primăria Pitești, rezultă că societatea vânzătoare figura la 23 ianuarie 2009 cu debite datorate și neachitate la bugetul local.

Reținând că respectivele contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în lipsa consimțământului societății vânzătoare materializat într-o hotărâre a Adunării Generale a Acționarilor și în baza unui act depus în copie, cu un conținut ce nu exprima realitatea faptică, instanța a admis acțiune așa cum a fost formulată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele SC E. SRL, SC D. SRL și SC B. SA prin administrator special.

Prin apelul formulat de pârâta SC E. SRL sunt atacate încheierile de ședință din 20 martie 2012, 17 decembrie 2013 și 11 februarie 2014 pronunțate de Tribunalul Argeș și sentința civilă nr. 493/2015 a Tribunalului Covasna.

Prin decizia civilă nr.

1270/Ap din 4 octombrie 2016, Curtea de Apel Brașov, secția civilă,

a r

espins apelurile

declarate de pârâții SC E. SRL și SC D. SRL împotriva încheierilor de ședință din 17 decembrie 2013 a Tribunalului Argeș și din 22 mai 2014 a Tribunalului Covasna; a admis apelurile formulate de pârâții SC E. SRL și SC D. SRL împotriva sentinței civile nr. 493 din 23 iunie 2015 a Tribunalului Covasna, pe care a schimbat-o în tot în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA, SC D. SRL și SC E. SRL având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. X din 23 ianuarie 2009, Y din 23 ianuarie 2009 și Z din 23 ianuarie 2009; a menținut dispozițiile din încheierea de ședință din 19 noiembrie 2013 a Tribunalului Argeș, prin care s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei J.; a anulat apelul declarat de pârâta SC B. SA prin administrator special împotriva acelorași hotărâri; a obligat pe intimata A. să plătească suma de 20.507 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și onorarii avocat.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Excepția inadmisibilității completării cererii de chemare în judecată a fost respinsă în mod corect cererea fiind depusă pentru termenul din 19 noiembrie 2013, înainte ca părțile legal citate să poată pune concluzii, anterior cauza fiind amânată două termene pentru lipsă de apărare.

Motivul de apel ce a vizat excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii nu a fost primit. Calitatea de acționar a reclamantei în societatea care a înstrăinat imobilele asigură demersului judiciar un interes în accepțiunea legală, conferind părții atributul de persoană interesată în a constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

Instanța de fond a fost învestită cu constatarea nulității absolute a celor 3 contracte de vânzare-cumpărare pentru lipsa consimțământului vânzătorului la încheierea acestor transferuri patrimoniale. În speță sunt incidente dispozițiile art. 153

22

din Legea nr. 31/1990, care impun condiția existenței unei hotărâri a Consiliului de Administrație al societății care să aprobe transferurile patrimoniale ce depășesc jumătate din valoarea contabilă a activelor societății. S-a constatat că nu există o depășire a cotei prevăzute de lege și, pe cale de consecință, nu era obligatorie existența unei hotărâri anterioare a Adunării Generale care să aprobe transferurile patrimoniale, dispozițiile Consiliului de Administrație nr. 48, 49, 50 și 51 date în ziua vânzării fiind suficiente.

Apartenența sau nu a bunurilor la capitalul social nu are relevanță câtă vreme valoarea bunurilor este înlocuită cu valoarea aportului în numerar încasat drept preț pentru vânzarea bunurilor.

Cu privire la motivul de nulitate privind lipsa certificatului fiscal s-a reținut că a existat la momentul vânzării un astfel de certificat de atestare fiscală depus în copie la notarul care a autentificat vânzarea. Acesta nu a fost invalidat sau constatat fals în procedura penală sau potrivit procedurii civile în procesul pendinte.

În aceste condiții, atestările din cuprinsul certificatului rămân valabile și nu pot fi considerate ca fiind false în înțelesul legii, certificatul prezentat reprezentând cel puțin un început de dovadă scrisă în determinarea stingerii sarcinilor fiscale locale la momentul vânzării.

În legătură cu aceste sarcini fiscale, Curtea a constatat că acestea nu au fost determinate sub aspectul naturii debitului și a cuantumului concret, așa cum este situația pentru obligațiile de plată înregistrate în evidențele fiscale. S-a constatat că nu existau impedimente la vânzare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv 23 ianuarie 2009. Așa fiind, nu pot fi reținute motivele de nulitate invocate de reclamantă în legătură cu transferurile patrimoniale realizate de către pârâta SC B. SA.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

recurenta-reclamantă A. și pârâții SC E. SRL și SC D. SRL.

