ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1365/2015

Decizia nr. 1365/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată;

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bacău sub nr. x din 16 noiembrie 2012 reclamantul A., reprezentant al SC B. SRL a chemat în judecată C. Bacău pentru ca pârâta să fie obligată să-i elibereze autorizația de funcționare și să îi asigure autorizarea funcționării.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut următoarele:

În urma expirării, la data de 7 iunie 2012, autorizației de funcționare pentru SC B. SRL, pârâta refuză să-i elibereze o nouă autorizație de funcționare invocând Ordinul D. nr. 1019/2009.

Școala de șoferi funcționează la un parter de bloc, dar are intrare separată, este spațiu comercial conform autorizației de construire din 23 februarie 2006 eliberată de Primăria Bacău. Refuzul de a elibera autorizația este urmare a unei interpretări nelegale a normelor în vigoare, fiind încălcate Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului și Constituția României.

Întâmpinarea a fost formulată de către C. București care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bacău având în vedere că, în conformitate cu art. 2 și art. 6 alin. (1) din Anexa 2 - Norme privind autorizarea școlilor auto, la Ordinul D. 1019/2009, competent de a elibera autorizația de funcționare a acestor școli este C. București, instituție centrală. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca nefondată deoarece autorizația se eliberează după ce D., în calitate de organism tehnic specializat din cadrul D., desemnat să asigure inspecția și controlul respectării regulamentelor interne, conform O.G. nr. 26/2011 și a H.G. nr. 1088/2011 a verificat îndeplinirea condițiilor. Prin adresa din 4 iulie 2012 acest organism a comunicat că sediul școlii în litigiu se află la parterul unui bloc.

În temeiul art. 57 C. proc. civ. și art. 16 din Legea nr. 554/2004, C. București a solicitat introducerea în cauză a E. - D. București.

Prin sentința civilă nr. 1796 din 30 septembrie 2013 Tribunalul Bacău a admis excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului Bacău, secția civilă a II-a și de contencios administrativ si fiscal, declinându-și competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău.

La Curtea de Apel Bacău cauza a fost înregistrată sub nr. x/110/2012.

Pentru primul termen de judecată, din 9 ianuarie 2014, reclamantul a depus o cerere în care a precizat că pârâtă este C. București care, în baza H.G. nr. 625/1998, este singura instituție care are atribuții în materie conform art. 2 din H.G. nr. 1289/2011.

La primul termen de judecată, în ședința publică din 9 ianuarie 2014, A. a precizat că a formulat acțiunea în calitatea de asociat unic al SC B. SRL, această societate având calitatea de reclamantă.

La același termen de judecată, instanța a pus în discuție și a soluționat cererea formulată prin întâmpinarea depusă de pârâtă la Tribunalul Bacău, de introducere în cauză a E. - D. București, precum și excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile invocată, de asemenea, prin întâmpinarea formulată de pârâtă la Tribunalul Bacău. Astfel, prin încheierea din 9 ianuarie 2014, curtea de apel a respins atât cererea de introducere în cauză a E. - D. București, cât și excepția inadmisibilității.

Hotărârea instanței de fond;

Prin sentința nr. 29 din 26 februarie 2014, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC B. SRL Bacău, prin reprezentant A., în contradictoriu cu pârâta C. București, ca nefondată.

A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 994 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

În cauză, acțiunea a fost formulată avându-se în vedere refuzul pârâtei de eliberare a autorizației. Acest refuz a fost exprimat în conformitate cu art. 7 alin. (4) din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 1019/2009, pe baza raportului de evaluare întocmit de D.; refuzul se întemeiază pe neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 3 alin. (3) din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 1019/2009 privind locația în care urmează să funcționeze școala de conducători auto.

Se constată, așadar, că refuzul pârâtei nu este unul nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. Pârâta nu și-a exercitat un drept de apreciere, ci a constatat, în baza raportului de evaluare întocmit de D. neîndeplinirea unei condiții legale.

Art. 3 alin. (3) din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 1019/2009 prevede în mod cât se poate de clar că școala de conducători auto nu poate funcționa în spații destinate prin construcție locuirii, situate în blocuri cu mai multe etaje. Chiar dacă apartamentul care reprezintă locația școlii reclamantei a fost reamenajat, dându-i-se destinația de sediu de firmă, destinația dată prin construcție rămâne aceea de apartament cu două camere și dependințe, cu o suprafață utilă 43,72 mp. Excepția prevăzută de art. 3 alin. (2) se limitează la spațiile situate la parterul blocurilor de locuințe care prin construcție au avut destinație comercială și nu poate fi extinsă la spațiile cărora proprietarul le-a dat destinația de spațiu comercial doar pentru faptul că a asigurat accesul separat de al celorlalte spații cu destinația de locuință.

