ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1478/2023

Ședința publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 07.06.2017 sub nr. x/2017/a6, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. nulitatea declarațiilor de rezoluțiune unilaterală nr. 95/26.09.2016 și nr. 37/21.11.2016 și obligarea pârâtului la executarea antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2015 de către C., cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1235, art. 1246, art. 1254, art. 1255, art. 1551, art. 1552, art. 1556 din C. civ.

În ședința publică de la 22.06.2017, reclamanta a depus o precizare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 6.2 din antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2015 de către C., constatarea nulității absolute a declarației de rezoluțiune unilaterală nr. 95 din 26.09.2016 și a declarației de rezoluțiune unilaterală nr. 37 din 21.11.2016, iar în subsidiar anularea acestora, obligarea pârâtului la executarea antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2015 de către C. cu privire la exploatarea complexului hotelier D., precum și la plata către reclamant a venitului nerealizat pentru perioada cuprinsă între 26 septembrie 2016 și data intrării efective în posesia complexului D. pentru a fi exploatat.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția litispendenței raportat la Dosarul nr. x/2017, excepția necompetenței funcționale și teritoriale a judecătorului sindic, excepția nulității capătului 5 al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 27.06.2017 reclamanta a depus cerere de renunțare la judecata capătului 5 al cererii de chemare în judecată.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 387/F/2017 din 28 iunie 2017, Tribunalul Hunedoara a respins ca nefondate excepțiile litispendenței și necompetenței teritoriale a judecătorului sindic și ca rămasă fără obiect excepția nulității capătului 5 al acțiunii, toate invocate de pârât, a admis cererea astfel cum a fost precizată, constatând nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 6.2 din antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2015 de către C. și a declarațiilor de rezoluțiune unilaterală nr. 95 din 26.09.2016 și nr. 37 din 21.11.2016 și obligând pârâtul la executarea antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2015 de către C. cu privire la exploatarea complexului hotelier D., a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului 5 al cererii de chemare în judecată.

Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul B., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de apel Alba Iulia, secția a II-a Civilă.

Prin decizia civilă nr. 462/25.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, s-a admis apelul declarat de pârât, dispunându-se anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre judecare Tribunalului Brașov, precum și întoarcerea executării silite realizate în dosarul execuțional nr. x/2017 al BEJ E. în temeiul sentinței civile nr. 387/F/2017 pronunțate de judecătorul sindic în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Hunedoara.

Hotărârea primei instanțe, după trimiterea spre judecare

Prin sentința nr. 466/C din 06.07.2018, Tribunalul Brașov a luat act de renunțarea la judecarea capătului 5 al cererii de chemare în judecată, a respins excepția nulității capătului 5 al cererii ca rămasă fără obiect și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe pronunțate în rejudecare

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta F., solicitând schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 154/A/12.02.2019, Curtea de Apel Brașov a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat.

Calea de atac împotriva deciziei din apel

Împotriva deciziei nr. 154/A/12.02.2019 a Curții de apel Brașov a declarat recurs reclamanta F., solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată unei alte curți de apel.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă sub nr. x/2017/a6.

Prin decizia nr. 625/16.02.2021 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a admis recursul și a casat decizia recurată, dispunând trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv împrejurarea că instanța de apel nu a motivat hotărârea pronunțată cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și art. 6.1 din CEDO.

Hotărârea instanței de apel, după casarea cu trimitere

În rejudecare, prin decizia nr. 1731/A/21.2.2021, Curtea de Apel Brașov a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat.

Calea de atac împotriva hotărârii pronunțate după casarea cu trimitere spre rejudecare.

Împotriva deciziei nr. 1731/A/21.2.2021 a formulat recurs reclamanta F., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că, în analiza criticilor ce vizau soluția asupra cererilor de constatare a nulității clauzei înscrise în art. 6.2 din antecontractul încheiat între părți și a declarațiilor de rezoluțiune unilaterală transmise de intimat, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor referitoare la cauza ilicită și imorală, buna credință în executarea contractelor și la condiția pur potestativă, respectiv a prevederilor art. 1402, art. 1403, art. 1235, art. 1170 din C. civ.