Reclamanta A. critică decizia sub următoarele aspecte:

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, cu încălcarea dispozițiilor art. 113 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Acest text normativ sancționează cu nulitatea absolută actele de înstrăinare care s-au încheiat în lipsa certificatului de atestare fiscală.

Notarul public a declarat că nu i-a fost prezentat un certificat fiscal în original de către societatea vânzătoare.

În opinia recurentei a

fost o înțelegere între vânzătoare și cumpărătoare să încalce legea în ceea ce privește vânzarea unor bunuri impozabile, au știut că există datorii către bugetul de stat și au acceptat să încheie contractele nesocotiond dispoziții imperative ale legii cu scopul de a frauda bugetul local.

În susținerea recursului, reclamanta recurentă a depus în copie sentința arbitrală nr. 126 din 3 decembrie 2014 și încheierea de lămurire a dispozitivului din 17 noiembrie 2015 pronunțate de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera

de Comerț și Industrie a României prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de B. SA cu E. SRL la data de 23

ianuarie

2009, cele două contracte ce fac obiectul cererii de chemare în judecată în

prezentul dosar.

Pârâta SC E. SRL

critică decizia sub următoarele aspecte:

În mod nelegal a fost respinsă excepția lipsei interesului în ceea ce privește motivul de nulitate invocat prin cererea inițială, respectiv lipsa consimțământului vânzătoarei.

Calitatea de acționar nu este suficientă în a justifica interesul promovării unei asemenea acțiuni.

Interesul reprezintă folosul practic dobândit de cei ce doresc înlăturarea unei nelegalități ce a avut loc la încheierea unui act juridic.

În cauză, interesul afirmat nu este unul direct, vătămarea pretinsă (prețul foarte mic al vânzării) neavând legătură directă cu motivul de nulitate invocat, respectiv lipsa consimțământului.

Pe de altă parte, r

eclamanta solicită desființarea contractelor de vânzare-cumpărare pentru că nu au fost achitate în prealabil impozitele și taxele datorate autorității locale.

Dreptul pretins încălcat nu aparține reclamantei, ci unității administrativ teritoriale, astfel că reclamanta nu justifică un interes nici personal și nici direct în promovarea acțiunii.

Recurenta critică decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov pentru neacordarea în integralitate a cheltuielilor de judecată.

Se solicită modificarea deciziei și obligarea reclamantei la plata sumei de 82.894,86 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

De asemenea recurenta pârâtă E. SRL critică decizia în ceea ce privește obligarea pârâtelor să plătească Statului Român suma de 55.258 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru pentru care reclamantele au beneficiat de scutire integrală de plată în baza unei cereri de ajutor public judiciar.

Pârâta SC D. SRL

critică decizia sub aceleași aspecte ca și p

ârâta SC E. SRL, respectiv nelegala respingere a excepției lipsei interesului atât în ceea ce privește motivul de nulitate invocat prin cererea inițială cât și în ceea ce privește motivul de nulitate invocat în completarea cererii de chemare în judecată.

De asemenea, critică decizia și sub aspectul neacordării în integralitate a cheltuielilor de judecată, solicitând obligarea reclamantei la

plata sumei de 15.105 RON cu acest titlu.

Analizând recursurile declarate de reclamanta A. și pârâta SC D. SRL prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamanta A.:

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 în vigoare la 23 ianuarie 2009 „pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor și a mijloacelor de transport, contribuabilii trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să ateste achitarea tuturor obligațiilor fiscale locale datorate autorității administrative publice locale pe a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează. Actele fiscale prin care se înstrăinează clădiri, teren, respectiv mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor prezentului alineat, sunt nule de drept”.

Curtea de Apel Brașov a reținut că în speță a existat la momentul vânzării un astfel de certificat de atestare fiscală, depus în copie la notarul care a autentificat vânzarea. Acest certificat de atestare fiscală nu a fost invalidat sau constatat fals. Prin încheierea nr. 526/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă sesizarea formulată în temeiul art. 549

1

C. proc. pen. pentru desființarea contractelor de vânzare-cumpărare și a certificatului de atestare fiscală.

De asemenea, Curtea de Apel a analizat categoriile de obligații fiscale evidențiate în adresa Primăriei Pitești și a constatat că acestea nu au fost determinate sub aspectul naturii debitului și al cuantumului concret, așa cum este situația pentru obligațiile de plată înregistrate în evidențele fiscale.

S-a reținut în mod corect faptul că atâta timp cât certificatul de atestare fiscală de la 29 ianuarie 2009 confirmă lipsa sarcinilor fiscale nu existau impedimente la vânzare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr. 1021/2011 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 113 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. și art. 254 alin. (7) și art. 259 alin. (61) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. următoarele: „faptul că legiuitorul a condiționat înstrăinarea unui teren sau a unei clădiri de stingerea tuturor creanțelor fiscale locale ale titularului dreptului de proprietate nu echivalează cu instituirea unei incapacități de a vinde sau de a dona bunul imobil în cauză, ci din contră, o asemenea condiționare este menită să asigure în mod eficient îndeplinirea unei obligații legale constituționale a persoanelor fizice sau juridice, și anume plata sarcinilor fiscale, indiferent de natura lor, la bugetele locale”.