Condițiile legale impuse pentru locația școlii de conducători auto au fost concepute pentru a asigura buna desfășurare a procesului de învățământ, fiind prescrise de emitent în interesul persoanelor care solicită pregătirea în vederea obținerii permisului de conducător auto. Se are în vedere faptul că pregătirea persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere este o activitate care ține se siguranța rutieră, fiind reglementată, în O.G. nr. 27/2011, în capitolul referitor la această problemă; instructorul de conducere auto este una dintre persoanele enumerate de art. 58 ca având funcții care concură la siguranța rutieră, iar art. 62 alin. (1) plasează școlile de conducători auto în cadrul instituțional național în domeniul siguranței rutiere, care desfășoară activitatea de pregătire a persoanelor în vederea obținerii permiselor de conducere.

Ceea ce garantează Constituția României prin art. 45 (invocat de reclamantă) este accesul liber al persoanei la o activitate economică, liberă inițiativă și exercitarea acestora, dar aceasta „în condițiile legii”, în cauză, în condițiile reglementate în anexa nr. 2 din Ordinul nr. 1019/2009.

Față de aceste considerente, Curtea de Apel a constatat caracterul justificat al refuzului pârâtei, acțiunea fiind respinsă, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost ținută la plata cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloarea cazării și transportului consilierului juridic la pârâtei, conform H.G. nr. 1860/2006, în limita sumei solicitate de pârâtă (care este mai mică decât suma rezultând din dovezile anexate cererii de cheltuieli de judecată).

Calea de atac exercitată;

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC B. SRL, prin reprezentant legal A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În drept, recurentul-pârât și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din N.C.P.C.

Criticile dezvoltate prin cererea de recurs sunt, în esență, următoarele:

Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 3 alin. (3) din Anexa 2 al Ordinului D. nr. 1019/2009, deoarece nu a respectat starea de fapt legală a locației unui operator economic din momentul în care s-a cerut autorizația de funcționare a școlii de conducători auto, aplicând retroactiv legea.

Susține că a depus la dosar dovada că locația societății avea destinația de spațiu comercial, încă din luna iunie 2010, astfel cum rezultă din „Extrasul de carte funciară pentru informare” nr. 25678 din 29 octombrie 2010.

Afirmă recurenta că instanța de fond trebuia să observe că din punct de vedere legal, nu are importanță destinația din trecut a unui spațiu, ci destinația pe care o avea în momentul în care s-a solicitat autorizația de funcționare, iar din această perspectivă a încălcat principiul rolului activ.

În continuare, recurenta-reclamantă reiterează argumentele aduse în susținerea cererii de chemare în judecată în fața instanței de fond, afirmând că spațiul în care societatea își desfășoară activitatea a fost transformat și amenajat ca spațiu comercial, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din Ordinul D. nr. 1019/2009.

Intimata-pârâtă C. a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, având în vedere că acesta a fost întemeiat pe motive prevăzute de N.C.P.C., ale cărui dispoziții nu sunt incidente speței.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente în speță, ținând cont și de apărările intimatei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă C., Înalta Curte constată că nu este întemeiată. Este adevărat că recurenta-reclamantă și-a întemeiat în drept recursul pe dispozițiile din N.C.P.C., inaplicabil în speță, însă instanța nu este ținută de temeiul legal invocat de recurentă, atâta vreme cât criticile dezvoltate pot fi încadrate într-un dinte motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Or, din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că recurenta dezvoltat critici ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., coroborat și cu dispozițiile art. 304

1

din același cod, astfel încât nu se poate reține vreun aspect de inadmisibilitatea a prezentei căi de atac.

Pe fondul cererii de recurs;

Ordinul nr. 1019/2009 a fost emis în baza dispozițiilor art. 48

12

alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, care prevăd faptul că ”pentru a putea funcționa, școlile de conducători auto vor fi autorizate de către autoritatea competentă pe baza normelor aprobate prin ordin al D.”