Apreciază recurenta că scopul urmărit de intimat prin încheierea antecontractului de vânzare cumpărare și inserarea în acesta a clauzei contestate, acela de a prelua afacerea constând în exploatarea complexului hotelier D. și a investițiilor realizate de recurentă, reiese cu evidență din împrejurările în care a fost încheiat antecontractul, din discrepanța dintre clauzele din acest act și cele din contractul de închiriere încheiat anterior de părți, din însăși natura actului încheiat pentru reglementarea raporturilor dintre părți și modalitatea în care a fost formulată clauza de dezicere inclusă la art. 6.2 din antecontract, precum și din acțiunile intimatului în perioada imediat anterioară rezoluțiunii.

În același timp, recurenta relevă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor referitoare la dol și frauda la lege, arătând că a fost constrânsă sub presiunea pierderii sezonului estival din anul 2015 și a întregii investiții, să încheie antecontractul de vânzare cumpărare, precum și faptul că organele de urmărire penală au reținut în cadrul dosarului penal nr. x/2017 că intimatul s-a folosit de contractele încheiate, pentru a frauda bugetul de stat.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a arătat că aspectele referitoare la manoperele dolosive ale intimatului și teza caracterului imoral și ilicit al cauzei declarațiilor de rezoluțiune, nu au fost suficient argumentate de către instanța de apel, ceea ce a condus la o aplicare eronată a normelor dreptului material.

Apărările intimatului-pârât

La data de 16 mai 2022 intimatul pârât a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului special al societății recurente, excepția inadmisibilității recursului și excepția lipsei de interes în formularea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, se arată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a putea fi reținută o cauză ilicită sau imorală în privința antecontractului încheiat între părți sau a clauzei prevăzute la art. 6.2 din acesta, și nici natura pur potestativă a clauzei respective.

În privința declarației de rezoluțiune unilaterală din 26.09.2016, intimatul pârât arată că instanțele de fond au verificat și confirmat caracterul real al motivelor care au stat la baza declarației, respectiv legalitatea desființării antecontractului în condițiile art. 6.2 din acesta.

Referitor la cea de-a doua declarație de rezoluțiune, emisă în temeiul art. 6.1 din antecontract și care nu a fost precedată de invocarea vreunei excepții de neexecutare de către recurenta reclamantă, se arată că a fost consecința neîndeplinirii obligațiilor de plată asumate de aceasta din urmă, în calitate de promitentă cumpărătoare.

Totodată, intimatul învederează că instanța de apel a avut în vedere aspectele de natură penală invocate de reclamantă, stabilind în mod corect, pe baza probelor administrate, că nu a existat o cauză ilicită sau imorală a operațiunilor încheiate de părți.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., intimatul pârât arată că nu poate fi reținut, întrucât instanța de apel a analizat întregul probatoriu administrat în cauză și a răspuns tuturor criticilor formulate de partea adversă.

La data de 09.06.2022, recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor invocate de intimat.

Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2023 s-au respins excepțiile lipsei calității de reprezentant, inadmisibilității recursului și lipsei de interes în formularea recursului, toate invocate de către intimatul-pârât, și s-a admis în principiu recursul declarat de recurenta reclamantă, stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prealabil, Înalta Curte constată că la termenul de la 17 noiembrie 2022 s-a luat în examinare, în complet de filtru, în condițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de reclamanta F., prin lichidator judiciar, prilej cu care au fost soluționate în sensul respingerii ca neîntemeiate, excepțiile invocate de către intimatul pârât prin întâmpinare.

