ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3605/2016

Decizia nr. 3605/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2/2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18.12.2013, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protectie și Pază ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună revocarea în tot a ordinului de trecere în rezervă DP 117 din 15.11.2013, desecretizarea și comunicarea ordinului sus-menționat și a actelor care au stat la baza emiterii lui, reintegrarea în funcția și gradul detinut anterior datei trecerii în rezervă (18.11.2013), plata drepturilor salariale pentru perioada scursă de la data trecerii în rezervă până la reintegrarea pe postul deținut anterior.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1370 din 05.05.2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția necompetenței materiale a instanței, respingând și pe fond acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecție și Pază, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut de prima instanță că, în ceea ce privește excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu și analizată cu prioritate, conform dispozițiilor art. 248 alin. (1) noul C. proc. civ. în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 2/2013 coroborate cu dispozițiile Legii nr. 188/1999, reclamantului fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare. Pe cale de consecință, instanța de fond a respins-o.

Pe fondul cererii de chemare în judecată, a apreciat prima instanță că dispozițiile art. 85 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 80/1995 lasă la aprecierea conducerii instituției angajatoare luarea deciziei în funcție de specificul acesteia cât și de obligațiile ce decurg din calitatea de cadru militar S.P.P., neputând fi reținut argumentul reclamantului potrivit căruia în Statutul cadrelor militare este prevăzută posibilitatea menținerii în activitate și în cazul săvârșirii unor infracțiuni cu intenție, acestea nefiind aplicabile cadrelor S.P.P.

Totodată, a apreciat instanța de fond că cererea formulată de reclamant nu face dovada unor indicii de nelegalitate a ordinului de trecere în rezervă, nefiind vorba nici despre o cercetare administrativă; textul art. 85 alin. (1) lit. k) din actul normativ menționat fiind fără echivoc.

Cum alte motive de nelegalitate nu au fost invocate de reclamant, ci doar posibilitatea legală a conducerii instituției de a decide dacă o condamnare este sau nu compatibilă cu calitatea de cadru militar S.P.P., în raport de dispozițiile legale incidente, cât și de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, a dispus instanța de fond respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Recursul

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., solicitând admiterea acestuia, revocarea în tot a ordinului de trecere în rezervă DP 117 din 15.11.2013, reintegrarea în funcția și gradul deținut anterior datei trecerii în rezervă și plata drepturilor salariale pentru perioada scursă de la data trecerii în rezervă până la reintegrarea pe postul deținut anterior.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.; hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivarea recursului, susține recurentul, în esență că, în cauză lipsește cu desăvârșire rolul activ al instanței de fond, aceasta fiind dovedita prin faptul că, fără sa analizeze toate aspectele puse in discuție, instanța de fond nu a făcut decât o expunere a celor prezentate de ambele părti, fără a proceda la o analiza judicioasa coroborata a tuturor probelor administrate și fără a face referiri la rezultatul evaluării acestora.

Totodată, apreciază recurentul că motivarea instanței este simplista deoarece analizează lucrurile superficial, uneori neglijând aspectele esențiale, activitatea acesteia reducându-se doar la a menționa prevederile legale, gen „textul legal lasă la aprecierea conducerii instituției angajatoare luarea deciziei, în funcție de specificul acesteia, cât și de obligațiile ce decurg din calitatea de cadru militar S.P.P. (…)”.

Apreciază recurentul că legiuitorul a înțeles să lase la aprecierea conducerii unităților o astfel de hotărâre, însă aceasta trebuie sa aibă în vedere toate elementele care pot oferi o imagine de ansamblu a întregii situații, putând constitui și motive temeinice in susținerea măsurii dispuse.

În acest sens trebuiau avute în vedere atât împrejurările săvârșirii unei infracțiuni din culpa constând în producerea unui eveniment rutier cu o încălcare minima a dispozițiilor Codului rutier, cât și aspectele care privesc conduita profesională, dar și cea socială a părții.