Se poate observa faptul că legiuitorul a lăsat la latitudinea emitentului actului administrativ cu caracter normativ condițiile de autorizare a școlilor de conducători auto.

Conform art. 3 alin. (3) din Normele privind autorizarea școlilor de conducători auto: ”Școala de conducători auto nu poate funcționa în spații destinate prin construcție locuirii, situate în blocuri cu mai multe etaje. Se exceptează spațiile situate la parterul sau mezaninul acestora care prin construcție au avut destinație comercială.”

Ca atare, dispoziția mai sus citată nu contravine actului normativ cu rang superior în baza căruia a fost emis, fiind în consens cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 care stipulează faptul că ”actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.”

Dispozițiile art. 6 alin. (1) din Normele privind autorizarea școlilor de conducători auto, prevăd faptul că intimata C. eliberează autorizația numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile referitoare la ”onorabilitate, bază materială și competență profesională.”

De asemenea, alin. (3) lit. b) al aceluiași articol menționează că se consideră îndeplinită condiția bazei materiale dacă solicitantul autorizației probează faptul că

„

deține în folosință exclusivă și permanentă, în proprietate sau cu contract de închiriere, spații adecvate procesului de învățământ, care îndeplinesc condițiile minime prevăzute în anexa nr. 2 la prezentele norme, precum și spațiul necesar garării vehiculelor, conform prevederilor art. 3. În cazul în care, spațiul necesar desfășurării cursurilor este deținut în proprietate de către asociatul unic sau unul dintre asociații școlii de conducători auto, acest spațiu poate fi transmis spre folosință școlii de conducători auto și printr-un contract de comodat. Spațiile deținute în folosință exclusivă și permanentă menționate anterior, vor fi folosite numai în scop didactic.”

Motivația pentru care baza materială trebuie să îndeplinească anumite cerințe este legată strict de complexitatea activității în legătură cu efectuarea pregătirii necesare în scopul obținerii permisului de conducere.

Pe problema analizată sunt relevante și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Norme care precizează în mod expres faptul că, la momentul solicitării autorizării pentru școala de șoferi, aceasta trebuie să funcționeze într-o locație unică.

Rațiunea instituirii unei astfel de condiții este aceea că solicitantul autorizației trebuie să dețină, în aceeași locație, o sală pentru desfășurarea cursurilor de legislație, precum și spațiu de garare pentru autovehiculele necesare efectuării pregătirii practice a cursanților.

Pe de altă parte, deși aplicabile sunt dispozițiile Ordinului nr. 1019/2009 în vigoare la data solicitării autorizației de funcționare este de constatat că Ordinul nr. 733/2013 emis de ministrul transporturilor (publicat în M. Of. al României nr. 267 și 267 bis din 13 mai 2013) impune aceleași condiții privind baza materială, prevăzând, la art. 5 alin. (1) lit. b) și alin. (3) lit. b) din anexa nr. condiția deținerii de spații adecvate procesului de învățământ „folosite numai în scop didactic și care nu au avut prin construcție destinație inițială de locuință, situate în blocuri cu mai multe etaje.”

Din interpretarea literală a prevederilor art. 3 alin. (3) din Ordinul nr. 1019/2009, rezultă cu evidența cerința ca spațiul destinat desfășurării activității școlii de conducători auto, chiar aflat la parterul unei clădiri cu mai multe etaje să fi avut „din construcție” destinația de spațiu comercial.

Or, în cazul societății recurente, acest spațiu a fost construit într-un bloc de locuințe cu destinația de apartament de locuit, iar situația că reprezentantul societății recurente, în calitate de proprietar l-a adaptat în vedere desfășurării unei activități de natură comercială, nu se încadrează în cerința imperativă impusă de ordinul menționat.

De altfel, obligarea solicitantului autorizației de funcționare a școlii de conducători auto la îndeplinirea unor condiții necesare pentru desfășurarea în parametri optimi a activității de instruire nu încalcă accesul liber al persoanei la o activitate economică, derulată în condițiile legii, precum și la libera inițiativă.

În acest context, Înalta curte constată că instanța de fond și-a întemeiat soluția pe un raționament juridic corect, apărat de orice critică de nelegalitate și netemeinicie, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută în întregime.

Pentru aceste considerente, apreciindu-se că nu există motive pentru reformarea hotărârii instanței de fond, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC B. SRL Bacău, prin reprezentant A. împotriva sentinței nr. 29 din 26 februarie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefundat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 martie 2015.