În acest context, reiterarea la termenul acordat pentru soluționarea pe fond a căii de atac, a excepțiilor nulității recursului pentru lipsa calității de reprezentant și lipsa de interes în formularea recursului, pentru argumente similare celor deja avute în vedere de instanță, apare ca inadmisibilă, față de caracterul interlocutoriu al încheierii de admitere în principiu a recursului, conform art. 235 din C. proc. civ.

Potrivit textului de lege menționat, sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

În absența oricărei distincții în text, acesta își găsește aplicarea inclusiv în acele situații în care partea ar aduce în discuție alte argumente în susținerea excepției deja analizate de instanță, caracterul interlocutoriu fiind atribuit dezlegării oferite asupra excepției, și nu motivelor care au fundamentat acea dezlegare.

Analizând pe fond recursul, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

În esență, prin recursul declarat, societatea reclamantă critică decizia curții de apel susținând, pe de o parte, că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), cu referire la art. 1238, art. 1402, art. 1403, art. 1270 din C. civ., iar pe de altă parte, că nu a fost motivată în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din cod (art. 488 alin. (1) pct. 6 din cod).

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că analiza acestuia trebuie efectuată în considerarea cadrului procesual fixat de recurenta reclamantă prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta precizată în fața Tribunalului Hunedoara și a Tribunalului Brașov, din perspectiva obiectului și cauzei acțiunii.

Prin urmare, deși în cuprinsul cererii de recurs se fac referiri repetate la cauza ilicită și imorală a antecontractului încheiat între părți și a întregii construcții juridice care a stat la baza întocmirii acestuia, Înalta Curte va verifica temeinicia criticilor invocate, prin raportare la prevederea contractuală ce constituie obiectul primului capăt al cererii de chemare în judecată.

Astfel, în legătură cu clauza cuprinsă la art. 6.2 din antecontractul încheiat între părți, prin care se recunoaște intimatului pârât, în calitate de promitent vânzător, dreptul a declara unilateral rezoluțiunea antecontractului în anumite ipoteze expres prevăzute, se afirmă de către recurentă, pe de-o parte, că ar reglementa o condiție pur potestativă din partea promitentului vânzator, care permitea acestuia să se dezică unilateral de obligațiile asumate, iar pe de altă parte că a fost inserată cu scopul de a facilita acestuia din urmă preluarea în mod ostil a afacerii recurentei și a investițiilor realizate de aceasta asupra complexului hotelier D..

Înalta Curte nu va primi aceste susțineri, constatând că sunt străine de semnificația atribuită de lege noțiunii de condiție și de conținutul însuși al clauzei în discuție.

Vor fi avute în vedere în acest sens dispozițiile art. 1399, art. 1400, art. 1401 și art. 1403 din C. civ., care definesc condiția suspensivă și pe cea rezolutorie drept un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de a cărui îndeplinire depinde eficacitate obligației/a cărei îndeplinire determină desființarea obligației, stabilind că obligația contractată sub condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu produce niciun efect.

În cauza de față, prin art. 6.2 din antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2015 de către C., părțile au convenit ca, în cazul în care împotriva promitentului cumpărător (i) se vor iniția orice proceduri judiciare, extrajudiciare sau administrative, se vor pronunța hotărâri judecătorești, ordonanțe de sechestru sau de poprire sau (ii) se vor depune cereri pentru deschiderea procedurii insolvenței sau (iii) se vor efectua acte de executare silită sau (iv) alte proceduri similare care ar fi de natură a influența negativ în mod semnificativ afacerile, situația sa financiară sau juridică sau capacitatea de a-și îndeplini obligațiile asumate prin prezentul antecontract, promitentul vânzător va putea să înceteze antecontractul printr-o notificare adresată promitentului cumpărător.

Reiese așadar că prevederea contestată nu reglementează o condiție suspensivă de natură să afecteze eficacitatea obligațiilor născute din antecontract în sarcina promitentului vânzător și a cărei îndeplinire să depindă exclusiv de voința acestuia, și nici o condiție rezolutorie pur potestativă, pe care legea oricum nu o sancționează prin considerarea sa ca nescrisă, ci un caz de rezoluțiune convențională a antecontractului aflat la îndemâna promitentului vânzător, în situațiile strict și limitativ prevăzute în cuprinsul său.