De asemenea, mai susține recurentul că, deși instanța de fond retine faptul că a fost pus în „imposibilitatea de a-mi expune apărările, fapt ce a condus la formularea unei propuneri fără luarea în considerare a tuturor aspectelor legate de natura infracțiunii, forma de vinovăție, gradul de pericol social al infracțiunii și nu în ultimul rând, de modul în care mi-am îndeplinit sarcinile de serviciu, caracterizările șefilor și circumstanțele personale; din înscrisurile atașate reiese că în perioada cât am fost încadrat la Serviciul de Protecție și Pază, unde am deținut funcția de șef formație de pază și ordine am făcut dovada unui comportament exemplar profesional și în societate pe o perioadă îndelungată (mai bine de 20 de ani de activitate în sistemul de protecție și pază)”, totuși, în decizia finala instanța nu mai ține cont de aceste aspecte.

Totodată, mai susține recurentul că absența sa de la dezbaterile privind emiterea acestui ordin [în condițiile în care s-a specificat pe un bilețel faptul că trecerea s-a în rezervă s-a făcut în temeiul art. 85 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 80/1995] l-a pus în imposibilitatea de a-și expune apărările, fapt ce pune probleme nu numai în ceea ce privește respectarea principiului contradictorialității, dar și în privința respectării dreptului la apărare.

Astfel, consideră că i-a fost încălcat dreptul la apărare care este un drept fundamental garantat de Constituția României, care cuprinde totalitatea drepturilor și regulilor procedurale care oferă posibilitatea persoanei de a se apăra împotriva acuzațiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăția sa.

A mai arătat recurentul că, la data de 20.02.2014, în baza art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, modificată, raportat la art. 595 C. proc. pen., cu referire la art. 4 C. pen. și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, Judecătoria sectorului 2 i-a admis „Contestația la executare”, constatând că infracțiunea prevăzuta de art. 184 alin. (2), (4) din C. pen. din 1969 a fost dezîncriminată, ca urmare a modificării elementelor constitutive ale infracțiunii sub aspectul laturii obiective.

Astfel, instanța de judecată, prin sentința penală nr. 170 din 20.02.2014 pronunțată în Dosarul nr. x/300/2014, anulează formele de executare emise pe numele recurentului-reclamant, sub aspectul laturii penale a cauzei, dispuse prin sentința penală nr. 360 din 23 aprilie 2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. x/300/2012, definitivă prin decizia penală nr. 1620/R din 11.09.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, prin care a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 6 luni cu aplicarea art. 81 C. pen. din 1969, pentru infracțiunea prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C. pen. din 1969.

Privitor la acest aspect, susține recurentul-reclamant că, deși a adus la cunoștința instanței de fond modificările survenite în situația sa, depunând la dosarul cauzei acte doveditoare în acest sens, aceasta nu a luat in considerare aceste aspecte și nu a făcut nicio referire la acestea.

Mai susține recurentul că, deși instanța de judecata a luat act de solicitarea sa, în ceea ce privește „consecințele dezastruoase asupra vieții de familie, lipsit în acest moment de dreptul la muncă și salariul corespunzător pregătirii profesionale, precum și de faptul că, având în vedere cariera militară și pregătirea profesională îmi este imposibil să mă angajez în alte domenii de activitate”, în hotărârea finală nu mai ține cont de aceste aspecte.

Consideră deopotrivă că, în mod greșit instanța de fond a reținut că „cererea formulată de reclamant nu face dovada unor indicii de nelegalitate a ordinului de trecere în rezervă, nefiind vorba nici despre o cercetare administrativă, textul art. 85 alin. (1) lit. k) fiind fără echivoc”, deoarece ordinul se fundamentează pe o motivare lacunară, contestarea acestuia fiind făcută pentru nerespectarea cerinței motivării acestuia, obligația motivării actului administrativ reprezentând o cerință de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern, cât și la nivel comunitar.

Motivarea actului administrativ constituie o garanție împotriva arbitrariului și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective.

De asemenea, motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care sa permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, sa facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Arată recurentul-reclamant că ordinul contestat nu cuprinde nici un fel de mențiune din care să rezulte pentru care dintre motivele prevăzute de art. 85 alin. (1) lit. k) s-a dispus trecerea în rezervă.

