ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3609/2015

Decizia

nr. 3609/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecție și Pază, în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea efectelor Ordinului de trecere în rezervă nr. DP 117/15.11.2013.

Prin sentința civilă nr. 711 din 3.03.2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării Ordinului de trecere în rezervă nr. DP 117 din 15 noiembrie 2013, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecție și Pază, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A.

În motivarea recursului se arată că instanța de fond a dat o hotărâre netemeinică și nelegală, având în vedere următoare considerente:

Arată recurentul că, în momentul deliberării și al motivării sentinței civile atacate, instanța de fond a interpretat strict dispozițiile art. 85 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 80/1995, fără a se raporta și la alin. (2) al aceluiași articol, iar trecerea în rezervă pentru cazurile prevăzute la alin. (1) lit. k) este o normă supletivă și nu una imperativă, fapt pentru care trebuiau a fi analizate cu maximă atenție și diligență circumstanțele sale perssonale și profesionale.

În opinia recurentului, instanța de fond a constatat în mod netemeinic aparenta legalitate a ordinului de trecere în rezervă, deși aceasta nu a avut posibilitatea de a analiza rațiunile de fapt și de drept care au stat la baza emiterii și adoptării actului administrativ dedus judecății, întrucât acesta nu este motivat.

Apreciază recurentul că, din moment ce actul atacat poate fi supus controlului instanței de contencios administrativ în raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, rezultă dincolo de orice dubiu rezonabil faptul că instanța de fond avea obligația de a analiza legalitatea actului atacat, având în vedere în momentul deliberării nu numai posibilitatea trecerii recurentului în rezervă, ci și temeinicia ordinului de trecere în rezervă în raport de motivarea acestuia de către pârâtă.

Recurentul susține că lipsa unei cercetări disciplinare și absența unor motive temeinice care să justifice luarea unei măsuri atât de drastice sunt suficiente pentru a constata existența unui caz bine justificat, întrucât împrejurarea legată de starea de fapt și de drept este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Precizează recurentul că în mod eronat a reținut instanța de fond că acesta a învederat instanței absența unor motive temeinice care să justifice emiterea ordinului atacat după închiderea dezbaterilor și nu în cadrul cercetării judecătorești.

Apreciază recurentul că instanța de fond trebuia să dea dovadă de un rol activ și să aibă în vedere conținutul ordinului de suspendare, constatând lipsa unei minime motivări a acestei decizii, fapt ce conduce la nelegalitatea actului emis.

În consecință, recurentul consideră netemeinică și nelegală reținerea instanței de fond potrivit căreia condiția cazului bine justificat nu este îndeplinită.

Subliniază recurentul că argumentele instanței de fond potrivit cărora nu a fost eludată nicio normă legală sau vreo obligație de către pârâtă nu sunt temeinice și nu se sprijină pe niciun raționament logic.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurent pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecție și Pază, în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea efectelor Ordinului de trecere în rezervă nr. DP 117/15.11.2013.

Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 711 din 3 martie 2014.

În recursul său, declarat împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a invocat, în esență, faptul că cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 85 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 80/1995, fără a se raporta și la alineaatul 2 al aceluiași articol.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

În recursul său, reclamantul A. susține că aceste două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de reclamant în susținerea acțiunii sale.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurent în ceea ce privește indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului bine justificat.

Recurentul-reclamant, după cum se constată, se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod corect că nu se constată nicio împrejurare legată de starea de fapt sau de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, nefiind astfel dovedită îndeplinirea condiției referitoare la cazul bine justificat care să conducă la suspendarea executării actului administrativ în cauză.

După cum se constată, prima instanță, soluționând cererea de suspendare, a apreciat în mod corect că nu pot fi primite ca și caz bine justificat, în sens de motive de nelegalitate evidentă care să poată fi observate la o simplă și aparentă analiză, neefectuarea unei cercetări disciplinare și respectiv neaudierea reclamantului anterior emiterii ordinului de trecere în rezervă, or împrejurarea referitoare la dezincriminarea penală a faptei săvârșită de reclamant.

Înalta Curte constată astfel că în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat, întrucât recurentul-reclamant nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Mai mult, în cauza prezentă, prin sentința nr. 1370 pronunțată la data de 5 mai 2014 în Dosarul nr. x/2/2013, Curtea de Apel București a respins ca nefondată acțiunea reclamantului având ca obiect anularea actului administrativ care formează obiectul prezentei cereri de suspendare.

În aceste circumstanțe, soluția adoptată de instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare creează, cel puțin cu caracter provizoriu, premisa legalității actului a cărui suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumția de legalitate atașată actelor administrative, până la soluționarea recursului, astfel că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Însă, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Or, în condițiile în care în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiții menționate, soluția pronunțată nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 711 din 03 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2015.