În egală măsură, ținând cont de condițiile în care putea opera, care presupuneau o afectare semnificativă a situației promitentului cumpărător sau a capacității sale de a-și îndeplini obligațiile, clauza în discuție nu constituia o clauză de dezicere, în înțelesul art. 1276 din C. civ., pentru aplicarea acesteia din urmă partea în favoarea căreia a fost recunoscută nefiind ținută să justifice vreun motiv.

Suplimentar, Înalta Curte arată că, potrivit art. 1402 și art. 1403 din C. civ., sancțiunea care intervine în cazul obligației contractate sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu este nulitatea absolută, ci lipsirea de efecte a condiției, care va fi considerată nescrisă, ceea ce înseamnă că obligația contractată sub o astfel de condiție va fi una pură și simplă.

Doar în ipoteza în care condiția contrară legii ar fi însăși cauza contractului, sancțiunea aplicabilă ar fi nulitatea absolută a acestuia, conform art. 1402 din C. civ.

Cu toate acestea, în prezentul dosar recurenta reclamantă nu a învestit instanțele cu solicitarea de constatare a nulității absolute a întregului contract, ci doar a clauzei cuprinse în art. 6.2 din acesta, partea solicitând expres obligarea intimatului pârât la executarea antecontractului.

În aceste condiții, ținând cont de obiectul primului capăt de cerere și de împrejurarea că nulitatea este o sancțiune care poate fi instituită exclusiv prin lege, nu și prin voința părților, astfel cum reiese din prevederile art. 1246 din C. civ., aceasta nefiind incidentă în cazul obligațiilor suspensive afectate de o condiție pur potestativă din partea debitorului, Înalta Curte apreciază nu se poate reține aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1402 din C. civ.

Pe de altă parte, în ce privește caracterul pretins ilicit și imoral al clauzei în discuție, dedus din împrejurările în care a fost încheiat antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2015 de către C., din conținutul raportului juridic obligațional născut din acesta sau din acțiunile intimatului pârât în perioada anterioară declarării unilaterale a rezoluțiunii, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținut.

Se va avea în vedere faptul că, deși formal se invocă încălcarea de către instanța de apel a unor dispoziții de drept material, în realitate recurenta reclamantă este nemulțumită de modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și conținutul actelor juridice încheiate de părți, în stabilirea situației de fapt.

Astfel, argumentele la care face referire recurenta în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se întemeiază pe materialul probator administrat în cauză, care ar confirma, în opinia părții, faptul că intimatul pârât nu a avut niciodată intenția de a înstrăina complexul hotelier, motivul real care a determinat încheierea antecontractului fiind acela de a prelua investițiile și afacerea dezvoltată de recurentă.

Or, raportat la aceste critici de netemeinicie, Înalta Curte subliniază că instanța de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, nefiindu-i permis instanței de recurs să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, întrucât recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Sunt avute în vedere în acest sens dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună acestei instanțe examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum și ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același cod, conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de acest articol.

Prin urmare, raportat la situația de fapt reținută de instanța de apel, precum și la concluzia acesteia, în sensul că probele administrate nu au confirmat că motivul care a determinat inserarea în antecontractul de vânzare cumpărare clauzei prevăzute la art. 6.2 ar fi fost cel afirmat de reclamantă, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1235 și urm. din C. civ.

În ce privește soluția asupra solicitării de constatare a nulității declarațiilor de rezoluțiune unilaterală a antecontractului de vânzare cumpărare, transmise de intimatul pârât, recurenta reclamantă susține că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât prima declarație de rezoluțiune a fost intempestivă și nejustificată faptic, iar cea de-a doua declarație de rezoluțiune a fost emisă deși executarea obligațiilor ce reveneau recurentei reclamante era suspendată și obligația neexecutată era de mică însemnătate.