Este adevărat ca Legea nr. 188/1999 nu cuprinde dispoziții referitoare la conținutul actului administrativ prin care se dispune eliberarea din funcție a funcționarului public, însă în cauză, sub acest aspect, din dispozițiile art. 117 din Legea nr. 188/1999 și dispozițiile art. 278 alin. (2) C. muncii rezultă că sunt incidente prevederile C. muncii, norme ce completează legislația specială în domeniu, iar în conformitate cu prevederile constituționale, întocmai ca și în cazul funcționarilor publici „propriu-ziși”, raporturile juridice de muncă ale cadrelor militare în activitate îmbracă forma raporturilor de serviciu, legiuitorul constituant consacrându-le un regim statutar.

Prin urmare, apreciază recurentul-reclamant că o astfel de decizie trebuie să cuprindă în mod obligatoriu motivele de fapt și de drept care au determinat eliberarea din funcție întrucât numai în acest fel este posibilă exercitarea controlului judiciar asupra legalității măsurii de eliberare din funcție, motivarea actului reprezentând o condiție de legalitate a acestuia, insuficiența motivării sau nemotivarea acestuia atrăgând nulitatea actului administrativ.

Or, privitor la acest aspect, solicită recurentul-reclamant a se constata că, contrar jurisprudenței Curții Europene de Justiție, făcând referire expresă la cauza C-509/1003, atât actul administrativ, cât și răspunsul la plângerea prealabilă, nu cuprind motivarea în fapt, respectiv împrejurările de fapt care au determinat emiterea ordinului, fiind indicat doar temeiul legal în baza căruia a fost emis și nu situația de fapt avută în vedere pentru a se dispune trecerea în rezervă.

Totodată, consideră că ordinul contestat este abuziv, nefondat, vătămându-i grav drepturile și interesele recunoscute de lege și că măsura radicală luată împotriva sa este mult prea aspră în raport cu faptele ce i-au fost imputate, astfel fiindu-i îngrădit dreptul la muncă, statuat de art. 41 alin. (1) din Constituția României.

Nimic în tratatele internaționale de drepturi ale omului ori în Constituția României și în legile naționale nu interzice dreptul la muncă al militarilor, cu toate consecințele rezultate din acesta: dreptul pe care îl are orice persoană de a obține posibilitatea să-și câștige existența printr-o muncă liber aleasă sau acceptată; dreptul la orientare și pregătire tehnică și profesională, inclusiv la carieră; salariu echitabil și o remunerație egală pentru o muncă de valoare egală, fără nici o discriminare; dreptul de a procura prin remunerație o existență decentă pentru ei și familia lor.

Apreciază recurentul că instanța reține pe de o parte existența motivelor care susțin acțiunea formulată, fără însă a justifica printr-un raționament juridic hotărârea de respingere a acțiunii.

Apărările intimatului

Intimatul-pârât Serviciul de Protecție și Pază a formulat întâmpinare, în combaterea susținerilor recurentului-reclamant, din cuprinsul cererii de recurs, în cadrul căreia solicită respingerea, ca nefondat a recursului formulat și menținerea, ca temeinică și legală a sentinței de fond.

Susține în esență autoritatea publică intimată, în cuprinsul întâmpinării că textul de lege aplicabil în cauză și care constituie baza legală a trecerii în rezervă nu este un text imperativ, astfel cum subliniază și recurentul, ci este un text supletiv, care lasă la aprecierea conducerii instituției dacă persoana aflată în situația prevăzută este menținută în continuare în activitate sau este trecută în rezervă. Astfel, legiuitorul a lăsat la latitudinea instituției angajatoare luarea acestei decizii, în funcție de specificul acesteia, rigorile interne, obligațiile ce decurg din calitatea de cadru al Serviciului de Protecție și Pază. Având în vedere aceste aspecte și după finalizarea irevocabilă a procesului penal în care a fost implicat recurentul, conducerea serviciului a apreciat că se impune trecerea în rezervă a cadrului militar condamnat penal la pedeapsa închisorii cu suspendare.

Susține intimatul că și instanța de fond, în motivarea sentinței, a apreciat corect faptul că instituția a făcut aplicarea textului de lege și nu se constată nicio împrejurare legată de starea de fapt sau de drept de natură să creeze o îndoială în privința legalității actului administrativ.