Așadar, reținând faptul că nu există sarcini fiscale, în mod corect s-a reținut că nu există impedimente la vânzare la data încheierii respectivelor contracte de vânzare-cumpărare.

Recurenta reclamantă a depus în susținerea recursului sentința arbitrală nr. 126 din 3 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Prin această sentință s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. X din 23 ianuarie 2009 și nr. Y din 23 ianuarie 2009 și a actelor adiționale la aceste contracte; s-a constatat validitatea acestor contracte ca și promisiuni de vânzare și s-a pronunțat hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat între părțile contractante.

Această sentință, chiar dacă reține nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare este în același timp o hotărâre care ține loc de

contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat între părțile contractante. Așa fiind, prin această sentință nu se face dovada nelegalității deciziei recurate, câtă vreme

ține loc de

contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că recursul declarat de recurenta reclamantă urmează a fi respins.

Cu privire la recursul declarat de

pârâta SC D. SRL, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de recurs privind neacordarea în integralitate a cheltuielilor de judecată și respectiv neacordarea cheltuielilor în mod defalcat pentru fiecare dintre cele două apelante este nefondat. Aceasta deoarece în cauză sunt întrunite cerințele art. 281 și respectiv 281

1

C. proc. civ. privind erorile materiale precum și lămuriri ale dispozitivului deciziei.

În cauză, recurenta SC D. SRL nu a formulat o astfel de cerere, iar în conformitate cu dispozițiile art. 281

2a

C. proc. civ. „îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281 - 281

2

”.

Nici motivul privind nelegala respingere a excepției lipsei interesului atât în ceea ce privește motivul de nulitate invocat prin cererea inițială cât și în ceea ce privește motivul de nulitate invocat în completarea cererii de chemare în judecată nu este fondat.

Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă. Acesta trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

În mod corect a fost respinsă excepția lipsei de interes având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

În speță, interesul reclamantei rezultă din calitatea de acționar al societății care se consideră vătămat prin încheierea unor acte patrimoniale de transfer.

Față de aceste considerente, recursul

declarat de

pârâta SC D. SRL urmează a fi respins ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de

pârâta SC E. SRL, Înalta Curte reține următoarele:

În ce privește motivul privind nelegala respingere a excepției lipsei de interes, acesta este nefondat potrivit considerentelor reținute pentru același motiv în recursul declarat de pârâta

SC D. SRL, astfel că acestea nu vor fi reluate.

Motivul de recurs privind neacordarea în integralitate a cheltuielilor de judecată este nefondat.

Această recurentă a formulat cerere de completare a deciziei nr. 1270 AP din 4 octombrie 2016 a Curții de Apel Brașov și respectiv îndreptarea erorii materiale și lămurirea dispozitivului acestei decizii, cerere care a fost respinsă prin decizia civilă nr. 191 Ap din 31 ianuarie 2017.

Cu toate acestea,

SC E. SRL nu a declarat recurs împotriva acestei din urmă decizii.

Reținând că „îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281 - 281

2

”, acest motiv de recurs este nefondat.

Înalta Curte reține însă ca fondat motivul de recurs privind obligarea societății să plătească către Statul Român suma de 55.258 RON cu titlu reprezentând taxa judiciară de timbru pentru care reclamanta a beneficiat de scutire integrală de plată în baza unei cereri de ajutor public judiciar.

Aceasta deoarece potrivit art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 „dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar care în pretenții, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia”.

Așa fiind, reținând că reclamanta este cea care a căzut în pretenții, Înalta Curte urmează să înlăture din sentința apelată mențiunea privind obligarea pârâtelor

SC D. SRL și SC E. SRL la plata sumei de 55.558 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, urmând ca aceasta să rămână în sarcina statului.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta reclamantă va fi obligată să plătească recurentei pârâte SC E. SRL suma de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă SC D. SRL împotriva deciziei civile nr. 1270/Ap din 4 octombrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, ca nefondate.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC E. SRL împotriva aceleiași decizii.

Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că înlătură din sentința apelată mențiunea privind obligarea pârâtelor SC D. SRL și SC E. SRL la plata sumei de 55.558 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, urmând ca aceasta să rămână în sarcina statului.

Obligă recurenta-reclamantă A. să plătească recurentei-pârâte SC E. SRL suma de 4500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 iunie 2017

.