Înalta Curte nu va primi aceste critici, întrucât instanța de recurs nu poate cenzura concluzia instanței de apel privind realitatea faptelor care au determinat transmiterea primei declarații de rezoluțiune, întemeiate pe clauza cuprinsă în art. 6.2 din antecontract, ținând cont de limitele în care se desfășoară controlul de legalitate în recurs.

În continuare, reținând caracterul întemeiat al primei declarații de rezoluțiune, instanța de apel a stabilit în mod corect faptul că refuzul reclamantei de a plăti rata scadentă la data de 15.11.2016 a fost unul nejustificat și, ca atare, a îndreptățit intimatul pârât să emită cea de-a doua declarație de rezoluțiune, fundamentată pe clauza cuprinsă în art. 6.1 din antecontractul de vânzare cumpărare.

Nu se poate reține așadar o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1556 din C. civ., referitoare la excepția de neexecutare a contractului, în condițiile în care exercitarea de către intimatul pârât a dreptului conferit de clauza cuprinsă în art. 6.2 din antecontract, prin transmiterea primei declarații de rezoluțiune, a avut loc în limitele convenite de părți.

În ce privește art. 1551 alin. (1) teza I din C. civ., potrivit căruia creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate, Înalta Curte arată că este aplicabil doar în cazul rezoluțiunii judiciare, nu și al celei convenționale, care operează în condițiile stabilite expres de către părți.

În plus, calificarea de către instanța de a apel a neexecutării obligației ce revenea reclamantei, drept însemnată, raportat la valoarea sumei neexecutate, constituie o apreciere de fapt care nu poate fi cenzurată în recurs.

Susținerile recurentei reclamante referitoare la incidența viciului de consimțământ constând în violența exercitată de intimatul pârât, nu vor fi avute în vedere întrucât, pe de-o parte, sunt străine de obiectul litigiului care nu privește nulitatea antecontractului de vânzare cumpărare, iar pe de altă parte, au fost invocate pentru prima oară în recurs, cu încălcarea art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Aceeași situație se regăsește în cazul criticilor întemeiate pe intenția de fraudare a legislației fiscale de către intimatul pârât, prin încheierea antecontractului de vânzare cumpărare și a operațiunilor anterioare acestuia, fără legătură cu obiectul și cauza litigiului, astfel cum au fost fixate prin cererea de chemare în judecată și precizările la aceasta.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), Înalta Curte constată că nu poate fi reținut.

Se va avea în vedere că instanța de apel a analizat într-o manieră exhaustivă criticile de netemeinicie și nelegalitate invocate de reclamantă prin apelul declarat, oferind un răspuns specific fiecăreia dintre acestea, prin raportare la probatoriul administrat și la dispozițiile legale incidente în cauză.

De altfel, deși pretinde că a supus atenției curții de apel o serie de chestiuni esențiale ale cauzei, iar acestea "nu au primit o atenție și o analiză suficientă, proporțională cu însemnătatea lor", recurenta reclamantă omite să indice în concret care sunt acele chestiuni esențiale avute în vedere, limitându-se să prezinte trunchiat pasaje din decizia de apel, ceea ce confirmă invocarea formală a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În realitate, nemulțumirile recurentei reclamante vizează modalitatea concretă în care instanța de apel a apreciat probatoriul și a interpretat și aplicat dispozițiile legale, aspecte care nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci ar putea, eventual, să fie analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Or, în cele ce preced, instanța de control judiciar a procedat la analiza legalității deciziei din apel prin raportare la aplicarea și interpretarea normelor de drept material incidente în cauză, stabilind că motivele invocate de recurenta reclamantă nu sunt întemeiate.

În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta F.-prin lichidator judiciar G. împotriva deciziei civile nr. 1731/Ap din 21 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2023.