În ceea ce privește absența unor motive temeinice care să justifice emiterea ordinului, susține intimatul că legea nu prevede o astfel de condiție, singura motivare este condamnarea definitivă și irevocabilă la închisoare fie ea și cu suspendare, iar o cercetare administrativă nu este cerută în cazul de față, hotărârile instanțelor fiind suficiente pentru dovedirea vinovăției. Mai mult, conducerea instituției are posibilitatea legală de a decide dacă o condamnare penală în cazierul cadrului militar este sau nu compatibilă cu calitatea de cadrul militar al Serviciului de Protecție și Pază, astfel încât nu se poate vorbi de nelegalitatea deciziei de trecere în rezervă deoarece nu poate fi identificat un text legal încălcat cu ocazia emiterii acesteia.

În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la faptul că odată cu intrarea în vigoare a noului C. pen. fapta săvârșită a fost dezîncriminată, apreciază intimatul a fi corectă reținerea instanței de fond, în sensul că dezincriminarea se referă la executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță pronunțate în baza legii vechi și nu constituie o repunere anterioară sub toate aspectele.

În ceea ce privește argumentul recurentului, conform căruia în statutul cadrelor militare este prevăzută posibilitatea menținerii în activitate chiar în cazul săvârșirii unor infracțiuni cu intenție, susține intimatul că textele invocate nu sunt aplicabile cadrelor militare ale S.P.P. Astfel, conform art. 109 alin. (11) din Legea nr. 80/1995 dispozițiile art. 87 alin. (3) se aplică în exclusivitate cadrelor militare din Ministerul Apărării Naționale, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe și Serviciului de Telecomunicații Speciale. Acest text accentuază ideea că a fost lăsată la aprecierea instituțiilor din sistemul militar catalogarea unor fapte ca fiind sau nu compatibile cu calitatea de angajat al acestora.

Pentru toate aceste considerente solicită respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de către intimatul A. și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 711 din 03 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București.

Procedura în fața instanței de recurs

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 07 aprilie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 21 iunie 2016 s-a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1370 din 05.05.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor formulate de intimatul-pârât, în cuprinsul întâmpinării depusă la dosar și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte reține:

În fapt, prin Ordinul Directorului Serviciului de Protecție și Pază nr. D.P. 117 din 15 noiembrie 2013, pe data de 18.11.2013 plutonierul adjutant A., încadrat în funcția de subofițer operativ principal (…) trece în rezervă prin aplicarea prevederilor art. 85 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare.

Prin raportul nr. ES 1295 din 14 noiembrie 2013 întocmit de șeful Serviciului de Protecție și Pază s-a propus trecerea în rezervă a plutonierului adjutant A. prin aplicarea art. 85 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, reținând că prin sentința penală nr. 360 din data de 23.04.2013 a Judecătoriei sectorului 2 București, subofițerul a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, dispunându-se suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, iar prin decizia penală nr. 1620/R din 11.09.2013 s-au respins recursurile declarate, hotărârea fiind definitivă.

În conformitate cu prevederile art. 85 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, „Ofițerii, maiștrii militari și subofițerii în activitate pot fi trecuți în rezervă sau direct în retragere, după caz, în următoarele situații:

k) când, pentru o infracțiune săvârșită din culpă, li s-a aplicat prin hotărâre judecătorească, pedeapsa închisorii, cu suspendarea condiționată a executării, ori a amenzii, precum și în cazul în care au beneficiat de amnistie sau grațiere înainte de începerea executării pedepsei.”

Se constată că actul administrativ contestat cât și raportul-propunere care stă la baza acestuia nu sunt motivate, arătându-se doar incidența prevederilor art. 85 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 80/1995 și sentința penală de condamnare a reclamantului, la închisoare cu suspendare.

Înalta Curte constată că și dacă se ține cont de specificul autorității angajatoare, sintagma „pot fi trecuți în rezervă sau direct în retragere” - reclamă o minimă analiză, motivare, respectiv aceasta necesită o abordare prin prisma unor criterii care să satisfacă exigențele legii, necesită existența unui sistem legal, corect și imparțial.

Motivarea actelor administrative dă posibilitate judecătorului să realizeze un control eficient al legalității acestuia. Motivarea în drept tinde să fie una formalizată, generată de competența legală a autorităților, motivarea în fapt arată și justifică adoptarea unei soluții în funcție de circumstanțe, proporțional cu scopul autorității publice, fără să afecteze drepturi și libertăți individuale.

Concret, dacă autoritatea publică nu a identificat și reglementat pentru situațiile prevăzute de art. 85 alin. (1) lit. k) criterii care să facă diferență între situația în care „se poate” trece în rezervă și situația în care „nu se poate” trece în rezervă un militar care se încadrează la lit. k), atunci în fiecare caz concret va fi necesar să se sublinieze motivele propunerii comandanților unităților militare, mai ales că în situația prevăzută la lit. k) trecerea în rezervă nu se face din oficiu (ca în situația prevăzută la lit. a), b), d), e), f), i), l), m) și n), la propunerea consiliilor de judecată și deci persoana în cauză nu își poate prezenta propriile apărări în cadrul acestei proceduri și nu a beneficiat de contradictorialitate.

Autoritatea pârâtă trebuia să analizeze circumstanțele personale, profesionale ale reclamantului, nefiind vorba de aplicarea unei norme imperative ci supletivă.

Autoritatea pârâtă nu a analizat sau motivat dacă prin infracțiunea săvârșită din culpă se aduce atingere prestigiului serviciului militar, dacă există strânsă legătură între fapta penală și onoarea militară sau îndatoririle militare, situație familială, reputație în societate, practic nu există vreun criteriu pe care să îl poată analiza instanța de judecată pentru a decela dacă există abordări subiective, abuzive.

De asemenea, reclamantul-recurent a precizat experiența dobândită pe parcursul celor 20 de ani de carieră militară și modul în care acesta și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, caracterizările șefilor, alte circumstanțe personale.

Actul administrativ atacat este nelegal întrucât nu se arată motivele pentru care fapta concretă a reclamantului sau alte împrejurări sunt incompatibile cu serviciul militar și cu calitatea de angajat al acestei pârâte.

Efectele reabilitării prezentate de reclamant nu prezintă relevanță întrucât se analizează legalitatea actului administrativ la data emiterii acestuia, reabilitarea având importanță pentru încetarea decăderilor, interdicțiilor și incapacităților ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare.

Înalta Curte constată că recursul este întemeiat în ceea ce privește nemotivarea actului administrativ atacat, așa cum s-a arătat mai sus, sentința de fond urmând a fi casată, se va admite în parte acțiunea formulată de către reclamant, se va anula ordinul de trecere în rezervă DP117 din 15.11.2013 emis de Directorul Serviciului de Protecție și Pază, urmând a se dispune reintegrarea reclamantului în funcția și gradul deținut anterior datei trecerii în rezervă (18.11.2013).

Totodată, va dispune obligarea pârâtului Serviciul de Protecție și Pază la plata drepturilor salariale pentru perioada scursă de la data trecerii în rezervă până la reintegrarea pe postul deținut anterior.

Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs

În conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va admite recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1370 din 5 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, se va casa sentința civilă recurată, urmând a se admite în parte acțiunea formulată de către reclamant, se va anula ordinul de trecere în rezervă DP117 din 15.11.2013 emis de Directorul Serviciului de Protecție și Pază, urmând a se dispune reintegrarea reclamantului în funcția și gradul deținut anterior datei trecerii în rezervă (18.11.2013).

Urmează a dispune obligarea pârâtului Serviciul de Protecție și Pază la plata drepturilor salariale pentru perioada scursă de la data trecerii în rezervă până la reintegrarea pe postul deținut anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1370 din 5 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă recurată:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul A.; anulează ordinul de trecere în rezervă DP117 din 15.11.2013 emis de Directorul Serviciului de Protecție și Pază; dispunând reintegrarea reclamantului în funcția și gradul deținut anterior datei trecerii în rezervă (18.11.2013).

Obligă pârâtul Serviciul de Protecție și Pază la plata drepturilor salariale pentru perioada scursă de la data trecerii în rezervă până la reintegrarea pe postul deținut anterior.

Respinge în rest acțiunea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 decembrie 2016.